Cocleanţă, Gleajă şi Turtoi, cetăţeni europeni

Satul Jirlău, din judeţul Brăila, colcăie de porecle moştenite din vechime La început au fost nişte vorbe spuse, aşa, într-o doară, în faţa unui pahar cu vin ori pe băncuţa din

Satul Jirlău, din judeţul Brăila, colcăie de porecle moştenite din vechime

La început au fost nişte vorbe spuse, aşa, într-o doară, în faţa unui pahar cu vin ori pe băncuţa din faţa porţii, în zilele de sărbătoare. Cutare sătean era "mărunt cât un porcoi", altul era "rău de gură, rău de colţ" şi s-a trezit că-l strigă lumea pe uliţă "măi, Cocleanţă!", unul era înalt şi slab "ca un chiron", altul găzduise un neamţ pe nume Franz în timpul războiului, aşa că vecinii au apucat să-i zică, de la un timp, "nea Codin Feranţă Călătoaie". Aşa se face că astăzi, la zeci de ani de la momentul "botezului" popular, jirlăienii - locuitorii satului Jirlău, din judeţul Brăila - se cunosc mai bine după porecle decât după numele acelea seci, scrise-n buletine. Formule ca "nepotu' lu Căţea chioară" sau "mă-sa lu' Buzălică" exprimă mult mai bine apartenenţa la un neam decât o face un nume de familie. Plus că servesc şi ca instrumente de orientare: "Cutare stă pe uliţa lu' Gicu Minunatu'", "Doamna profesoară are casa, colo, la stradă, faţă-n faţă cu ţaţa Ioana Găleatoaia...".

Dacă ajungi în Jirlău şi n-ai un ghid care să-ţi spună ce şi cum, eşti un om mort. Dacă ghidul de ocazie are şi el o poreclă, e cu atât mai bine pentru tine. "Da' matale de ce-ţi zice lumea <> ?", îl întrebi, ca un copil curios, pe bătrânul care îşi scutură în faţa ta căciula înaltă din blană de miel. Tocmai s-a întors din curte, de la animale, şi acum şade liniştit pe patul de pe prispă, să se "hodinească" oleacă, înainte de-a se apuca de altele. "Asta e porecla mea, de la bâtu' lu' tata. Că o avea şi el pe asta, înjura tot timpul cu <> , şi de la grijanie am ajuns să ne zică lumea Grajdani la tot neamul. Şi tătica tot aşa înjura. Socru-miu nu le avea pe-astea, cu grijania, el înjura cu <> şi cu <> ". Râde şugubeţ bătrânul, care ştie clar că porecla i se trage de la înjurătura favorită a bunicului. Merge pe 85 de ani şi e o enciclopedie ambulantă, cât priveşte poreclele.

Cotoleacă, Melcea şi Cocleanţă

E lucru mare dacă găseşti vreun jirlăian care să nu ducă în spate povara unei porecle. Că unele sunt rodul unor obiceiuri ruşinoase, pe care sătenii le-au taxat, la momentul potrivit, cu vorbe de duh şi imaginaţie cu carul. "Pe Cotoleacă l-a polocrit lumea aşa, că atunci când vorbea lătra ca căţeii ăia când se cotoleşte... De-alde Ciobotă sunt ei, dar nu-i mai ştie nimeni aşa. Da' Gheorghe Cotoleacă şi-acuma când se porneşte să vorbească nu-i chip să-l mai opreşti". "Dar lui nea Culai de ce-i zice lumea Melcea?", îmi încerc eu norocul. "Ah, păi asta vine de la ta-su. Moş Stan Melcea stătea chiar pă malu' gârlii şi era mai moale, aşa, că el n-a muncit deloc toată viaţa lui. Şi tot îl întrebau pescarii care treceau pe lângă casă: <> , şi el le zicea: <> El, ce făcea? Venea după gârlă, se-mbăta la Radu Grebănaş, se ducea acasă şi stătea aşa, ghemuit la soare. La care baba îi zicea: <> . Şi Melcea le zice la toţi acuma...". O fi greu să trăieşti cu porecla asta, Melcea, mai ales când ştii prea bine că nu tu porţi vina pentru ea? Nea Culai nu-i supărat pe sat: "Ce-a fost a fost. Acu', ce să facem?" Ridică din umeri a nedumerire. Ştie el ce ştie. Gura satului, o dată pornită, n-o mai poţi opri. Dar satul e deştept, ăsta e lucru clar. Când vede că oamenii lui o iau pe arătură, nu-i chip să lase lucrurile aşa: "Aşa şi Cocleanţă... Ta-su lu' Cocleanţă, Gheorghe Cocleanţă, a fost deştept la şcoală, îl dăduse moşu' să se facă popă la Râmnicu Sărat. Îi luase şi vioară, da' n-a putut să scoată nimic din el, era colţău, rău de gură, rău de colţ!".

Găletoaia, Meşu şi Şalău

Ţaţa Ioana Găletoaia ce să mai zică, săraca? A moştenit porecla de la soţul ei, care le avea cu băutura. "Găleată. Aşa i-a zis lu' bărbatu-miu, polocru' lui. Când se punea pe băutură, bea cu oamenii din sat câte-o căldare de vin, câte-o găleată! De câte ori nu s-a bătut Grigore, băiatu', cu feciorii de vârsta lui, că-i ziceau Grigore Găleată...". Dacă stai şi numeri câte porecle au legătură cu băutura, ai putea chiar să zici că jirlăienilor le cam place să tragă la măsea. "Era o femeie în sat, îi zicea Stanca Beţiva. Ea n-a fost beţivă... Da' când nea Grigore, bărbatu-său, s-a prăpădit, a rămas în Cotu' Donului, s-a apucat de băutură şi s-a procopsit cu porecla asta", te lămureşte nea Gheorghe Grajdani. "Mai era şi nea Stoica Borcan, Bulancea îi zicea în buletin, şi i-a zis lumea aşa că umbla cu borcanu' de vin după el, când era flăcău în sat". Altor săteni, porecla li se trage de la ocupaţia de zi cu zi: "Fănel Casieru', că are grădină, strânge bani", "Marin Meşu, că era croitor de meserie", "Costică Şalău, că se ducea pă baltă, pescuia", "Vasile Putinică era cioban la oi", "Lu' Cruciuliţă îi zice-aşa fiindcă face cruci".

Porecle devenite nume de familie

Unii au fost mai ghinionişti: când s-au făcut buletinele de identitate, o mulţime de porecle au devenit nume de familie, aşa că, dacă auzi nume precum "Boubătrân", "Meiroşu", "Şoarece", "Ciobotă" sau "Mucea", trebuie să ştii că n-ai de-a face cu nişte porecle, precum te-ai aştepta. Acesta e numele oficial şi posesorul trebuie să se obişnuiască, ba chiar să-l dea şi mai departe, la copii. Un nume de familie mai colorat, izvorât din obiceiurile vechi ale unuia din neam, nu te scuteşte însă de porecle suplimentare. "Matei Mucea era sărac şi avea o mulţime de copii. Că anu' şi cârlanu', aşa îi făcea mă-sa. Lu' unu' i-a zis lumea Trei Cartoafe, altu' era nea Neculai Gogea, mai era unu' Aurel Cătină, că mergea mereu cu oile pe la cătină, altuia îi zicea lumea Mătălică. Şi-aşa a moştenit porecla şi fiu-său, Domnel, tot Mătălică îi zice", povesteşte nea Gheorghe despre cel mai înstărit jirlăian. Îl cheamă Domnel Mucea, are moară şi fabrică de panificaţie, da' lumea-i zice Mătălică, Domnel Mătălică, cum a apucat de la taică-su.

"Mariţa Moarta se îmbrobodea cum îmbrobodeşti o moartă"

Neamul şi porecla, asta-i regula în Jirlău. Îţi convine porecla moştenită, bine, nu-ţi convine, iarăşi bine. N-ai ce face, decât poate să te muţi din sat. Unuia îi zice Fănel Chiele Lungă, "că mă-sa era naltă-naltă. Erau nişte oameni cu pielea lungă, de-aicea vine", altuia îi zice lumea Miţu Ciupitu, "că era ciupit de vărsat pe faţă", unul a rămas cu vorba Burtă Verde, "că era zgârcit, avea burta ca fierea verde", unul e Paiaţă, altul e Capră, iar altul e din neamul lui Gleajă. Ce să mai spunem de Cârnu', Miaua, Dâgâliţă, Mierlea, Buduruş, Sare Albă, Chichirlug, Pârliţeanu, Pişcu, Bleandă, Chibirel, Friptu', Labă, Purice, Gaulea, Gleajă, Gogonatu', Turtoi, Butuloi, Buzatu, Bălălău, Bazaochi, Gălimuş, Sucală, Câcâia ori Găinaţ? Sau ce să mai spunem de Mariţa Moarta, pe care a taxat-o satul că făcea parte dintr-o sectă... "Aşa au polocrit-o femeile, că era din Pântecani,
dintr-o sectă, <> . Şi se îmbrobodea cam cum îmbrobodeşti o moartă, şi-aşa i-a zis lumea Moarta. Mariţa Moarta".

Ţaţa Ioana Găletoaia

"Găleată. Aşa i-a zis lu' bărbatu-miu, polocru' lui. Când se punea pe băutură, bea cu oamenii din sat câte-o căldare de vin, câte-o găleată!", povesteşte Ioana Stângă. Numele din buletin nu i-l mai ştie decât poştaşul care îi aduce lună de lună pensia. Pentru restul sătenilor, ea e "ţaţa Ioana Găletoaia".

De ce poreclim?

"Oamenii au simţit nevoia să-şi caracterizeze cât mai fidel consătenii. Aşa au apărut poreclele: din dorinţa de a surprinde cât mai bine personalitatea unuia sau altuia. Ce spune <> , ce spune <> despre cel care poartă acest nume? Mai nimic, în comparaţie cu o poreclă", precizează prof. dr. Ion Ghinoiu, cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu" al Academiei Române. Potrivit profesorului Ghinoiu, vorbim despre mai multe categorii de porecle: în funcţie de ocupaţie, de originea teritorială, de trăsăturile fizice ori de comportamentele respectivelor persoane. Nu există cărţi recente despre porecle şi despre obiceiul de a porecli, dar Ion Ghinoiu aduce în prim-plan volumul I al unei lucrări impresionante - "Atlasul Etnografic Român", rezultat al unei cercetări gigant a satului românesc: nu mai puţin de 18.000 de subiecţi, din 536 de sate, au răspuns unui chestionar de 1.200 de întrebări, în perioada 1972-1983. Printre numeroasele hărţi etnografice realizate în urma cercetării, una ne interesează în mod deosebit: ea cuprinde atât numele oficial al satului cercetat, cât şi porecla dată satului/sătenilor de către locuitorii aşezărilor învecinate. Celor din Vetrişoaia (Vaslui) le zicea, de pildă, "broscari", celor din Stejaru (Tulcea) - "eschibabeni", din Nicoreşti (Galaţi) - "covrigari", din Trohan (Vaslui) - "jidani în port nemţesc", din Plopana (Bacău) - "opincari" sau "sămânţari", din Sanislău (Satu Mare) - "lebeniţari", din Macea (Arad) - "mâscani fără cap", din Şuşani (Râmnicu Vâlcea) - "atârnăţei".