SPECIAL Muntele, uriașul ignorat: n-avem infrastructură pentru sport și turism montan
0Chiar dacă avem o țară plină de bogății naturale, lipsa acută de investiții se observă inclusiv în turismul montan, unde există un potențial mare de creștere.
România, una dintre cele mai frumoase țări europene în ceea ce privește bogățiile naturale, cu delta ei unică, munții veșnici și câmpiile însorite, a început în ultimii ani, mai ales după pandemia de coronavirus, să fie luată la pas pe cărări de munte și nu numai. Omul simte nevoia de a se întoarce în natură, să se reconecteze cu ea și cu sine însuși, însă nu de puține ori piedicile care stau în calea îndeplinirii acestor dorințe (sau chiar nevoi le-am putea spune) sunt unele financiare – iar cifrele arată acest lucru. Deși avem o țară cu un potențial foarte mare, se estimează că în anul 2019 doar 0,15% din PIB-ul total al României a fost reprezentat de turismul din zona montană, înregistrând o creștere de doar 0,1 puncte procentuale față de anul 2017.
Chiar dacă țara noastră are un potențial uriaș în turismul montan, efectele scumpirilor și-au pus amprenta. Totuși, mulți alegem să mergem la munte, însă în varianta low budget, făcând excursii de o zi sau vacanțe mai scurte, trekking, luând, mai degrabă, un picnic în vârf de munte și călătorind către destinațiile montane cu trenul decât cu mașina personală, deși costurile pentru transport sunt uneori aproape egale. „Sistemele de transport pentru turiști reprezintă un serviciu critic care contribuie la călătoria turistică, dar infrastructura de transport în zona montană este limitată. Ar trebui să existe mai multe mijloace de transport pentru turismul emițător, receptor și intern. Acestea includ drumuri, autobuze, trenuri și aeroporturi“, se precizează într-o analiză din 2023 a turismului montan din România realizată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării și Banca Mondială.
Munții, ignorați de stat
„Regiunea montană a României, cu vârfurile sale stâncoase, copacii și pajiștile sale, are un mare potențial ca destinație de turism în natură și aventură, dar România nu a profitat din plin de această oportunitate“, se mai menționează în analiză. Iar acest aspect se observă inclusiv în întreținere, menținerea traseelor și marcajelor montane, cât și a refugiilor și cabanelor. „Potecile turistice și marcajele se fac și întrețin permanent, traseele de alpinism, escaladă și via ferata sunt într-o continuă dezvoltare, însă structurile de cazare mai puțin și se concentrează în special în zonele turistice, apar adevărate stațiuni. De asemenea, și cabanele de creastă sunt mai puține pentru că zona de munte a devenit foarte accesibilă și atunci unele dintre ele nu se mai justifică. Cele care există în prezent merită refăcute și repuse în circuitul turistic pentru că sunt atât o necesitate pe munte, cât și o tradiție“, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ Sabin Cornoiu, președintele Asociației Naționale a Salvatorilor Montani din România (ANSMR). Însă, în cele mai multe cazuri, fondurile vin din zona privată – sponsorizări și donații (inclusiv individuale) –, iar munca practică se face bază de voluntariat.
Cauza principală care a dus la acest fenomen? Lipsa unei strategii naționale prin intermediul căreia să se facă investițiile necesare. „Guvernanța turismului în zona montană românească poate fi privită din trei unghiuri: constrângeri industriale, teritoriale și naturale. Diferite agenții sunt responsabile pentru fiecare aspect. Cu toate acestea, sectorul turismului din România se confruntă cu o colaborare slabă în cadrul structurii sale de guvernanță și cu un dialog inadecvat între sectorul public și cel privat. Lipsesc și mecanismele de monitorizare care îmbrățișează principiile durabilității. În plus, turismul din zona montană nu are o strategie sau o politică dedicată, ceea ce face dificilă estimarea și monitorizarea cifrelor și tendințelor sectorului“, se mai precizează în analiza turismului montan din 2023.
Responsabilitatea administrațiilor, pe umerii voluntarilor
Dincolo de strategia la nivel național, un element esențial în întreținerea și promovarea traseelor, marcajelor, precum și a refugiilor și cabanelor de stat îl reprezintă administrațiile locale, deținătorii de terenuri și administrațiile de parcuri naturale și naționale. „Amenajarea traseelor este inclusă în legea muntelui care precizează cine trebuie să se ocupe. În general, este făcută de Salvamont, dar nici această asociație nu poate singură, mai ales că prioritatea lor este salvarea oamenilor pe munte. Salvatorii montani sunt primii care intervin în întreținerea potecilor, mai ales atunci când cad copaci, iar în ajutorul lor vin diverse asociații montane, printre care Asociația Montană «Carpați» și Asociația «În slujba muntelui», precum și Serviciul de Voluntariat Montan, care se ocupă cu precădere de Munții Apuseni, dar și de amenajarea sau refacerea cabanelor și refugiilor. În Munții Rodnei își desfășoară activitatea «Hai pe munte» Iași, care refac și refugii. De asemenea, mai sunt primării și consilii județene care ajută logistic și financiar la menținerea traseelor, dar sunt cazuri foarte izolate, din păcate. În realitate, voluntariatul și sponsorizările sunt baza refacerii traseelor și marcajelor“, a declarat Constantin Țăposu, membru fondator al Asociației „Om pe munte“ pentru „Weekend Adevărul“. De asemenea, acesta ne-a explicat faptul că starea traseelor și marcajelor depinde de cât de circulată este zona: „Dacă este una mai puțin frecventată, marcajele încep să lipsească și traseele se pierd, fenomen care apare și în Munții Piatra Craiului sau Munții Leaota“.
Multe cabane și refugii rezistă cu chiu cu vai de zeci de ani din perioada comunismului și au o nevoie acută de întreținere. Înainte de 1989, „lucrurile erau mult mai bine organizate, echipamentul era mai slab din punct de vedere tehnic și al calităților pe care le avea comparativ cu cele din prezent, informațiile erau cu mult mai puține, dar mai corecte deoarece se transmiteau în cadrul ședințele cluburilor de turism, în reuniuni, deci fiecare povestea din experiența lui ceea ce se întâmpla în realitate. Înainte, cabanele erau mai bune, pregătite pentru turiști, însă în prezent unele dintre ele sunt dărâmate, mai rezistă doar câteva. Alte cabane au intrat într-un circuit economic și nu mai sunt accesibile oricui, ci au un preț prohibit“, a declarat Sabin Cornoiu, președintele ANSMR.
Urme de speranță
În timp ce unele cabane s-au închis din cauza condițiilor tot mai precare și a lipsei de investiții, chiar dacă erau unele cu tradiție, precum Cabana Babele și Cabana Padina, altele încearcă să își revină. Oamenii pasionați de munte încearcă să găsească soluții și resurse, iar printre exemplele pozitive regăsim Cabana Turnuri din Munții Făgăraș, care a fost redeschisă (și funcționează tot anul), după ce fusese închisă din cauza lipsei de personal, Cabana Caraiman, care a reintrat în circuitul turistic, precum și Cabana Sâmbăta de Sus, care, deși a fost dărâmată din cauza structurii grav deteriorate, urmează să fie reconstruită, intrând în circuit atât pentru drumeții cu bugete mai reduse, cât și pentru cei cu bugete mai ridicate.
De asemenea, există chiar și refugii care se află pe trasee ușoare, care pot fi făcute de familii cu copii. Astfel, cei mici se pot bucura de natură, pot vedea ce înseamnă viața simplă și ce înseamnă să dormi noapte la refugiu. Atât pentru cei mari, cât mai ales pentru cei mici, totul devine o aventură pe care nu o vor uita prea curând. Unul dintre refugiile la care se poate ajunge ușor este Refugiul Florei, restaurat și redeschis pe munte, de către Asociația „Om pe munte”, în 2018 „cu scopul ca oamenii să prindă drag de natură, să meargă în drumeții ușoară, să aibă un adăpost în care să se odihnească, să își pregătească o masă și eventual să doarmă. Este ideal pentru familii cu copii fiindcă se află la 2 ore și jumătate de mers pe jos față de Posada“. Iar cei care se aventurează până pe creasta Munților Baiului au parte o perspectivă spectaculoasă asupra Bucegilor. Oboseala, foamea dispar ca prin magie, chiar și pentru cei mici, atunci când ajung în vârf de munte, se bucură de un picnic pe iarba verde, având în fața lor priveliștea superbă.
Scumpiri
În timp ce traseele montane devin din ce în mai accesibile, nu același lucru se poate spune și despre telecabine. În sezonul de iarnă 2023 – 2024, tarifele au fost majorate, probabil și din cauza creșterii costurilor în ceea ce privește energia electrică. Astfel, dacă în 2013 o urcare până la Babele cu telecabina din Bușteni costa pentru un adult 34 de lei, pentru un copil 18 lei, iar pentru cei mici, cu vârsta până în 5 ani era gratis, în sezonul de anul acesta prețurile au ajuns aproape la același nivel cu cele ale unui bilet de avion: la urcare un adult plătește 115 lei, un copil 60 de lei, iar un tur-retur ajunge la 215 lei, respectiv 105 lei. Cei care vor să ajungă cu telecabina până la Peștera trebuie să plătească aproape dublu: 215 lei (tur-retur 285 lei) și 115 lei (tur-retur 145 lei) pentru un copil. În continuare, cei mici, cu vârsta de până în 5 ani, beneficiază de transport gratuit, și doar pentru cei cu vârsta între 5 și 12 ani este valabil tariful pentru copii.
De asemenea, și biletele de tren au fost majorate, precum și prețurile carburanților. Doi adulți pot plăti pentru o călătorie dus-întors de la București la Bușteni între aproximativ 100 de lei și 200 de lei, în funcție de compania de transport, tipul de tren și momentul achiziționării biletelor.
Chiar dacă sectorul turistic din zona montană a României generează un profit anual de aproape 100 de milioane de euro, ceea ce corespunde la 30% din profitul total generat la nivel național (2021), așa cum o arată datele menționate în analiza realizată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Banca Mondială, România nu este preocupată să atragă turiști străini, fiind în declin în clasamentul turismului internațional. „Aproape tot turismul României este turism intern. A reprezentat 88% din totalul turiștilor și 70% din cheltuielile totale în 2021“, potrivit analizei citate.
Performanța în sporturile montane, la mila investițiilor
Cu un potențial uriaș de a ne duce pe culmile Jocurilor Olimpice de iarnă, munții noștri rămân totuși în umbră. La sporturile de iarnă, România are doar doi campioni olimpici: Ion Panțuru și Nicolae Neagoe, care au câștigat medalia de bronz la bob la competiția din 1968 de la Grenoble. De atunci, niciun român nu a mai urcat pe podiumul olimpic al competițiilor de iarnă. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Elena Sorina Țicu, președinta Federației Naționale de Sanie și Bob, pentru a afla de ce am ajuns în această situație, încotro ne îndreptăm și dacă avem șanse la o nouă medalie olimpică după aproape 60 de ani.
Un cerc vicios
În perioada comunistă, chiar după reușita celor doi olimpici români în sporturile de iarnă, la Sinaia a fost construită o pistă de bob de beton cu înghețare naturală. „A fost o bază omologată de nivel internațional, unde au avut loc competiții de anvergură cu participare numeroasă. În prezent, nu mai corespunde – a fost evaluată în ultimii 20 de ani de către federațiile internaționale – din punct de vedere a siguranței sportivilor în coborâre. Practic, nu mai este sigură. De asemenea, și condițiile meteo globale afectează pistele deoarece temperaturile au devenit foarte ridicate, iar în Sinaia nu mai apar temperaturi de -30 de grade cum se întâmpla în anii ’70. Pe lângă climă, traseul pârtiei din punct de vedere tehnic nu mai poate fi utilizat“, a explicat Elena Sorina Țicu, care are în palmares patru participări în cadrul Jocurilor Olimpice la proba de sanie.
Astăzi, România nu mai are o bază destinată sporturilor de iarnă, ceea ce a dus de-a lungul timpului la diminuarea numărului de sportivi practicanți. „În România nu avem o infrastructură pentru pregătirea sportivilor care practică sporturi olimpice montane. Nu avem o pârtie pentru practicarea bobului, saniei și skeletonului. Este foarte greu pentru federațiile și cluburile sportive afiliate să facă deplasări în străinătate, însă de 15 ani federația a organizat campionatele naționale ale României de bob, sanie și skeleton la Innsbruck, Austria, iar media sportivilor la start este de aproximativ 100 și participă peste 15 cluburi sportive cu elitele lor. Avem o nevoie acută de mediatizare, căci fără ea nu avem sponsori. Neavând o bază și un campionat în România, niciun sponsor nu este interesat să i se facă publicitate în Austria“, a transmis președinta Federației Naționale de Sanie și Bob.
Discuții și proiecte
„Avem nevoie de o unitate de practicare a bobului și saniei. Este nevoie neapărat de o pistă de starturi cu înghețare artificială, cu o lungime de 150 de metri, pe care se exersează startul și lansarea în coborâre. Echipajele se pot sincroniza și efectua un număr corespunzător de repetări ale startului. Obiectivul este de economisi în timpul final al manșei, respectiv ponderea timpului de start și viteza de lansare în coborâre este de aproximativ o pătrime din timpul final de manșă care îți dă clasarea în competiție“, a mai subliniat fosta sportivă la proba de sanie.
Se pare că ar urma totuși să avem o bază națională care deservește trei sporturi olimpice – bob, sanie și skeleton –, însă momentan doar la nivel de proiect și discuții cu autoritățile locale „care și-au manifestat disponibilitatea de a construi o pistă cu refrigerare pe noul sistem dezvoltat de Austria, care poate și omologată la nivel internațional și poate găzdui Jocurile Olimpice iarnă pentru Tineret. Ultima astfel pârtie construită este una scurtă care permite organizarea competițiilor internaționale de cel mai înalt nivel pe care poate fi practicat bobul de patru persoane. Acest model oferă foarte multe facilități, se apropie foarte mult de costurile unui patinoar olimpic“, a mai precizat Elena Sorina Țicu, adăugând că „ultima astfel pârtie construită este una scurtă care permite organizarea competițiilor internaționale de cel mai înalt nivel pe care poate fi practicat bobul de patru persoane. Acest model oferă foarte multe facilități, se apropie foarte mult de costurile unui patinoar olimpic“.
Însă, chiar dacă moment nu au unde să se antreneze în țară, sportivii români „beneficiază de programe egale cu cele ale națiunilor cu care ne luptăm în competiții. Aceștia au un program complet de pregătire din luna octombrie până în luna martie. Acesta cuprinde nouă pârtii în tot atâtea locații din întreaga lume“, a mai adăugat președinta Federației Naționale de Sanie și Bob. „Nu avem încă medalie olimpică, dar suntem poziționați destul de bine în ierarhia mondială. La bob feminin, în primii șapte în clasamentul mondial, ne învârtim în jurul locurilor 4 – 6, optimist vorbind. Copilotul Andreea Grecu deține recordul de start în sezonul care s-a încheiat și este pentru a doua oară vicecampioană europeană, iar în acest an are locul 5 la Campionatul Mondial. Sunt pe drumul cel bun pentru o medalie pe care ne-o dorim cu toții“ a subliniat Sorina Elena Țicu.
Constantin Țăposu, membru fondator al Asociației „Om pe munte“: „În Alpi, micile afaceri de familie se ocupă de cabane pe care le promovează intensiv“
„Weekend Adevărul“ a discutat cu membrul fondator al Asociației „Om pe munte“, Constantin Țăposu, despre accesibilitatea turismului montan în România, investițiile de care are nevoie, dar și despre importanța asociațiilor montane în susținerea acestuia prin strângerea de fonduri pentru întreținerea traseelor, refugiilor și cabanelor.
„Weekend Adevărul“: Cât de accesibil mai este turismul montan astăzi pentru români?
Constantin Țăposu: În general, este foarte accesibil, se pot face trasee în funcție de pregătirea fizică a fiecăruia și sunt destul de multe și ușoare. Contează ca oamenii să aibă voință să facă un traseu montan. Bineînțeles, în ceea ce privește mijlocul de transport până la traseu, mâncarea și restul echipamentelor, prețurile au crescut în ultima perioadă, însă cine își dorește să facă un traseu, o poate face, depinde ce priorități are. De cealaltă parte, un om care a trăit pe munte știe să își limiteze nevoile – nu în privința echipamentului necesar, care îi poate salva viața, ci mai degrabă a mâncării, limitându-se la strictul necesar de calorii.
La nivel național, care sunt condițiile refugiilor?
S-au construit și refugii noi, unul dintre ele fiind cel făcut de Asociația Montană „Carpați“ în Șaua Scării din Făgăraș, care se ridică la standarde europene, foarte bine dotat și utilat. Mai sunt și refugiile vechi tip minge, însă în orice refugiu ai nevoie de echipament ca și când ai dormi cu cortul: sac de dormit gros, saltea sau izopren, haine groase. În mare parte, refugiile sunt în grija salvamont și, de cele mai multe ori, a asociațiilor montane, dar mai sunt și turiști care se îngrijesc de ele în mod voluntar, curățând locul de deșeurile lăsate în urmă de alții. Pentru a putea îmbunătăți calitatea de cazare la refugiu, deși în mod normal sunt folosite doar pentru situații de urgență, se pot face demersuri, dar cu acordul Salvamontului și a consiliului județean de care aparține acea locație.
Mediul privat, o urmă de speranță
Resursele financiare de unde vin?
De obicei vin din donații, sponsorizări, mediu privat, prin donații de materiale. Este puțin mai greu, cu toate că există o lege a muntelui care specifică faptul că întreținerea și administrarea refugiilor montane intră în responsabilitate consiliilor județene. Însă acest lucru se întâmplă doar la nivel teoretic căci practic legea nu are norme de aplicare.
Și în cazul cabanelor?
Condițiile sunt mai bune sau mai rele în funcție de mai mulți factori: gradul de vizitare, notorietatea pe care o are, atitudinea gazdei – cât de primitoare este, accesul la cabană. Am observat că în ultimii ani oamenii se îndreaptă spre cabanele populare deja și le supraaglomerează, uitând că mai sunt și alte locuri unde poți ajunge cu un efort mai mare. Încercăm să readucem în circuit și cabane aflate în stare de deteriorare, așa cum este și cabana Urlea, care a trecut printr-un incendiu. Aceasta aparține de Asociația „Poveștile Carpaților“ care vrea să o reconstruiască, însă au nevoie de ajutor. Tocmai din aceste cauze, asociația noastră organizează evenimentul special „Inițiativa de Salvare a Cabanelor Montane“, care va avea loc în data de 20 aprilie 2024 la Dâmbovicioara, la care vor participa reprezentanți ai mai multor cabane, precum și ghizi montani. Ne vom așeza toți la masă și vom discuta problemele, împărtășind din experiența fiecăruia și învățând de la reprezentații cabanelor care au reușit să depășească momentele critice. De asemenea, vor participa și ghizi montani, pe care încercăm să îi atragem spre cabane deoarece în prezent se fac foarte multe ture de o zi cu grupurile și încercăm să îi îndreptăm spre turele cu măcar o noapte de dormit la cabană, astfel că și cabanierul câștigă ceva, se poate autosusține și poate investi în cabană. Sperăm ca această discuție să se finalizeze cu o activitate la una dintre cabane în ceea ce privește reabilitarea.
Exemple de bune practici
De ce fel de investiții avem nevoie la nivel național pentru consolidarea turismului montan accesibil tuturor?
Putem învăța puțin și de la alții și observa cum se face turism montan în Dolomiți sau în Alpi. Găsim aici asociația Club Alpin, care există și în România, una dintre asociațiile foarte puternice. De asemenea, sunt și foarte multe mici afaceri de familie care administrează cabane, însă le promovează foarte mult și investesc în ele constant. Noi ar trebui să plecăm practic aproape de la zero, cu câteva cabane care funcționează la un nivel decent, dar și foarte multe în care condițiile de cazare se degradează. Însă contează foarte mult și calitatea turiștilor. Noi nu avem o educație sau cultură montană foarte puternică, cu toate că în România primele cabane au apărut în 1880. Perioada de declin major al întreținerii cabanelor, dar și cea în care au dispărut foarte multe dintre ele, nu a fost în perioada comunistă, ci imediat după căderea regimului – anii ’90 - 2000 și ceva.
De ce?
Cabanele care au fost naționalizate nu au fost redate proprietarilor de drept fiindcă acele entități au fost desființate în perioada comunistă, apoi s-au reînființat după anii ’90, dar nu au mai fost considerate moștenitoare ale vechilor organizații. Astfel avem situația în care cabanele au revenit unor persoane, unele iubitoarele de munte, altele mai puțin, și acest aspect se vede în felul în care construcțiile și viața din jurul lor a rezistat în ultimii peste 30 de ani. Sunt câteva cabane unde găsești condiții ok, în care găsești o masă caldă, un pat în care să te odihnești, însă, într-adevăr, au lipsuri. Aceste lipsuri sunt oarecum normale deoarece cabanele se află în zone izolate, nu ai acces auto și nu poți o aprovizionare atât de ușoară.
Ce ar trebui să facă cei care vor să meargă pe munte, dar nu au experiență?
Cel mai bine ar fi să apeleze la ghizii montani autorizați. Bineînțeles că acest lucru presupune niște costuri deoarece ghizii investesc la rândul lor în propria educație în domeniu. De asemenea, este foarte important ca atunci când mergi pe munte să nu te duci cu străini, în grupuri făcute ad-hoc. Au fost situații neplăcute în care oamenii au fost lăsați singuri pe munte. Din punctul meu de vedere este o crimă să lași pe cineva singur pe munte! Dacă cineva nu mai poate continua, fie se oprește tot grupul, fie două persoane rămân în urmă alături de el până vin ajutoare, iar ceilalți își continuă drumul, în timp ce se anunță autoritățile, respectiv Salvamontul sau Jandarmeria Montană. De aceea este foarte important să cunoști oamenii cu care mergi pe munte și nivelul lor de pregătire. Inclusiv ghizii fac interviuri online cu cei care vor să participe la ture pe munte pentru a afla cât mai multe detalii de la ei, care este condiția lor fizică, dacă suferă de o anumită afecțiune sau alergie, astfel încât să evite apariția unor situații neplăcute sau rezolvarea lor cât mai rapidă. Prin urmare, sinceritatea este esențială. Nu este bine nici să te supraevaluezi, nici să te subestimezi, fie că mergi cu un ghid montant sau cu un grup de prieteni, dar, indiferent de situație, trebuie să ajuți grupul din care faci parte.
Se încarcă comentariile...
