Deportaţi în Bărăgan - „Mica Siberie“, după 60 de ani
040.000 de oameni au fost forţaţi de comunişti să-şi lase casele din Banat pentru câmpia cu veri uscate şi ierni grele. Au fost deportaţi pentru că erau „duşmani ai poporului“. Cei mai mulţi deportaţi erau convinşi că vor ajunge în Siberia, mai ales că nimeni nu le-a spus unde vor fi duşi. Au ajuns însă în Bărăgan, unde au înfiinţat 18 localităţi.
În mai puţin de 48 de ore, peste 250 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia au fost golite de localnicii consideraţi o ameninţare pentru regim. Epurarea Banatului a lovit în fermieri, proprietari de pământ, industriaşi, dar şi în hangii, refugiaţi basarabeni sau aromâni şi rude ale acestora, cetăţeni străini şi mulţi alţii.
Citiţi şi:
Slobozia: Stepa Bărăganului, mumă pentru martirii Banatului
Prigoana a început în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii. În mai puţin de 48 de ore, 12.791 de familii din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, au părăsit cu lacrimi în ochi meleagurile natale sau cele în care se refugiaseră din calea Armatei Roşii.
„Igienizarea Banatului", cum avea să fie dovedită după înscrisurile oficiale găsite la mijlocul anilor 1950, a schimbat multe vieţi. „Au băgat groaza în noi. Miliţienii erau înarmaţi, loveau în stânga şi-n dreapta cu paturile armelor, împungeau cu baionetele. Ne-au spus că avem două ore să ne facem bagajele. Nu ni s-a spus nimic, nici de ce vom pleca, nici unde vom fi duşi. Aveam voie să luăm doi cai şi o vacă. Alte animale, nu. În rest, puteam să luam cât puteam duce într-o căruţă. Am lăsat totul în urmă, am strâns în grabă ce am putut. Ne-au rămas animalele în urmă, casele, tot, tot", a povestit Aurelia Suchoverschi (71 de ani).
1951: familiile strămutate şi-au ridicat bordeie la Şandra
Mii de vagoane şi-au deschis uşile în noapte. „Fiecare familie avea dreptul la un vagon, în care să intre oameni, animale, căruţă şi ce mai puteau să ia din casă. Vagoanele erau pline ochi. Nu s-a mai ţinut cont că fiecare familie trebuia să aibă un vagon şi au fost băgaţi şi alţii. Una, două, trei, cinci familii, depinde câţi erau în familie, animalele lor", şi-a amintit Eleonora Constantinescu (74 de ani). Deportaţii erau convinşi că vor fi duşi în Siberia, însă stăpânirea avea alte planuri: 18 localităţi din Bărăgan.
Mureau pe capete
1956: bănăţeni rămaşi în Fundata după ridicarea restricţiilor
Drumul a durat două săptămâni, iar călătoria forţată spre Bărăgan a fost pentru zeci de deportaţi ultimul drum. „Am mers cu vagoanele două săptămâni. S-au îmbolnăvit mulţi şi au murit. Când se oprea trenul, verificau cine mai trăieşte şi cine a mai murit. Pe ăia care mureau îi luau din vagoane şi îi aruncau ca pe nişte saci. Pentru ei, nu erau oameni. Unii, când verificau dacă cineva mai trăieşte, loveau cu picioarele fără milă. Dacă vedeau că mişcă, îi lăsau în pace", a povestit Ilie Frunză (79 de ani).
Unii dintre ei au avut, totuşi, norocul să întâlnească oameni care şi-au riscat propriile vieţi doar ca să întindă o mână de ajutor stigmatizaţilor Banatului. „Au fost câţiva conductori de tren care ne-au ajutat pe drum. Făceau ce făceau şi opreau trenul, ca să putem să luăm apă pentru noi şi pentru animale. Alţii ne ajutau să cărăm apa, chiar dacă ştiau că pot fi pedepsiţi", mai spune Ilie Frunză.
După două săptămâni, două garnituri de vagoane au oprit în mijlocul pustietăţii, în Perieţii Noi, localitate care, în 1951, a căpătat un nume predestinat parcă pentru sufletele aruncate aici: Fundata. „Aveam şase ani când am ajuns aici, împreună cu părinţii şi cu cele două surori. Satul era înconjurat de salcâmi. Am fost deparazitaţi şi duşi la un ţăruş cu număr, care ne fusese trasat", şi-a amintit Vasilică Aurel (66 de ani). Ilie Frunză îl completează privind în gol: „Am primit ţăruşul cu numărul 61 şi ni s-a arătat o palmă de pământ, unde noi, cei doi părinţi şi nouă copii, trebuia să începem o nouă viaţă".
Lupta pentru apă
Când soarele mijea de ziuă, îşi părăseau rogojinile pe care se odihneau şi luau drumul fermei din localitate, acolo unde erau obligaţi să muncească. Singura pauză o luau când veneau cisternele de apă. „Câteodată, pentru că eram mulţi,stăteam de două ori la rând şi mai reuşeam să punem mâna pe o găleată de apă. Dacă ne prindeau că îi păcălim, era vai şi amar de noi", a povestit Victoria Loghin (75 de ani). La sfârşitul unei zile de muncă, comuniştii le aruncau în palmele crăpate câte doi lei, dijma unei zile de chin.
Acum, Fundata găzduieşte mai puţin de 300 de familii. Martirii Banatului postbelic se reîntâlnesc însă de Paştele Blajinilor ca să depene amintiri, să-şi plângă morţii şi să se bucure de cei vii.
" Au fost conductori de tren care ne-au ajutat (...) opreau trenul, ca să luăm apă.''
Ilie Frunză
79 de ani
''Au băgat groaza în noi. (...) loveau în stânga şi în dreapta cu paturile armelor.''
Aurelia Suchoverschi
71 de ani
''Am fost deparazitaţi şi duşi la un ţăruş cu număr, care ne fusese trasat.''
Vasilică Aurel
66 de ani
Bordeiele le-au fost luate de ape
Aduşi să moară în colbul Bărăganului, martirii Banatului au strâns din dinţi uşor-uşor şi şi-au clădit o nouă viaţă. Bordeiele din chirpici, ridicate cu atâta migală şi sudoare, au fost luate însă de ape la doar câteva luni de la relocare.
„În 1951, a fost o ploaie care zici că ne-a pus capac. Bordeiele erau pline de apă mai bine de jumătate. Totul plutea înăuntru şi afară", îşi aminteşte Clara Brega (74 de ani). Şuvoaiele le-au luat atunci tot ce aveau mai scump pe lume: bordeiele. Palma primită pe obrajii tăbăciţi nu a dezarmat pe nimeni, dimpotrivă. Au luat-o de la capăt. „Am primit, la un moment dat, din partea statului, uşi, geamuri şi lemne, ca să ne ridicăm casele noastre", a povestit Eleonora Constantinescu (74 de ani).
Cârciumarii, duşmanii de clasă
Studiul „Deportaţii în Bărăgan, 1951-1956", realizat în 2001, sub coordonarea lui Silviu Sarafolean, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, arată că cei 40.320 de „duşmani" ai comunismului fuseseră clasificaţi după cum urmează: 19.034 de chiaburi şi cârciumari, 8.447 de basarabeni, 3.557 de macedoneni, 2.344 de persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 1.330 de cetăţeni străini, 1.218 de persoane care aveau rude refugiate în străinătate, 1.054 de susţinători ai mareşalului iugoslav Iosif Tito, oponent al comunismului, 731 de duşmani ai regimului socialist, 590 de persoane care vieţuiau în afara zonei de frontieră, 367 de persoane care susţinuseră rezistenţa anticomunistă, 341 de criminali deţinuţi, 257 de persoane de etnie germană, 162 de foşti moşieri şi industriaşi, dar şi alte câteva sute de persoane.
De-a lungul anilor, mulţi şi-au găsit sfârşitul în mica Siberie a Bărăganului, ce acum găzduieşte mai puţin de 300 de familii. Dintre cei care au plămădit Fundata, una dintre cele 18 localităţi înfiinţate la jumătatea secolului XX, puţini îşi mai întind şi acum paşii pe uliţele înfundate. Cei mai mulţi s-au împărţit care încotro, încercând să uite de prigoana îndurată.
8.867 de vagoane de tren şi autocamioane au fost folosite la transportul deportaţilor.
„Domiciliu obligatoriu" până în anul 1956
Un an mai târziu, în 1952, deportaţii au primit cu toţii buletine de identitate, pe care erau trecute două iniţiale: D.O. - domiciliu obligatoriu. Satul a fost înconjurat de patrule călare, care scrutau câmpul în căutarea celor care îndrăzneau să depăşească fie şi cu un milimetru limita de zece kilometri impusă. Cei care făceau un pas în afara perimetrului impus erau bătuţi ca animalele de povară.
„Patrulau tot timpul şi, dacă găseau pe cineva că a ieşit din localitate mai mult decât avea voie să o facă, îl biciuiau până la sânge", a povestit Vasilică Aurel. Doar o dată la două sau trei luni aveau voie să iasă din localitate şi să meargă în oborul de la Slobozia, să târguiască puţinul pe care şi-l puteau permite cu banii câştigaţi la fermă.
„Aici e munca noastră"
Cei mai mulţi s-au întors în Banatul natal în 1956, an în care, după ce au fost ridicate restricţiile de circulaţie impuse în 1951, ştampila D.O. nu mai era un stigmat. Normalizarea relaţiilor cu Iugoslavia mareşalului Tito a deschis uşa Infernului, iar cei mai mulţi s-au grăbit să lase în urmă calvarul şi să revină la ţarinile părăsite forţat cu cinci ani în urmă.
Cei care au rămas şi-au văzut în continuare de cătunul lor. Bordeiele s-au transformat treptat în case, iar „desculţii Bărăganului" au aşezat, apoi, Fundata pe hartă. „Noi am ridicat cu palmele noastre biserica, dispensarul, şcoala, Poliţia, căminul, absolut totul. Aici sunt munca şi sudoarea noastră", a explicat Stavre Furtoş (47 de ani), a cărui mamă, Bojana, a fost îngropată exact în localitatea unde fusese adusă să moară, Fundata.