Un partid cu minţile-n cap
0Fruntaşii PD-L sunt mai emoţionaţi acum decât însăşi Elena Băsescu . Sunt sigur că preşedintele Traian Băsescu nu a impus Partidului Democrat-Liberal alegerea fiicei sale, Elena, ca
Fruntaşii PD-L sunt mai emoţionaţi acum decât însăşi Elena Băsescu .
Sunt sigur că preşedintele Traian Băsescu nu a impus Partidului Democrat-Liberal alegerea fiicei sale, Elena, ca lider al organizaţiei de tineret. Cred că nici Elena Băsescu nu a căutat să impună o asemenea alegere în partid, folosindu-se de influenţa tatălui său.
Nu o cunosc personal pe Elena Băsescu, dar de la colegii din presă care o cunosc am aflat că este o fată cu mult bun-simţ. Repet, nu cred că ea ar fi putut să facă aşa ceva. Asta nu înseamnă însă că organizaţia care îl are ca lider informal pe Traian Băsescu nu are nicio problemă. Are.
Presiunile la care a fost supus Bogdan Boza, contracandidatul Elenei Băsescu la congresul tinerilor PD-L-işti, sunt cât se poate de reale. Iar problema partidului îşi are originea în boala românească a subalternului-preş, a lui "trăiţi, şefu'", a supunerii faţă de tătuc.
Sunt încredinţat că fruntaşii PD-L aşteaptă cu mai multă emoţie deznodământul congresului de cât însăşi fiica preşedintelui. Dorinţa lor ca lucrurile "să iasă bine" este, probabil, mai mare decât cea a Elenei Băsescu de a ajunge şef al organizaţiei de tineret.
Pentru că frica activului de partid faţă de ce ar putea spune sau doar gândi "şeful" este cu mult mai intensă decât dezamăgirea pe care ar încerca-o Elena Băsescu, în cazul în care ar pierde alegerile. Pentru partid, pentru "noi şi-ai noştri", este mai bine ca totul să decurgă conform planului. Iar cei care l-ar putea perturba trebuie sfătuiţi/convinşi/forţaţi să-şi bage minţile-n cap.
Preşedintele Băsescu nu le-a cerut nimic, dar ei îi vin în întâmpinare. Boza devine astfel mai periculos pentru liderii partidului decât pentru tânăra Elena Băsescu. Fiica preşedintelui are nevoie de un contracandidat, pentru ca alegerea ei să fie mai credibilă.
Partidul însă, n-are nevoie de complicaţii.
Boala nu e nouă. Supunerea şi conformismul au fost exersate pe plaiurile noastre şi înainte de venirea comuniştilor, dar, cu siguranţă, au fost duse la perfecţiune sub Nicolae Ceauşescu. Atunci au luat formele cele mai aberante. Să nu ne facem iluzii: nici cultul personalităţii, nici distrugerea Bucureştiului, nici înfometarea populaţiei nu ar fi fost posibile fără activiştii din eşaloanele unu, doi şi trei, autotransformaţi în preşuri. Greu de crezut că Ceauşescu le-a cerut primul celor din jurul său să se comporte astfel.
Mai curând, iniţiativa a venit chiar de la cei de jos. În definitiv, ei sunt cei care, încet-încet, l-au făcut pe cizmar să se creadă geniu. Desigur, orice ar fi, astăzi nu se mai pot repeta aberaţiile erei ceauşiste. Dar fie numai şi menţinerea unor moravuri amintind de acele vremuri constituie un semnal cât se poate de prost.























































