Presa postcomunistă: de la mesianism la tabloidizare

Regretata presă scrisă. FOTO: ADEVĂRUL

Presa română a pornit pe drumul către libertatea cuvântului în decembrie 1989, descătuşându-se de comunism. A izbucnit o pletoră de publicaţii, s-a practicat jurnalismul mesianic şi oricine a vrut a devenit ziarist. Încet-încet breasla s-a cernut şi s-a profesionalizat, au apărut patronii străini, a urmat Guvernarea Năstase, luna de miere din primul Guvern Tăriceanu, cumpărarea ziariştilor în campaniile electorale din 2008 şi 2009.

A urmat declinul, pe fondul crizei financiare şi a managementului defectuos al unei profesii care n-apucase să se maturizeze. Astăzi presa este radicalizată, tabloidizată şi ameninţată, pe lângă restricţiile financiare, de expansiunea neaşteptată a internetului. Urmează un tablou pestriţ, dar plin de nuanţe, al presei din ultimii 20 de ani, cu conflictele care marchează astăzi nu doar profesia, ci si destinatarii produselor sale.

Descătuşarea

Big bang-ul presei române a fost decembrie 1989, explică Ioana Avădani, directorul executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucureşti. Atunci au apărut o mulţime de publicaţii, pe fondul unei presiuni uriaşe a libertăţii de exprimare, urmând celor 50 de ani de comunism.

„În perioada aia, numai cine nu voia să fie jurnalist nu era. Eu am migrat de la inginerie la jurnalism, literalmente în două zile. Vineri am auzit există Mediafax, luni m-am dus să dau o probă, miercuri eram angajată”, îşi aminteşte Ioana Avădani.

În ‘90, la noi spre deosebire de ţările din jur, foste parte din blocul sovietic , tranziţia s-a petrecut cu traumă, deci cineva a scăpat controlul, spune Mircea Toma, fondatorul Agenţiei de Monitorizare a Presei. Astfel, în România au apărut vreo 2.000 de titluri noi de ziare, la scurt au apărut posturile de radio şi prin 1993-1994 au explodat televiziunile. În ţările vecine presa veche s-a metamorfozat în presa nouă şi a fost mult mai puţină zarvă.

Zariştii care lucrau în presa comunistă au simţit momentul decembrie 1989 ca pe o eliberare, ca pe o descătuşare, după cum îşi aminteşte Petre Mihai Băcanu, care, în 1990, conducea primul ziar particular din România – „România Liberă”.

„Ne-am dezmeticit a doua zi. De unde învăţasem să sciem printre rânduri, deodată am putut să scriem ce vrem, cum vrem, când vrem. Au existat palide forme de cenzură, dar care nici nu erau luate în seamă”, rememorează acesta.

Jurnalismul mesianic. Ziaristul procuror

În următorii ani după momentul decembrie 1989, presa s-a polarizat, a apărut presa de baricadă, ziaristul era una cu revoluţia, îşi aminteşte Mircea Toma.

„Aceea era perioada jurnalismului mesianic, perioada în care jurnalistul era şi procuror şi judecător şi tare ar fi vrut să fie şi călău. Era perioada în care fiecare simţea nevoia să îşi exprime părerea şi adevărul absolut”, completează Ioana Avădani.

Primii ani de după 1990 au fost o perioadă a experimentării, atât la nivel editorial, cât şi la nivel de proprietate asupra mass media. Astfel atunci s-au construit proprietăţi de tip familial sau cooperativă, cum era „România Liberă”. Tot atunci s-a vădit lipsa de abilităţi manageriale în presă, una dintre constantele domeniului în ultimii 20 de ani. Un exemplu anedoctic este al unui patron de gogoşărie, care cu banii din profit şi-a pornit o afacere în presă.

Primele semne de profesionalizare. Şcoala BBC şi PRO TV

Un moment important al acestei perioade este apariţia şcolii BBC la Iaşi, cu efecte imediate în presă, printre care reţeaua de presă locală Monitorul. Odată cu şcoala BBC s-a făcut clar distincţia între informaţie şi opinie, rememorează Mircea Toma.

Un al doilea moment important este apariţia postului de televiziune PRO TV, în decembrie 1995, care a adus o şcoală de televiziune foarte bine structurată pedagogic din care s-a ridicat o cultură profesională de televiziune consistentă, coerentă.

„Eu aş numi perioada de până în 2000 o perioadă de ascensiune, care s-a petrecut în mare cu resurse proprii. Au fost şi iniţiative private, din afara presei, dar la început valul a fost susţinut mai degrabă din interiorul presei. Treptat s-a civilizat şi discursul”, spune Mircea Toma.

Un al treilea moment important este intrarea trusturilor străine pe piaţa din România, care au adus o standardizare şi reguli stricte de muncă. Neajunsul a fost că grupurile străine funcţionau pe principiul profitului şi marketingul a început să facă politica editorială. Atunci s-a produs şi virajul spre senzaţionalism şi degradarea conţinutului jurnalistic. În plus, tot atunci apar primele semne că agenda proprietarului se substituie treptat agendei media şi misiunii media, indiferent de natura proprietăţii.

Tot atunci, însă, au fost cei mai buni ani pentru libertatea de exprimare, mai ales în timpul mandatului lui Emil Constantinescu. Petre Mihai Băcanu îşi aminteşte că i se reproşa că a susţinut Convenţia Democratică, dar a făcut-o asumat, direct şi pentru că îşi dorea alternanţă la guvernare. Ulterior, când Constantinescu a greşit, presa l-a sancţionat, spune el.

Guvernarea Năstase. Abuzul de putere

Un capitol aparte în istoria presei post comuniste revine celor patru ani ai Guvernului condus de Adrian Năstase, anii 2000-2004, când s-au instituţionalizat două practici de control a presei: cumpărarea ziarelor şi atribuirea publicităţii de stat acelor titluri care erau favorabile puterii.

Aceşti ani au fost o instalare la cârmă a banului şi vârful presiunilor politice şi tot atunci s-a născut conceptul de baron local, semn al berlusconizării presei, după cum punctează Mircea Toma. El îi şi numeşte: Radu Mazăre, Dumitru Sechelariu, Marian Oprişan şi Nicolae Mischie.

„Controlul politic a atins atunci apogeul, era un control care venea de la centrul de putere politică, ce era monolit, şi care, prin toate pârghiile posibile, a supus aproape integral televiziunile şi parţial presa scrisă”, spune Toma.

În acei ani au fost mari subiecte care apăreau în presa scrisă şi de care televiziunile nici nu menţionau. Ăsta a fost unul din momentele care au vădit mai multe mecanisme, explică Ioana Avădani. Primul a fost acela că politicul poate influenţa foarte puternic conţinutul editorial şi că nu există mecanism de respingere din partea cealaltă. Al doilea că libertatea presei nu este un dat general, ea se poate eroda şi pierde. Al treilea era că există totuşi reacţie la nivelul jurnaliştilor, chiar dacă ea nu există la nivelul industriei. Acela a fost un moment în care s-a disjuns extrem de puternic interesul jurnalistic de cel al industriei, mai spune ea.

Mecanismele de care încă suferă media atunci s-au vădit: utilizarea banului public prin contracte de publicitate pentru cumpărarea unui conţinut favorabil şi utilizarea influenţei politice în presă, conlucarea transpartinică pentru accesul la banul public, arată Avădani.

În acei ani, mai spune ea, ţesătura s-a subţiat atât de mult încât, pentru prima dată, oamenii au văzut cum interesele economice primează dincolo de taberele politice.

Tot atunci au avut loc mari mutaţii în presă, în ciuda patronatului străin. Două exemple sunt „Evenimentul zilei” şi „România Liberă”, redacţii în s-au făcut restructurări care au coincis cu campania electorală şi cu apariţia unor dovezi că Bodo Hombach de la Waz (grupul german care controla „România Liberă”) merge la vânătoare cu Năstase, plus ipostaze cu Ringier (patronul „Evenimentului zilei”) însuşi mulţumind lui Năstase pentru primire şi declarând că speră că nu vor fi probleme la Consiliul Concurenţei cu privire la achiziţia pe care o făceau atunci. „Au produs traume majore în redacţii, soldate cu un marş asupra sediului central al Waz, al ziariştilor de la „România Liberă”, şi cu plecarea a 30 de ziarişti de la „Evenimentul zilei”, îşi aminteşte Mircea Toma.

Şi Petre Mihai Băcanu îşi aduce aminte de acele vremuri şi de folosirea publicităţii de stat pentru a controla publicaţiile, dar spune că marea şansă a cotidianului „România Liberă” a fost că nu depindea de aceşti bani şi că avea alte surse de finanţare.

Guvernul Tăriceanu I. Luna de miere

Primii ani ai Guvernului condus de Călin Popescu Tăriceanu au fost buni pentru presă: insulta şi calomnia au fost scoase din Codul Penal şi s-a aprobat şi legea publicităţii de stat, care prevenea situaţii ca cele de pe vremea lui Adrian Năstase.

Mircea Toma descrie aceşti ani folosind expresia „ lună de miere”, explicând că au fost nişte ani foarte buni pentru jurnalişti, când oamenii politici erau prea ocupaţi cu disputele dintre ei pentru a se mai interesa de presă.

Tot în această perioadă se conturează şi conceptul de moguli, cel mai răsunător caz fiind al lui Sorin Ovidiu Vîntu, care controla trustul Realitatea Media. Într-o discuţie cu Doru Buşcu, care conducea săptămânalul „Academia Caţavencu”, pe care Vîntu şi-l adăugase în portofoliu, mogulul definea libertatea presei: ziaristul este liber să plece dacă nu îi convine ce i se spune să execute.

Declinul. Degradarea jurnalistului

Din 2007 a început degradarea jurnalistului ca persoană, lovitura brutală fiind dată în 2008-2009, în timpul campaniilor electorale de legislative şi prezidenţiale, în care presa a devenit din portavoce, actor în campanie.

„Atunci a devenit evident faptul că presa achiesează la acest tip de jocuri”, spune Ioana Avădani.

Liviu Mihaiu, unul dintre fondatorii săptămânalului de satiră „Academia Caţavencu” susţine, însă, că declinul a început din 2004, momentul „marii invadări a presei”.

„La ora asta este într-o situaţie fără precedent, este industria care a suferit cel mai mult din punct de vedere economic, pe care statul a considerat-o inamicul public numărul 1 şi pe care în documentele Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) o prezintă ca o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale. Nu cred că există un stat european care să considere presa un duşman organic al statului. Statul, în concepţia celor care conduc această ţară, reprezentând sistemul şi numai sistemul.  Pentru ei, interesul public reprezintă interesul lor, asta e tot o concepţie comunistoidă”, spune Mihaiu.

Prezentul. Ziaristul îngenuncheat.

Anul 2012 a adus o presă radicalizată, un amestec de presă serioasă cu tabloidizare, susţine Petre Mihai Băcanu. Degradarea conţinutului a fost accentuată de criza financiară, rezultând într-un ziarist îngenuncheat şi batjocorit în aproape toate instituţiile media, spune Mircea Toma.

În plus, a rămas vie o patologie introdusă de Sorin Roşca Stănescu, care a condus ziarul „Ziua”, şi anume, folosirea şantajului ca instrument al ziaristului, la care apelează şi Dan Voiculescu, patronul trustului Intact, completează Toma. Totuşi, rămân câteva insule de verdeaţă în presa locală, cum ar „Gazeta de Sud” sau reţelele de presă scrisă cu proprietari austrieci din vestul ţării.

Astăzi presa are credibilitatea erodată şi are un statut social erodat, explică Ioana Avădani. Mai mult, ea suferă de pe urma managementului prost făcut în ultimele două decenii şi se regrupează în urma expansiunii neaşteptate a internetului.

Petre Mihai Băcanu admite că dacă s-ar putea întoarce în timp, ar fi mai atent la tipul de management practicat, spunând că singurul lui regret ţine de această zonă.

Figuri marcante

Ion Cristoiu a născut două instituţii media care au făcut carieră: „Evenimentul zilei” şi „Expres Magazin”. Cristoiu este responsabil de tabloidizarea presei. Într-un interviu relatează cum stăteau ziariştii în anii ’90 şi beau votcă şi inventau ştiri.

Mihai Cârciog a patronat mai multe publicaţii, printre care şi „Evenimentul zilei” şi a fost un om cu fler, a ştiut în cine să investească, spune Mircea Toma.

Adrian Sârbu a creat o şcoală de televiziunea prin PRO TV şi este unul dintre puţinii oameni cu viziune din mass-media româneşti.

Cătălin Tolontan a creat o cultură instituţională în jurul lui şi a echipei sale.

Andreea Esca este cea mai longevivă apariţie la televizor.

Mogulii care au schimbat faţa presei: familia Păunescu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, fraţii Micula, Dan Adamescu.  „Sunt toţi croiţi după acelaşi tipar, mai puţin Vîntu care e grassroots, a crescut din infractorul mărunt, dar ambiţios”, spune Mircea Toma.

Articol din seria "Ce facem cu România", realizat în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"