Disensiunile franco-britanice - obisnuite in cadrul UE

Cearta dintre Blair si Chirac nu ameninta buna functionare a Uniunii

Cearta de saptamana trecuta, dintre presedintele Frantei, Jacques Chirac si premierul Marii Britanii, Tony Blair, pare sa fie mai mult decat o simpla infruntare de orgolii, ale carei proportii au fost exagerate de presa. Faptul ca ea a dus la anularea summitului franco-britanic din decembrie este semnificativ pentru temperatura glaciala a relatiilor dintre Londra si Paris. Totusi, pastrand proportiile "dezastrului", trebuie remarcat ca asemenea controverse, de felul celei de vineri, de la Bruxelles, au mai avut loc, nu o data, de-a lungul istoriei europene recente, fara sa fi afectat esential Uniunea Europeana. In fond, acum, in spatele usilor inchise, la Bruxelles, nici nu s-au spus lucruri asa grave. Infuriat de criticile lui Blair, care ii reprosase ca "se incapataneaza sa apere interesul restrans al fermierilor incompetenti", Chirac l-a apostrofat pe premierul britanic, acuzandu-l ca este prost crescut. Cu cativa ani inainte, acelasi Jacques Chirac o trata pe Margaret Thatcher drept "gospodina limitata", acuzand-o ca este o frana pentru Europa, iar aceasta ii raspundea, "alintandu-l" "Le Bulldozer". Ceea ce n-a impiedicat, in definitiv, integrarea europeana. Dintotdeauna, britanicii si francezii au avut interese divergente in cadrul Uniunii Europene. Lucrurile nu stau altfel nici acum. De la opozitia Frantei fata de atacarea Irakului fara aprobarea ONU, la modul de functionare al viitoarei forte europene de reactie rapida pana la chestiunea mult mai stringenta a contributiilor la bugetul comunitar sau la repartizarea subventiilor directe pentru agricultura - intre Paris si Londra par sa fie numai dezacorduri. Se pare ca, de data aceasta, tensiunile "au dat in clocot" din cauza lui Blair. Potrivit corespondentilor de presa britanici, acesta ar fi primit foarte rau, vineri, la sosirea la Bruxelles, vestea ajungerii la un acord intre Franta si Germania in privinta amanarii reformei politicii agricole comune. Mizand pe animozitatile dintre cancelarul Schroder si presedintele Chirac (accentuate in timpul campaniei electorale din Germania, cand Chirac nu si-a ascuns preferinta pentru contracandidatul lui Schroder, pe care s-a si grabit sa-l primeasca la Paris cu onoruri cuvenite unui sef de guvern), Blair a incercat din rasputeri in ultima vreme sa saboteze motorul franco-german al Uniunii printr-o alianta cu Schroder, de care pare apropiat nu doar prin culoarea politica, ci si prin afinitati personale. Cel mai potrivit moment pentru ca aceasta alianta sa dea roade ar fi fost in cazul dezbaterilor legate de reforma politicii agricole comunitare. Ca si Germania, Marea Britanie este direct interesata in reducerea cheltuielilor legate de agricultura; cum, la Bruxelles, Cei 15 urmareau obtinerea unui acord rapid asupra finantarii extinderii, pentru a nu intarzia admiterea primilor zece candidati in Uniune, momentul era ideal pentru a face presiuni legate de reforma PAC. Pana in ultimul moment, cancelarul german a parut sa aiba aceeasi parere ca si premierul britanic; in cele din urma, insa, a acceptat compromisul oferit de presedintele francez, punand din nou in functiune, la turatie maxima, motorul franco-german. Comentatorii europeni nu pareau prea alarmati de cearta dintre Chirac si Blair. Ei se asteapta oricand la repetarea unor episoade de acest gen, cu atat mai mult, cu cat dezbaterile asupra viitoarei Constitutii europene au intrat intr-o faza mai activa.