Reţelele negre ale proliferării nucleare

Pakistanezul Abdul Qadeer Khan, cel mai mare traficant din istorie

Povestea începe în octombrie 2003. Libia încearcă de câteva luni să scape de statutul de paria, alăturându-se războiului antiterorism declanşat de Statele Unite. Dar preţul este sacrificarea programului său nuclear. Or, tocmai acesta interesează o echipă mixtă de agenţi CIA şi MI6, sosită la Tarente. Arestând cargoul BBC China, sub pavilion german, anchetatorii descoperă cinci containere cu destinaţia Libia, pline cu instalaţii destinate îmbogăţirii uraniului, necesar fabricării bombei. Afacerea grăbeşte decizia colonelului Kadhafi de a-şi da arama pe faţă. La 19 decembrie acelaşi an, Libia recunoaşte oficial că are un program nuclear militar la care renunţă de bunăvoie. Pentru a-şi dovedi buna-credinţă, în următoarele luni Libia deschide instalaţiile inspecţiilor internaţionale. Având acces la informaţii şi documente, inspectorii descoperă sursa proliferării, o uriaşă reţea având originea în Pakistan. şi o listă de clienţi pe care figurează, alături de Tripoli, Iranul şi Coreea de Nord, ţările "axei răului", cum le-a numit Bush. Informaţiile sunt completate cu cele strânse în Iran de inspectorii AIEA, de pe vremea când Teheranul nu le trântise încă uşa în nas.
Societăţi-paravan
Istoria reţelei lui Khan, părintele bombei nucleare pakistaneze, aduce cu un thriller. Cu hoteluri de lux din Dubai şi cotloane întunecate, în care se întâlnesc ingineri pakistanezi, oameni de afaceri dubioşi din Europa şi gardieni ai revoluţiei iraniene. Aparent, o mică lume interlopă. În realitate, sursa celor două mari crize nucleare ale momentului. Cum a funcţionat însă reţeaua Khan? Întâi, în jurul unui om cu o traiectorie incredibilă, Abdul Qadeer Khan. A început prin anii '60 în universităţile din Berlin, Delft şi Louvain, unde studiază un tânăr strălucit din Pakistan. Devenit inginer metalurgist, A.Q. Khan se angajează la un laborator de cercetări din Amsterdam. La 18 mai 1974, marele rival indian efectuează primul test nuclear. Islamabadul primeşte din plin şocul. Premierul Ali Bhutto jură să restabilească echilibrul. Fascinat de determinarea lui Bhutto, tânărul inginer Khan îi scrie, oferindu-i serviciile sale. În scurt timp ajunge la Islamabad, purtând în bagaje planuri şi documente sustrase din birourile consorţiului Urenco. Regimul îi dă mână liberă, iar Khan creează un centru de cercetare şi producţie care-i poartă numele (KRL). Reţeaua se dezvoltă, în rândurile sale intrând germani, elveţieni, britanici - colaboratori apropiaţi ai lui Khan, cel mai adesea foşti colegi de facultate sau de laborator. Pentru a păstra discreţie asupra negocierilor cu furnizorii supravegheaţi îndeaproape, Khan creează zeci de societăţi-paravan. În câţiva ani reuşeşte să construiască prima uzină de uraniu îmbogăţit. În mai 1998, Pakistanul efectuează şase teste nucleare în deşertul Balutchistan. Chiar dacă nu este singurul artizan al reuşitei, Khan culege laurii gloriei.
Cooperarea cu Iranul
După import, urmează şi exportul. Prin cele trei relee principale - Emiratele Arabe Unite, Malaysia şi Africa de Sud - reţeaua Khan se transformă într-o multinaţională capabilă să furnizeze clienţilor toată gama necesară producţiei nucleare militare: centrifuge, echipamente pentru fabricarea compuşilor, planuri, expertiză etc. Primul client al reţelei va fi Iranul. La acea epocă, progranul nuclear lansat de Sah bate pasul pe loc. În 1987, în ambianţa luxoasă a unui hotel din Golf se negociază furnizarea unor scheme şi piese detaşabile de centrifugă model P1, precum şi planul unei uzine de uraniu îmbogăţit. Pe la mijlocul anilor '90, cooperarea cu Teheranul se intensifică. Se negociază şi petrol, arme convenţionale, dar şi planurile unor centrifuge mai sofisticate tip P2. Acestea din urmă sunt furnizate Iranului împreună cu tehnologii avansate, exclusiv pentru uz militar. Experţii vor constata, de altfel, asemănări tulburătoare între reactorul iranian de la Arak şi cel pakistanez de la Khushab.
Un târg ratat cu Saddam
Khan şi-a propus serviciile şi lui Saddam Hussein, după invadarea Kuwaitului. Din motive rămase necunoscute, tranzacţia nu s-a realizat. În schimb, reţeaua "agaţă" un alt client: Coreea de Nord. La mijlocul anilor '90, Kim Il-Sung e obligat să îngheţe filiera plutoniului din cauza acordului cu Washingtonul. Ca urmare, liderul nord-coreean se arată încântat de perspectiva montării unei alte reţele clandestine. Khan se deplasează în epocă de cel puţin zece ori la Phenian. Pe această relaţie schimburile se fac în ambele sensuri: nuclear contra balistic. Nord-coreenii furnizează Pakistanului rachete chinezeşti de tip Nodong, rebotezate Ghauri. În celălalt sens, se ştie cu precizie de câteva săptămâni că transferurile de tehnologie atomică spre Phenian au mers mai departe decât se imagina. În recentele sale memorii, preşedintele Musharaff mărturiseşte că nord-coreenii au primit atât centrifuge P1, cât şi P2.