OAMENI DIN ROMANIA

Am vazut tunelul luminos - isi aminteste primul roman care traieste cu ficatul altuia Gheorghe Penea are 50 de ani, este electronist de profesie, a lucrat in acest domeniu pana in '89, cand si-a

Am vazut tunelul luminos
- isi aminteste primul roman care traieste cu ficatul altuia
Gheorghe Penea are 50 de ani, este electronist de profesie, a lucrat in acest domeniu pana in '89, cand si-a deschis o firma de productie publicitara in Ploiesti pe care o conduce si in prezent. Locuieste de patru ani in Cornu si s-a recasatorit de curand. Este primul roman care traieste cu ficatul unui donator.
- Cum a inceput totul?
- In copilarie, in urma unei injectii, probabil, facuta in spital, am luat o hepatita de tip B. Am fost internat de multe ori. M-am simtit relativ bine o perioada foarte lunga de timp , insa situatia s-a deteriorat incepand din '98. Tocmai cand afacerile imi mergeau bine si era nevoie de mine la firma mai mult ca oricand. Concret, oboseam foarte usor si nu ma mai puteam concentra. La sfarsitul anului '99, m-am simtit foarte, foarte rau. M-am internat intr-un spital, unde mi s-a pus diagnosticul de ciroza. Nu mi s-a dat nici o sansa, decat daca faceam transplant de ficat. Altfel, mi s-a spus, mai aveam de trait maximum doi ani.
- La ce v-ati gandit cand vi s-a dat o asemenea veste?
- In primul moment nu vroiam sa cred ca poate fi adevarat. Stiti cum se spune: speranta moare ultima. In astfel de situatii, iti zici ca diagnosticul e gresit si ca nu e chiar asa de grav, ca poate mai ai o sansa. Am inceput imediat un tratament naturist, cu ceaiuri, cu tot felul de plante. Incercam orice. M-am simtit bine, o perioada. A fost o autosugestie si poate m-a ajutat alimentatia, regimul, care era mult mai aproape de ce trebuia sa fi tinut pana atunci.
- Miracolul ierbii...
- Nici vorba. Boala avansa. La inceputul lui februarie 2000, chiar inainte de ziua mea de nastere, in timp ce stateam la televizor, pe la 10 seara, am simtit ca lesin. Nu mai puteam respira. Am deschis fereastra si am mers la baie. Acolo mi-am revenit un pic, am chemat Salvarea si mi-au facut o injectie. A doua zi dimineata, cand m-am trezit, aveam hemoragie interna. Tensiunea era 7, iar mainile luasera deja culoarea mortului. M-au dus din nou la spitalul din Ploiesti. Tin minte ca in Salvare, in drum spre spital, ma gandeam ca mor si imi parea foarte rau ca nu apucasem sa-mi pun lucrurile in ordine, la firma, in viata. Nu mai tin foarte bine minte ce s-a intamplat la spital, fiindca am intrat intr-un fel de coma. De acolo m-au trimis de urgenta la Fundeni, unde am ramas o luna de zile. In primele doua saptamani n-am putut sa ma dau jos din pat, pentru ca eram mult prea slabit. Si acolo medicul care m-a consultat mi-a spus acelasi lucru: ca singura sansa ar fi un transplant, dar ca s-au mai facut asemenea transplanturi in tara si lucrurile nu au stat chiar grozav.
- Asta v-a descurajat?
- Atunci, da. Abia dupa ce am facut operatia, am aflat de ce nu mai reusise nimeni, inaintea mea: fusese vorba de cazuri extreme, de pacienti intr-o situatie in care nu se mai putea face nimic. Medicii internisti mi-au recomandat sa fac transplantul de ficat in Italia. Numai ca nu aveam nici timpul si nici suma de 100.000 USD necesara operatiei. Asa incat am iesit din spital, ma simteam foarte rau si eram constient ca sansele sunt pe zi ce trece mai mici. Chiar in situatia in care as fi avut banii, era putin probabil sa am timp, fiindca lista lor de asteptare era lunga. Din acest motiv, nici nu am incercat sa ma autosugestionez ca se va rezolva ceva. Intr-un fel, eram resemnat. Am iesit din spital, am mers acasa si in Ploiesti am auzit despre doctorul Irinel Popescu. Intre timp, cineva imi aranjase o noua internare, la Spitalul Militar. Mi-am facut seara bagajul, dar a doua zi dimineata am refuzat sa mai merg. Pentru prima oara de cand aflasem ce probleme aveam, am refuzat sa ma internez intr-un spital. Nu pot spune de ce am avut aceasta presimtire, de ce m-am decis brusc sa revin la Fundeni, dar in alta clinica, la prof. Popescu.
- Ati avut mult de asteptat?
- Nu. Fiindca nu se mai facuse alt transplant, nu erau prea multi doritori. In aceeasi zi in care am ajuns, m-a si consultat prof. Irinel Popescu. Dupa ce mi-a vazut tot dosarul, a venit la mine si m-a intrebat daca sunt de acord, caci a doua zi urma sa mi se faca operatia. Tocmai aparuse un donator si ficatul pe care il aveau disponibil mi se potrivea mai bine mie decat persoanei pe care o pregatisera ei. L-am intrebat ce sanse am. Mi-a spus 70% .......Mi-a dat doua ore timp de gandire. Mi-am sunat prietenii apropiati, intr-un fel de gest de ramas bun, si m-am intors la domnul profesor, spunandu-i ca sunt de acord. Am cerut doar un notar si un preot, pentru a doua zi cand urma sa aiba loc operatia. Mi-am facut testamentul, a venit preotul si m-a spovedit. Am cerut apoi voie sa fumez o ultima tigara si prof. Irinel Popescu mi-a dat aprobarea. El s-a dus sa se pregateasca de interventie, dar medicul care venise dupa mine sa ma ia la sala era grabit. Mi-a spus: lasa ca o sa fumezi dupa operatie! Imi venea sa rad, ca de o gluma buna. Care, dupa? Si asa m-am trezit dimineata. Am deschis ochii, era semi-intuneric, erau tot felul de masini si aparate in jurul meu. Apoi m-am trezit din nou la reanimare.
- Tunel, ceva?
- Dupa transplant nu m-am putut odihni. Intr-un scurt interval in care am apucat sa adorm, am visat exact ce se intamplase in timpul operatiei. Parea ca un profesor, la tabla, arata ce s-a facut, traseul tuburilor la care eram legat. I-am povestit unui medic si mi-a zis: da, chiar asa e, de unde stiti? Tunelul l-am vazut mult inainte. Pe la 18 ani, cand am intrat intr-o coma hepatica de vreo trei zile, am vazut acel tunel, chiar am fost prin el. La capatul celalalt era o lumina foarte puternica si vedeam o persoana careia nu i-am distins figura, dar cred ca era o matusa care murise un pic mai inainte. Eu mergeam ezitant spre ea, imi facea semn cu mana sa o urmez, dar nu am avut curaj si apoi m-am vazut pe mine intorcandu-ma. Si gata, asta a fost tot.
- Cand s-a putut pronunta cineva ca e bine?
- Dupa primele trei zile, analizele s-au imbunatatit substantial. Si eu simteam ca situatia s-a schimbat in bine, dar medicii stiau ca in astfel de situatii prima saptamana e extrem de critica, fiindca oricand se poate instala fenomenul de respingere. Nu ne puteam inca bucura. Profesorul mi-a spus ca daca am sa ma simt bine in cea de-a saptea zi, aceea va fi una din cele mai fericite zile din viata dumnealui. Profesorul se gandea la intervalul critic. Eu stiam ca e ziua dumnealui de nastere si mi-am propus ca atunci sa merg, sa-i fac un cadou, parasind patul. Si am reusit. A fost o chestie spectaculoasa pentru toti, inclusiv pentru mine. In cea de-a opta sau noua zi am iesit de la reanimare si am mers pe salon. La doua saptamani dupa transplant am mers pe picioarele mele, impreuna cu domnul profesor, la slujba de Inviere. Iar dupa o luna am parasit spitalul, fara probleme.
- Cum va simteati: fericit ca ati scapat de primul hop, sau speriat de ce putea urma?
- Pentru mine se intamplase un lucru incredibil. Ar fi trebuit sa fi fost mort si eram viu. Dar nu ma gandeam cu frica la anul ce urma. Primul an e alta perioada critica pentru rejet. De altfel, in anii acestia nu m-am mai gandit ca sunt bolnav. M-am reapucat de lucru, fac sport, schiez, m-am recasatorit si m-am mutat la tara.
- V-ati gandit vreodata la persoana in moarte cerebrala care v-a donat ficatul? Stiti cine e?
- Da, i-am si cunoscut familia, desi este interzis sa stii de unde provine ficatul. Se ia aceasta masura de prevedere pentru protectia receptorului: sa nu fie santajat sau chestii de genul asta. Eu nu m-am temut de reactia rudelor, dimpotriva, am facut efortul sa-i gasesc. Donatorul e un barbat din Brasov care a facut accident vascular cerebral. I-am vizitat familia. Sunt niste oameni extraordinari. Imi doresc sa am o relatie indelungata cu ei.
- Ati avut ghinionul sa va imbolnaviti sau norocul sa va vindecati?
- Dupa toata povestea asta s-au schimbat multe lucruri in gandirea mea. Traiesc fiecare zi ca pe ultima. Toata viata mea am fost urmarit de noroc. Am avut noroc si cand am schimbat profesia si cand am schimbat spitalul. Daca mergeam la Spitalul Militar in loc sa ma reinternez la Fundeni, in clinica prof. Popescu, azi nu avea cine sa va dea interviu. Pai, stiti ce-mi spunea un medic internist din Fundeni, probabil din invidie? Nu te duce la transplant, scapi mai ieftin cu soricioaica. Daca il ascultam?
- Care a fost cel mai greu moment din viata dumneavoastra?
- Ziua cand m-a adus la Ploiesti cu Salvarea, iar cea mai fericita zi, cea de 22 aprilie, cand am mers iar pe picioarele mele, dupa transplant.
- Ce va doriti cel mai mult?
- Sa fiu sanatos si sa ma bucur in continuare de viata.
- Tineti regim?
- Nu, de ce? Am un ficat perfect normal, ca toti oamenii la aceasta varsta.