Pagina cititorului: „Rezolv toate paginile suplimentului «Jocuri»“

Doru Haica are 45 de ani, iar de profesie este inginer. Abonat la „Adevărul" este de aproape de doi ani, de când a apărut „cartea verde".

Spune că a ales ziarul nostru pentru că este accesibil şi tot din acest motiv îl citeşte „din scoarţă în scoarţă". E unul dintre dependenţii de informaţie, care nu scapă nicio ştire de la televizor, însă preferă să se documenteze din surse sigure. Chiar dacă meseria lui este foarte solicitantă, îi place să completeze toate paginile din suplimentul Jocuri, deşi nu are mereu timpul necesar să facă asta. Nu a pierdut niciun volum din colecţia „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă", pentru că este vorba de autori şi opere pe care fiecare, indiferent de formaţie, trebuie să le citească, mărturiseşte Doru.

Cele două lumi

După '89, societatea s-a schimbat aşa de profund încât niciun român nu era pregătit să se adapteze total. Lucrurile în libertate au altă greutate, se încarcă de alte înţelesuri şi capătă alte priorităţi. Acum, depinde de cine receptează noua realitate. Depinde de educaţia, de importanţa pe care o dă vieţii fiecare dintre noi. Ajungem, probabil, pe nesimţite, înapoi la filosofie; ajungem la întrebarea teribilă: „Pentru ce trăim?"

Societatea s-a rupt în două. Sunt, în primul sertar, cei care nu au mari ambiţii, care nu au priorităţi majore şi grave, ci doar cele de moment, adică să adune lucruri, să facă bani repede, să „se distreze" în stilul vremii, să se hlizească, să facă zgomot, să arate în permanenţă că au reuşit asta, chiar şi atunci când nu au făcut-o. De aia, succesul categoric al bârfei, al manelelor, al prostului gust, din nevoia urgentă de a arăta că nevoile imediate sunt împlinite.

Care sunt ceilalţi? Noi, cei care încercăm să dăm la o parte pojghiţa de aparenţe, să ne utilăm cât de cât intelectul şi să savurăm lucruri şi oameni, care au potenţialul de a rămâne în noi mult timp. Nu căutăm clipa, ci anii. Nu emfaza şi trufia, ci acumularea de valori, nu materia şi banul, ci ceea ce se află închis acolo, ca într-o puşcărie, adică spiritul! Probabil că de aceea, fiind aşa de diferiţi, ne călcăm pe bombeu. Şi ne enervăm unii pe alţii. Însă poate că ar trebui să gândim societatea asta ca una în care convieţuim în paralel, iar liniile astea paralele nu se întâlnesc, ci doar se enervează.

Poate că generalizez şi sunt „maniheist" acum. Fireşte că sunt şi intermediari, normal că nu toţi sunt „hăis" sau „cea". Dar caut să mă poziţionez şi să nu mă mai enervez de ceea ce te poate aduce la exasperare. Eu evit întâlnirea cu linia cealaltă şi, atunci când o fac, încerc să nu mă mai stresez şi să caut să o înţeleg, chiar dacă doar condescendent şi superior. Cred că enervările nu îşi au rostul. Oricum, e o bătălie pierdută. Trebuie să acceptăm faptul că locul tuturor relelor e pe lângă noi. Răzvan  Georgescu