Cum recunoastem un gentleman in politica?

Vasile Dancu senator, prof. univ. dr. Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie "Acum, ca masele fac baie in fiecare saptamana, cum vom mai putea recunoaste un gentleman?" VOGUE (1892) De

Vasile Dancu
senator, prof. univ. dr. Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie

"Acum, ca masele fac baie in fiecare saptamana, cum vom mai putea recunoaste un gentleman?" VOGUE (1892)
De ani de zile ma obsedeaza o remarca a unui scriitor de tableta sportiva care avea curajul sa spuna ca noi construim statui doar pentru a putea arunca cu pietre in ele. Simtind ca acesta este unul din pacatele noastre profunde, dintre acelea care fac imposibila coagularea unei comunitati puternice, am cautat argumente in trecerea timpului care sa imi arate ca am iesit din acel blestem. Nu am sperat ca democratia, care se instaleaza cu greu in mintile noastre, va face minuni, dar am sperat ca macar modelele straine, formele fara fond pe care le copiem ca papagalii, ne vor putea imbogati cu un pic de solidaritate sau de pragmatism european. Dar au trecut peste trei decenii si, in fiecare zi, ma lovesc de dovezi contrare. Nu avem in gena noastra nationala instinctul admiratiei. Ne lipseste capacitatea de a respecta lucrurile bune facute de altii sau de a perfectiona ceea ce este bun, intr-o competitie istorica cinstita cu cei dinaintea noastra. Pentru ca Academia sau Universitatile sa poata lansa opere si autori de cultura majora ar trebui sa existe reflexul opiniei publice de a cauta ceea ce este bun si de a constitui un camp cultural de dezbatere a ideilor sau operelor. In politica acest pacat imbraca forma lipsei de fair-play si competitii absurde, lipsei dialogului veritabil intre actorii politici, orbirea fata de tot ceea ce vine de la competitori. Acest lucru s-a vazut in aceste zile cand s-au implinit 10 ani de la trecerea in nefiinta a lui Corneliu Coposu. Putine ecouri neformale ale trecerii lui prin viata noastra politica, mult formalism si complezenta, poate o prea mare discretie in a spune ca Seniorul a marcat epoca noastra. A marcat o epoca nu prin constructia politica pe care a lasat-o in urma, un esec de proportii, nici prin opera sau cine stie ce gesturi ritualizate de marii regizori ai istoriei noastre mici, cotidiene. A marcat, alaturi de Ion Ratiu, o epoca prin faptul ca au fost doi gentlemeni intr-o politica primitiva a ultimului deceniu a celui mai zbuciumat secol pentru Romania. Dar cum sa recunoastem un gentleman la 100 de ani de la epocala dilema pe care am citat-o in motto? Mai mult, cum sa recunoastem un gentleman in politica romaneasca? Astazi toti politicienii se imbraca frumos, unii frecventeaza chiar stilisti. Spun la televiziune discursuri scrise de specialisti, participa la teledonuri caritabile. Sociologii ii invata ce teme sunt cool si care nu trebuie atinse, psihologii le spun care sunt cuvintele calde si care sunt cuvintele reci. Alti specialisti ii pregatesc sa argumenteze in polemici subtile fara a da cu pumnul sau cu pantoful in masa. Unii isi comanda sondaje care atesta ca sunt cei mai frumosi, cei mai eleganti sau cei mai doriti de electoratul feminin, altadata masat simbolic doar la APACA. Cautand un asemenea model de gentleman ne vin in minte imagini, nu modele, nu reguli, imagini care au lasat in mintea noastra o urma neinsemnata dar care, cu timpul, incepe sa devina prezenta vie. Pe Corneliu Coposu l-am vazut o singura data, cu putin inainte de a muri, intr-o sala a Filarmonicii din Cluj. Era o intrunire a CDR-ului, iar eu insoteam acolo o prietena care era cederista exaltata, eu fiind mai degraba curios sa-i ascult pe Manolescu si pe Ana Blandiana. La vederea lui Coposu sala s-a ridicat in picioare si a scandat minute in sir ,Co-po-su, Co-po-su", intr-un ritm de aplauze care ne aduceau aminte de scandarile pentru Ceausescu. Pe parcursul dezbaterii, habotnicii CDR au repetat aceasta figura inca de vreo douazeci de ori. Eu m-am ridicat la primele doua apoi, invitat fiind, si nu membru sau simpatizant, am ramas asezat, singur intr-o mare de paltoane ce miroseau a naftalina. Corneliu Coposu se ridica de fiecare data, dar recepta aplauzele cu o imensa tristete si rusine, statea drept si nu stia ce sa faca cu mainile lui mari. Eu stateam jos, inconjurat de ura celor din jurul meu, chiar cunostinta mea n-a mai vorbit cu mine peste un an de zile, si ma asteptam ca sala sa puna mana de la mana ca sa ma ia de guler si sa ma arunce afara pe scari. La un moment am avut senzatia ca, pret de 1-2 minute am ramas singuri fata in fata, in mijlocul acelui delir cu Corneliu Coposu. Eu, un tanar asistent universitar manat de iluzia neutralitatii absolute, el - un candidat la nemurire intristat de faptul ca lumea din jurul lui nu stia sa-si exprime iubirea decat prin mijloacele prin care fusese terorizata s-o simuleze. M-a invaluit intr-un zambet cald, intelegator, in timp ce eu juram in gandul meu ca nu voi face niciodata politica, iar el probabil ca stia ca ma insel. Ion Ratiu a fost lasat la Turda fara priveghere in noaptea dinainte de a fi coborat in pamantul Ardealului. Nu s-a gasit nimeni sa stea la capataiul lui inaintea marii treceri. Este aproape o metafora pentru apetitul romanesc in devorarea idolilor. Ratiu mort nu mai valora nimic in ochii celor care altadata il divinizau cu speranta. Destinul acestor doi gentlemeni ai politicii noastre ne arata ca aceasta specie de politicieni este rara, daca nu cumva a disparut complet. Acesti politicieni au fost puternic brutalizati de societatea romaneasca, dar au rezistat singuri, in fata urii generale, cu stoicism si un fanatism al asumarii conditiei tragice. Au fost acuzati ca sunt spioni straini sau ca vor sa fure fabricile si uzinele scumpei noastre tarisoare. Azi, cei care ii acuzau atunci au devenit proprietari peste sonde, fabrici si uzine, holde si alte cele. Tortionarii lor s-au impartit echitabil prin toate partidele. In urma lor nu a ramas un partid puternic, ci un partid sfasiat de lupte interne, tradat de aliati. Nimeni nu i-a urmat pe acesti gentlemeni pentru ca nu ofereau posturi in administratie, nici fabrici de privatizat, nici salarii de politicieni petrolisti. Au lasat in urma o dara de lumina care nu umfla conturile si nici nu se poate masura in bani. Lumina lasata de ei nu putea fi transformata in capital de partid, caci este o lumina pe care nu o pot vedea toti. Ei nu au lasat in urma un partid sau o miscare politica ampla pentru ca mostenirea lor nu putea fi privatizata. Ei nu pot apartine unui singur partid, ei nu pot fi revendicati ca proprietate de familie sau de grup. Pentru ca ei asteapta undeva cuminti, sa ne trezim, sa intelegem singuri ca si in faptele de istorie trebuie zidita o parte din sufletul si inima noastra. Ei raman un reper pe care intr-o zi il vor descoperi cei care nu sunt condusi de instincte gregare si nici de dorinta pradatorului de haita. Ei pot fi felinare pentru cei care nu au curajul sa creada de la inceput ca schimbarea lumii incepe cu un pas pe care trebuie sa-l facem in fata gloatei, oricat de firavi am parea ca suntem in fata tancului istoriei. Gentlemenii din politica pot fi modele pentru cei timizi, niciodata pentru obraznicii vanatori de ocazii. Fara a lasa functii mostenire si nici legatari testamentari sau poate tocmai de aceea, gentlemenii pot schimba destinul istoric al unei natiuni. Gestul lor simplu de a trai vertical intr-un lan de trestii, care se indoaie dupa vant, ii poate ajuta pe cei singuri ori pe cei care s-au ratacit in credinta ca viata poate fi mai buna si se poate trai si in afara ticalosiei. Acum cand masele stau cu gura cascata la falsi profeti si la badarani, la guresii de ocazie sau tortionari transformati in apostoli ai romanismului, acum deci, mai putem sa recunoastem un gentleman in politica? Gentlemenii au plecat din politica romaneasca, dar nu suntem mai saraci. La icoana lor nu merg purtatorii de stindarde si nici gornistii din politica. Nu vor primi onoruri si nici nu li se vor scrie ode. Langa statuia lor nu-si vor face poze de familie politicienii, bune de agatat in sedii. Cei care se vor opri langa icoana lor vin din viitor si viitorul nu poate fi prins in fotografii de grup. Plecarea gentlemenilor ar putea deschide epoca unei generatii politice cautatoare de modele, nu de sponsori.