Bucura Dumbravă, prima alpinistă care a cucerit Omu și a dat numele unui vârf din Bucegi FOTO
0În 1891, Bucura Dumbravă devenea prima româncă iubitoare de munte care urca pe Vârful Omu (2.507 metri) și nu doar o dată avea să o poarte pașii spre el.
În fapt, aceasta a făcut mai multe drumeții pe cel mai înalt vârf din România căruia îi admiră podoaba de flori: „Iar printre vârfuri, cel care-şi păstrează mai multă vreme cununa de flori este cel mai înalt, vârful Omului. El îşi are flora lui deosebită, mică, lipită de stâncărie şi cu un parfum, a cărui originalitate se datoreşte unei flori, ce creşte numai acolo în pietrişul alb: e macul de munte, galben. Din bogatele sale rozete de frunze răsar mănunchiuri de cupe mici întocmite din patru petale de culoarea lămâei, câte odată şi portocalii, care par pline de lumină. Subt bătaia razelor de soare mirosul lor e şi dulce şi amar, parfumul caracteristic de pe coasta de miază-zi a Omului!“, notează Bucura Dumbravă în volumul „Cartea munților“.
Chiar dacă uneori vremea nu era favorabilă, drumeții hotărâți să ajungă pe vârf făceau tot ce le stătea în putință să își îndeplinească țelul: „Urcasem la Om prin valea Morarului, cea mai gravă din câte îl înconjoară, pentru că pereți de stâncă, acoperiți până la jumătatea văei cu codrii deşi de molifți întunecoşi, sunt apropiați; mai sus un cerdac mândru de piatră, łimbalu, iese din coasta dreaptă; apoi vine stâncăria goală cu săritori, şi numai subt vârf valea se lărgeşte în obişnuitul circ glaciar. Ploua şi ningea amestecat, iar pe Om ne primi un viscol cumplit. Casa fiind arsă, ne silirăm să mergem înainte, adică luarăm drumul spre Caraiman, unde se mai afla atunci un adăpost. Dar înaintarea noastră fu o luptă crâncenă împotriva unei vijelii de ace mărunte de ghiață, care ne orbeau şi ne înțepau obrazul, aşa de tare, că eram nevoiți să ne întoarcem, când ne durea prea mult, şi să răsuflăm o clipă“, povestea Bucura Dumbravă despre una dintre drumețiile pe Omu.
„Să umblăm împreună“
Unul dintre cei care i-au fost deseori alături pe crestele Carpaților și inclusiv pe Vârful Omu este geograful Mihai Haret, alături de care a înființat și „Hanul Drumeților“, asociație ce a amenajat trasee și a finalizat construcția de la „Casa Omul“ (Cabana Omu de astăzi), dar nu numai. Într-o broșură omagială publicată în 1935 de către Asociaţia Creştină a Femeilor, Mihai Haret povestește cum a cunoscut-o pe Bucura Dumbravă și cum pasiunea pentru munte i-a legat din prima clipă: „De Bucura auzisem vorbindu-se ca excursionistă şi mare iubitoare a Bucegilor, încă înainte de război. Nu avusesem, însă, ocazia să-i fiu cunoscut. Totuşi, se pare că şi dânsa auzise de pasiunea mea pentru acelaşi masiv, fiindcă atunci când i-am fost prezentat nu m-a primit ca pe un necunoscut, ci foarte amical mi-a zis: «Sper că o să umblăm împreună de acum încolo»“. De asemenea, acesta relatează cum pe parcursul unei excursii din 1918 ce durase zece zile a cunoscut-o îndreaproape „apreciindu-i inteligenţa superioară, admirându-i distinsele ei calităţi sufleteşti şi – cu surprindere pentru mine, căci credeam tocmai contrariul – constatând la ea o intensă şi sinceră dragoste de ţară şi de poporul românesc“. Cu ocazia acestei excursii, Bucurei Dumbravă îi vine ideea cărții ce avea să vadă lumina tiparului în 1920 – „Cartea munților“, în timp de urca prin Valea Horoabei, dar și ideea unei antologii a Bucegilor pe care intenționa să o facă cu Mihai Haret, dar „de care nu mi-a mai vorbit altă dată și care nu s-a realizat“, menționează geograful.
Se pare că în această excursie de zece zile, chiar pe vârful care mai târziu avea să îi poarte numele – Vârful Bucura (Vârful Ocolit) –, prozatoarea i-a împărtășit lui Mihai Haret și ideea de a înființa asociația turistică „Hanul Drumeților“ – „un proiect făcut de societatea turistică bucegistă, la care se gândise în tot timpul ocupației, cât nu putuse deloc umbla pe munți. Dar, date fiind împrejurările grele în care ne aflam, eu eram foarte sceptic în acele momente asupra posibilităților de înfăptuire a visului ei frumos“.
Începuturi
Prozatoarea a fost cucerită de munţii falnici care separau Vechiul Regat de Transilvania încă de la început, dedicându-le mai târziu volumul „Cartea munților“. Pasiunea ei pentru bogățiile naturale și culturale ale României a luat naștere sub influența Reginei Elisabeta a României, încă de la vârsta de 14 ani, atunci când îi citește reginei câteva dintre poeziile pe care le scrisese în limba germană în timp ce se afla într-o vacanță la Sinaia. Treptat, adolescenta face numeroase vizite la Castelul Peleș și în Sinaia, unde descoperă farmecul muntelui, al literaturii și folclorului românesc. Cucerită de înălțimi, fiecare primăvară o regăsește la Sinaia, unde, alături de prieteni, organizează și pleacă în excursii în Munții Bucegi, Parâng, Retezat și Făgăraș. Unul dintre roadele acestei pasiuni avea să devină la început de secol XX, în 1920, volumul „Cartea munților“, dar și înființarea Asociației turistice „Hanul Drumeților“ (devenită mai târziu Turing Clubul României), pe 15 martie 1921, alături de scriitorul Emanoil Bucuța, filologul Ioan C. Bianu și geograful Mihai Haret, dar și alții.
Pentru Bucura Dumbravă, drumețiile pe munte erau o fericire plină de sfială, „o bucurie atât de mare, încât inima abia îndrăznește s-o creadă“: „Vom trăi, timp de câteva ceasuri sau zile, o viață cu totul nouă, fără grije, fără răspundere sau datorie, o viață neîncepută, închinată numai frumuseței şi veseliei celor mai curate şi sănătoase. Vom fi ca copiii, ale căror gânduri nu trec dincolo de clipele de față, ne vom opri însă conştienți la frumusețea acestor clipe; fericirea noastră va fi îndoită, spontanee ca a copiilor şi intensificată prin pricepere“, nota Bucura Dumbravă în „Cartea munților“.
Dragoste de țară și de munte
Inclusiv Regina Elisabeta a României admira dragostea pentru munte pe care o avea Bucura Dumbravă, așa cum reiese din prefața inclusă în ediția originală a romanelor „Haiducul“ și „Pandurul“ scrise de prozatoare: „Să nu cauți niciodată pe tânăra poetă, autoarea acestor cărți cu bogat cuprins, să n-o cauți la masa ei de scris, ci s-o cauți pe munții cei mai înalți, în sihăstriile vechilor călugări, la pășunile ciobanilor, lângă ochiurile de apă de pe Negoiu, în vreme de furtună și de zloată, în zăpadă și în ghețușuri pe vârfurile Carpaților, sau – în nopțile de vară, în covercile din pădure, la marginea pârâului, unde stă la pândă, să auză ce povestește luna...“.
De-a lungul vieții, prozatoarea a călătorit nu doar pe teritoriul României, ci și în Europa și în Asia – cu precădere spre sfârșitul vieții, când se îndreptase spiritual spre teosofie. La trei ani după publicarea volumului „Cartea munților“, Bucura Dumbravă ajunge în Elveția, unde urcă pe Vârful Matterhorn, iar mai târziu, în 1925, escaladează inclusiv unul dintre ghețarii din Mont Blanc. „Bucura Dumbravă este prima femeie care a urcat pe Vârful Omu, cel mai înalt din Masivul Bucegi. A suit pe Negoiu, la Bâlea în Munţii Făgăraşului, în Retezat, Parâng, Iezer, însă marea ei slăbiciune era Masivul Bucegi, cu Peştera Ialomiţei. Pe Valea Mălinului a urcat prin 1901 sub conducerea călăuzei Gheorghe al Sandei, pe Acul Mare al Morarului a suit în 1921 sub conducerea lui Theodor Rosetti-Solescu şi în tovărăşia fraţilor Vătămanu. Ca o preţuire a acestei activităţi, «Vârful Ocolit» de pe Omu poartă azi numele ei. A urcat și în Alpi, pe muntele Cervin în 1923 şi pe un gheţar din Mont Blanc înalt de 3.200 de metri, împreună cu Frosy Nenițescu în 1925, dar cei mai iubiţi munţi ai ei au rămas Carpaţii“, potrivit Arhivelor Naționale ale României.
Un ultim drum
Preocupată de teosofie, Bucura Dumbravă a participat la mai multe congrese de profil, ultimul fiind organizat în India, unde l-a și cunoscut pe maestrul spiritual Jiddu Krishnamurti. Întorcându-se din India, Bucura Dumbravă se îmbolnăvește de malarie pe vapor și este internată într-un spital din Port Said, unde moare în ianuarie 1926. Se pare că aceasta le-ar fi mărturisit asistentelor că doar vederea munților ar mai putea să o însănătoșească. „Drumeață până la urmă, ea s-a săvârșit pe drum. Răsăritul, cu cerurile lui de ocra roșie, o aureolează ca într-un rămas bun de mari hagialâcuri“, consemnează Emanoil Bucuța în anuarul menționat. De asemenea, și revista „Convorbiri literare“ nota la moartea ei: „Din drumul lung ce trebuia s-o readucă din Indiile îndepărtate, Bucura Dumbravă nu s-a mai întors. (...) în ultima-i operă, aşternută de-a dreptul pe româneşte şi închinată tineretului, în «Cartea Munţilor», se dezvăluie întreaga-i şi neţărmurita-i dragoste pentru natură în mrejele căreia ştie să prindă chiar pe cei mai sceptici dintre cititori“. Totodată, și preotul Gala Galaction îi dedică un articol în „Adevărul literar și artistic“ din 7 februarie 1926: „A murit Bucura Dumbravă! A murit energia, veșnic tânără și nebiruită! A murit voia bună! Au murit munca fără preget și dragostea de viață...“.
Prim îndreptar pentru drumeți
În volumul menționat, prozatoarea explică pas cu pas cum se organizează o excursie pe munte – de la detaliile tehnice la cele sociale, își arată admirația față de veșnicii României (munții), dar și față de cultura noastră tradițională, menționând importanța stânelor și a ciobanilor care îi primesc pe drumeți cu brațele deschise: „Clipa plecărei la munte are o mare însemnătate, pentru că atmosfera ei înrâureşte asupra excursiei întregi. Închipuiți-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals. Acesta ar pricinui, cred, fuga auditorilor, mai ales a celor pricepuți în ale muzicei. Şi excursia poate şi trebuie chiar să fie şi ea o operă de artă, deci se cuvine ca începutul ei să fie armonios. Iar începutul începuturilor este exactitatea. Sosirea la ceasul hotărât la locul de întâlnire e cea dintâi notă plăcută. Nu mi s-a întâmplat ca un tovarăş de drum exact să fi fost supărător în cursul expediției; nota justă se menținea până la sfârşit. Drumețul acela era entusiast şi disciplinat. Avea darul focului nestins, focului sacru pentru natură. Al doilea factor de armonie la plecare este salutul. Nu e deajuns să soseşti la vreme, trebue să soseşti şi cu voe bună“, nota Bucura Dumbravă în „Cartea munților“.
Drumeața Bucura acorda o atenție deosebită nu doar organizării traseului, alegerii ghidului sau conducătorului potrivit, economiei resurselor, hranei și echipamentului, ci și aspectelor sociale ale drumeției. Astfel, prozatoarea îi îndeamnă pe cei care vor să meargă pe munte: „cercetează-ți tovarăşii, fiziceşte şi sufleteşte, şi vezi dacă sunt buni de codru verde. Şi dacă eşti căpitan, potriveşte greutățile excursiei după însuşirile trupeşti şi intelectuale ale catanelor“. De asemenea, aceasta subliniază și faptul că buna înțelegere și cuviința sunt foarte importante deoarece „nicăieri nu e mai multă nevoe de cuviință de cât la munte, subt cerul larg, în aerul curat, unde o lipsă de bună creştere e mult mai supărătoare ca într-un salon. Pentru că, sus acolo, e numai armonie, şi cea mai mică disonanţă ia proporții la care nu ajunge în cacofonia oraşului. Micile servicii mutuale alcătuesc o parte esențială a cuviinței“. Totodată, aceasta considera că „nicio împrejurare nu e mai prielnică convorbirilor prietenoase sau împrietenirei ca un drum lung pe munte“.
„Cea mai frumoasă floare“
Volumul „Cartea munților“ semnat de Bucura Dumbravă era un adevărat ghid pentru drumeții care voiau să se aventureze pe munții României, o carte „în care trăeşte nu numai muntele nostru şi duhul adevăratei drumeţii, dar trăeşte Bucura întreagă, cu plecările ei la Peşteră, cu popasurile la stână, cu negurile de pe Negoiu, cu florile din poieni şi cu prietenii de înălţimi. Sunt acolo date de ziar al unei vieţi de drumeţ, cu întâmplări, gânduri şi visuri, aşezate apoi ca în nişte mănunchiuri înmirezmate, în capitole deosebite. «Cartea munţilor» e cea mai frumoasă floare, sădită în grădina literaturii româneşti, pe care Bucura a adus-o din drumuri de treizeci de ani. Cu ea scriitoarea ne însoţeşte de-acum neîntrerupt, şi va mai însoţi multe rânduri de oameni după noi, atât în căţărările pe piatră cât şi în citirile din ceasuri de odihnă. Aerul tare de acolo, plin de stele, va înconjura feciorelnic şi va pune pace în zbuciumul nostru. Iar cei cari au cunoscut-o, şi ca mine i-au mers alături, pe brâne înguste sau pe vâlcele gâlgâitoare, vor avea vedenia pasului, şi mai ales a neasemănatului ei zâmbet“, nota scriitorul Emanoil Bucuța în Al Doilea Anuar al Bucegilor publicat la Sinaia în 1927, la un an după moartea prozatoarei.
De asemenea, Emanoil Bucuța povestește și cum a cunoscut-o pe Bucura Dumbravă, pe vremea când se gândea la scrierea volumului „Cartea munților“, atunci când România se afla sub ocupație germană: „Ne ziceam «drumeţi», cu un cuvânt în care vream să punem corespunzătorul neaoş al turistului, şi făceam sub ocupaţia germană, pe lângă obişnuitele expediţii, mici şezători pentru noi. La una din aceste şezători s-a arătat într-o seară şi Bucura Dumbravă. Am fost de-atunci foarte aproape, nouă ani, până când s-a aşternut deodată între noi marea depărtare. Dela întâile întâlniri, la biuroul ei plin de flori, am pus la cale treburi de drumeţie. Punctul meu de vedere social se împăca bine cu al ei, deşi se îndreptau spre scopuri deosebite. Fireşte că Bucura avea vederi mai largi. Omenirea mea trebuia să fie, mai ales pe atunci, mai răstrânsă. E destul însă că amândoi căutam o formă pentru trezirea şi captarea atenţiei, în deosebi, tineretului“.
Se încarcă comentariile...
