Românii în vremea marilor epidemii. Decesul care a mobilizat milioane de conaţionali
0
Cu două săptămâni înainte ca Organizaţia Mondială a Sănătăţii să declare pandemie de COVID-19, burtierele posturilor de ştiri din România anunţau primul român infectat cu noul coronavirus. Între timp, cu peste 360 de cazuri înregistrate, ne găsim în plină stare de urgenţă.
COVID-19 ne-a surprins slăbiţi de o altă epidemie, cea de gripă. Prea banal pentru a-i da atenţie, virusul gripal, care apare anual şi suferă constant modificări, provoacă un număr semnificativ de decese. Pe 6 februarie, Ministerul Sănătăţii a declarat epidemie de gripă, iar până astăzi, 63 de români au murit.
Numărul total al infecţiilor respiratorii acute a ajuns săptămâna trecută la 115.416, cu 27,7% mai mult decât în aceeaşi perioadă a anului trecut, conform Institutului Naţional de Sănătate Publică (INSP). Există, însă, şi o veste îmbucurătoare: în 2020, mai mulţi români au decis să nu se mai abandoneze în braţele hazardului şi să se vaccineze. 2 milioane de oameni s-au imunizat împotriva virsului gripal, cel mai mare număr de vaccinări înregistrat la noi în ţară în ultimul deceniu – un pas mic raportat la milioanele de locuitori, un salt uriaş ţinând cont de trecutul medical al naţiunii.
Cel mai refuzat vaccin
Istoria recentă a arătat că românul se lasă greu vaccinat, trebuie împins de la spate. De multe ori, recomandările medicilor rămân doar nişte noţiuni teoretice. La fel de neîncrezător e românul şi când vine vorba de vaccinarea copiilor. Erupţii, febră, tuse, rinoree şi conjunctivită, toate au distrus trupurile lor firave, în 2016, când a izbucnit epidemia de rujeolă. (Foto dreapta: Shutterstock)
Afecţiunea este văzută de părinţii care susţin mişcarea antivaccinistă ca o boală prin care copilul trebuie să treacă – o suferinţă necesară dezvoltării lui. Îşi spun, cu încredere: la o adică, ce se poate întâmpla? Destul de multe, atrag atenţia medicii, care subliniază că vindecarea de rujeolă nu înseamnă neapărat că nu pot apărea alte probleme. „Aceste cazuri ar putea produce peste câţiva ani o complicaţie, encefalită, care este cu potenţial letal“, explica doctorul Alexandru Rafila, preşedintele Societăţii de Microbiologie, în 2018, într-un interviu pentru ziare.com.
În ciuda avertismentelor repetate lansate de experţi, mulţi părinţi se încăpăţânează să creadă că vaccinarea contra rujeolei provoacă tulburări de dezvoltare, precum autismul. Medicilor nu le rămâne decât să dea dezaprobator din cap şi să demonteze mitul de câte ori este nevoie. În final, binele cu forţa nu se face, iar decizia rămâne în mâinile părinţilor. Aşa ajung să stea pe rafturile farmaciilor dozele de ROR (n.r. – vaccin combinat, rujeolă-oreion-rubeolă), care are cea mai mare rată de refuz dintre vaccinurile din ţara noastră, după cum arată INSP.
„Este o mare problemă, există un trend de a nu vaccina. Părinţii citesc tot felul de lucruri pe net şi ajung să creadă că vaccinurile sunt rele. Este vorba de o neglijenţă din partea părinţilor, dar şi de o necunoaştere“, spunea Virgil Musta, medic la Clinica de Boli Infecţioase „Victor Babeş“ din Timişoara, în urmă cu patru ani, la izbucnirea epidemiei.
Indiferent de ce cred oamenii, cifrele nu sunt influenţate de nimic altceva. Doar de fapte, care arată că din 2016 şi până în noiembrie 2019 am avut 18.711 de cazuri de rujeolă, soldate cu 64 de decese, conform datelor furnizate de UNICEF.
Decesul care a mobilizat milioane de români
În 2009, a izbucnit epidemia de gripă porcină, când medicii au vaccinat 3 milioane de români. Un număr care s-a lăsat, însă, îndelung aşteptat. Nu încurajările autorităţilor şi nici măcar simptomele – transpiraţii, tuse şi senzaţia de spini în gât – nu i-au făcut pe români să se imunizeze. Şi-au reevaluat opţiunile abia după ce un îndrăgit actor s-a stins din viaţă la Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş“.
Toni Tecuceanu, cunoscut mai ales din emisiunea „Cronica Cârcotaşilor“, a murit pe 5 ianuarie 2010, după ce, pe fondul îmbolnăvirii de gripă, ar fi dezvoltat mai multe afecţiuni pulmonare şi cardiace. În aceeaşi zi, medicul Adrian Streinu-Cercel, pe atunci secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, organiza o conferinţă de presă în care făcea tristul anunţ, îndemnând încă o dată oamenii să se vaccineze. Efectul a fost neaşteptat şi imediat: dacă înainte se prezentau la spital pentru vaccinare, în medie, şase oameni pe zi, după acest eveniment, medicii vorbeau şi de zece ori mai multe cereri. De pildă, a doua zi, la „Matei Balş“ erau vaccinaţi 241 de oameni. O lună mai târziu, fratele actorului primea fişa medicală şi constata o ironie amară: nu gripa îi fusese fatală, ci o bacterie – acinetobacter – care se găsea în aparatele de ventialţie de la Terapie Intensivă.
„Vai, bietul meu cap, cât a suferit şi ce supliciu teribil era totul“
Cea mai teribilă pandemie de gripă s-a instalat în România la finalul Primului Război Mondial, când apărea o nouă tulpină a virusului. Abia în secolul următor, în 2006, aveam să aflăm despre ce a fost vorba: un virus aviar de tipul H1N1. Simptomele semănau mult cu cele ale gripei obişnuite, însă bolnavii mureau sufocaţi, după ce plămânii se umpleau rapid cu lichid. Omenirea nu se mai confruntase cu o boală atât de violentă din epoca medievală, când ciuma neagră rădea 60% din populaţia lumii.
Noua boală era gripa spaniolă, intitulată astfel pentru că Spania, aflată în neutralitate în război, prezenta epidemia în presă fără menajamente – n-avea de ce fie atentă la moralul naţional, aşa cum erau nevoite ţările afectate de război.
Ce-i speria pe mulţi la gripa spaniolă era că, spre deosebire de bolile cunoscute până atunci, tinerii aflaţi în putere îi cădeau pradă la fel de uşor ca bătrânii şi copiii. Puterea gripei era susţinută de condiţiile din acele vremuri, după cum scria, în primăvara lui 1920, medicul Alexe Sulică în „Gazeta Transilvaniei“. „Condiţiile mizerabile de trai prin cari am trecut şi trecem de aproape şease ani joacă un rol considerabil în această receptivitate anormală. Epidemia s-a abătut asupra unei populaţii istovită de suferinţă, lăsată pradă grijilor deprimante, nesiguranţei şi necazurilor de tot felul. La acestea se mai adaugă insuficienţa alimentării, surmenajul, nerespectarea condiţiilor igienice de trai în nicio direcţie cari toate au favorizat într-o măsură extraordinar de mare întinderea epidemiei paralele cu creşterea slăbiciunei fizice şi morale“.
Epidemia de gripă spaniolă a ajuns în România în toamna lui 1918, după doi ani cu ierni aspre, în care domnise foametea şi-n care tot soiul de boli se perindau pe lângă oameni. Chiar şi aşa, majoritatea românilor se simţeau feriţi de pericol. Alegeau să ignore simptomele şi să-şi vadă mai departe de treburile de zi cu zi. Nu se gândeau la complicaţiile infecţiei şi nici la ceilalţi. N-aveau chef să stea în case, după cum nota medicul Sulică, făcând apel la românii bolnavi să se izoleze.
„Cele mai multe complicaţii grave sunt datorate imprudenţelor comise de bolnavi atinşi de forme uşoare de gripă: ignorează o uşoară tuse, puţină febră, o mică indispoziţie, o neînsemnată durere de cap, un puţin supărător catar nasso-laringe tracheal, o mică durere în gât şi părăsesc camera să-şi vadă de afaceri, expunându-se să răciască şi să contracteze complicaţii, pe care le-ar fi putut evita.“
Pentru că bolile nu discriminau nici atunci, ca şi-acum, însăşi regina Maria a căzut la pat cu gripă spaniolă. S-a întâmplat la scurt timp după intrarea, alături de regele Ferdinand, în Bucureşti, la 1 decembrie 1918. Boala s-a instalat rapid, cu febră, delir şi insomnie.
„Vai, bietul meu cap, cât a suferit şi ce supliciu teribil era totul, orice sunet, orice miros, orice gust, orice culoare, până şi forma şi numele locurilor îmi făceau greaţă şi mă oripilau. Eram o fiinţă schimbată, nenorocită, slabă şi adusă în pragul disperării de atâta durere de cap şi stare groaznică de boală care mă lăsa fără vlagă“, nota regina în jurnal. Scăparea i-a fost constituţia robustă, care a ajutat-o să îşi reia activitatea după numai o lună de convalescenţă.
„Bolnavii stau toţi pe la casele lor, aşteptând vindecarea sau moartea“
În 1916, la scurt timp de la intrarea României în Marele Război, Armata şi guvernul se retrăgeau în Moldova, după eşecul suferit în faţa Puterilor Centrale. Pierderile nu erau, însă, numai pe câmpul de luptă. Sănătatea populaţiei era în pericol la fel de mult ca suveranitatea statului.
Începând cu 1914, estul Europei a început să fie afectat de epidemia de tifos exantematic, care a lovit puternic şi România în momentul în care s-a luat hotărărea de a participa la conflagraţie, alături de Antantă. Condiţiile vitrege de pe front, sărăcia şi mizeria în care era lăsată populaţia, atât sub ocupaţie germană, cât şi în Moldova, au făcut ca epidemia să se răspândească rapid.
„A început a se extinde tifosul exantematic; el ne prinde cu totul nepregătiţi. Am pus să se construiască cuptoare de despăduchere, în toate părţile, adică atât în oraş, cât şi pe front“- generalul Alexandru Averescu în „Notiţe zilnice din războiu“, pe 13 februarie 1917.
Tot mai mulţi soldaţi au început să facă febră, să aibă dureri de cap şi erupţii pe corp. Acestea au fost primele semne ale celei mai mari catastrofe epidemice de pe pământ românesc, cauzată de păduchele de corp.
(Foto: Profimedia)
Neglijenţa dăunează grav sănătăţii
„Febra tranşeelor“, cum a mai fost numit tifosul exantematic, s-a răspândit mai întâi printre refugiaţi şi printre prizonierii de război, afectând apoi trupele implicate în luptă şi, în cele din urmă, civilii. „În câmpul de prizonieri – 8.000! – domneşte tifosul recurent; mor între 20 şi 26 pe zi; tifosul şi-a făcut apariţia şi în două spitale, unde se află Germani. În spitalele noastre – ale Crucei Roşii – căci altele nu mai există – răniţii sunt acoperiţi de insecte, căci nu mai există nici petrol, nici nimic altceva pentru deparazitare“, scria şi Alexandru Marghiloman în jurnal, pe 5 februarie 1917.
Tabloul sumbru este mult mai bine descris de I.G. Duca, în memorii: „Nenorocirea a fost cumplită, boala secerând fără milă soldaţii grămădiţi în sate, îndeosebi în jurul Iaşilor. Flagelul luase proporţii înspăimântătoare. Unde comandanţii de unităţi au fost energici, răul a putut fi circumscris, unde ei s-au arătat slabi şi neglijenţi, spectacolul a fost apocaliptic, regimente întregi au fost decimate în câteva săptămâni. La început trupele aşezate în comunele din jurul Iaşilor, nedându-şi bine seama nici de natura boalei, nici de proporţiile epidemiei, încărcau bolnavii în care cu boi şi-i îndreptau spre spitalele din capitala Moldovei, astfel încât zilnic vedeai scoborând de la Copou căruţe pline de nenorociţi muribunzi, alţii deja morţi“.
Situaţia a persistat, iar autorităţile de ocupaţie au fost nevoite să ia măsuri, după cum arată Constantin Bacalbaşa, în „Capitala sub ocupaţia duşmanului“: „Deodată cu intrarea armatei de ocupaţiune, s-au declarat şi un număr de epidemii de neînlăturat în timp de războiu. Mai ales tifosul exantematic. Tifosul exantematic a făcut mari pustiiri, mulţi oameni cunoscuţi şi mulţi medici au căzut jertfe. Într-un moment, a izbucnit şi vărsatul, un vărsat negru, cu emoragii, de o mare virulenţă. De îndată, cu hotărârea lor repede, germanii au dat ordin de vaccinare generală a populaţiei. Toată lumea, vrând nevrând, a trebuit să se vaccineze. Măsura a fost foarte bună“.
„Nimeni nu cunoaşte: Declarare, Izolare, Dezinfecţie“
Criza declanşată de tifos s-a soldat cu 300.000 de morţi, dintre care 250 de medici şi 1.000 de sanitari. Printre doctorii căzuţi la datorie a fost şi Jean Clunet, venit în România în cadrul Misiunii Militare Franceze. Deşi eradicarea tifosului era încă departe, bolnavii aveau parte de un sprijin moral nesperat: fără pic de teamă, regina stătea printre ei şi-i îmbărbăta, în ciuda faptului că inima-i era în doliu: micul prinţ Mircea a murit pe 2 noiembrie 1916, la doar 3 ani, răpus de febra tifoidă.
Epidemia a ţinut până în 1922, fiind dificil de înnăbuşit din cauza reticenţei oamenilor faţă de autorităţi, dar şi pentru că organizarea structurilor sanitare era deficitară. Colaborarea cu basarabenii – şi mai lipsiţi de resurse – a ridicat probleme, căci era mai dificil de stabilit amploarea epidemiei în unele sate din zona Chişinăului, aşa cum arată un raport de inspecţie sanitară din 1918. „Bolnavii stau toţi pe la casele lor, culcaţi prin case sau pe prispe, aşteptând vindecarea sau moartea. Nicăieri nu se vede personalul medical, nimeni nu cunoaşte: Declarare, Izolare, Dezinfecţie“, notau raportorii sanitari.
Cum ne-a salvat Pavel Kiseleff
Din cauza obiceiului istoric de a nu respecta cu stricteţe normele de igienă, Ţara Românească a fost lovită, între 1831 şi 1873, de şase ori de o boală cu evoluţie rapidă şi cu şanse mici de supravieţuire. Vărsături, diaree severă, deshidratare, ochi afundaţi în orbite, ameţeli şi tremurături incontrolabile descriau starea deplorabilă a celor atinşi de holeră. După un chin de trei-patru zile mureau.
Cel mai greu a fost la epidemia din 1831, declanşată după Războiul Ruso-Turc, când trupele ruseşti au ocupat Ţara Românească şi Moldova. Iaşiul a fost primul oraş afectat, în numai câteva zile fiind pustiit. Medicii şi boierii neatinşi de holeră s-au retras în munţi sau în conacele de la ţară. Despre fuga românilor înstăriţi raporta consulul francez Charles Lagan, care oferea şi câteva cifre privind evoluţia epidemiei: în patru zile, din 126 de oameni infectaţi de holeră muriseră 54.
„Murdăria numeroşilor săi locuitori, întinsele mlaştini ce îl înconjoară, apele stătute ce băltesc în faţa fiecărei case, lipsa oricăror denivelări la mai mult de 20 de leghe împrejur, neputinţa de a le imprima deodată românilor obişnuinţa ordinelor şi de a-i forţa pe boieri să respecte măsurile luate, fac să sporească din ce în ce mai mult teama ca Bucureştii să nu împărtăşească aceeaşi soartă ca Iaşii“.
Epidemia a fost combătută de generalul Pavel Kiseleff (foto: dreapta sus), guvernator al Principatelor Române. În vara lui 1831, la Iaşi, a dat ordin să se înfiinţeze un spital cu 25 de paturi, a cerut curăţarea fântânilor, ridicarea de spitale în fiecare judeţ şi angajarea de straje care să controleze fiecare om. Efectele măsurilor nu au întârziat să apară: în toamnă, epidemia de holeră lua sfârşit.
Revolta ciumaţilor
Românii au fost puşi la grea încercare şi în iarna lui 1812, când o epidemie de ciumă a secerat 90.000 de vieţi. A izbucnit printre oamenii de la curte, chiar în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea (foto:dreapta), de aici şi denumirea de „Ciuma lui Caragea“. „Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort“, descria prinţul Ion Ghica situaţia într-o scrisoare către Vasile Alecsandri.
Mânaţi de spaima morţii, oamenii îşi părăseau rudele bolnave, lăsându-le în seama cioclilor, cei care avuseseră deja boala şi se vindecaseră. „Nişte oameni fără cuget şi frică de Dumnezeu“, cioclii făceau legea în acele zile, jefuind adesea casele. Pentru că erau atât de necesari, nimeni nu li se împotrivea.
„Luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor“, continua prinţul Ghica.
Fie morţi, fie vii, ciumaţii erau duşi la locul de abandon. Pe cei încă în viaţă îi aruncau pur şi simplu în câmp, pe pământul îngheţat. Tratamentul acestor cavaleri ai morţii avea să ia sfârşit după o revoltă a ciumaţilor. Atunci s-a luat decizia organizării unui serviciu sanitar şi a trimiterii în teren a vătăşeilor, funcţionari ai primăriei, cu sarcina de a-i însoţi pe ciocli. Epidemia de ciumă a durat un an. Poate că s-ar fi stins mai devreme, dar cioclii au avut grijă să o menţină, aruncând adesea în faţa caselor zdrenţe din hainele ciumaţilor.
Se încarcă comentariile...
