Portretul distilat al alcoolicului. „Suntem ca o persoană care şi-a pierdut piciorul. Niciodată nu vom putea bea controlat“

Dependenţa de alcool e ca un labirint complicat. Şi face victime. Alcolicii sunt acestea. Chiar dacă sunt victime ale propriului creier ori simpli purtători de probleme. Nu-i arătăm cu degetul pe ei, ci arătăm problemele lor.

Non-alcoolicii îi pot cunoaşte pe alcoolici într-o mulţime de situaţii. Din poeziile care-i descriu drept cei mai sinceri mărturisitori ai dragostei şi ai mizeriei. Din filmele care le supralicitează genialitatea neînţeleasă, ori îi arată copleşiţi de traume şi luptând eroic cu adicţiile. Din reportajele de ştiri în care apar ca adevărate bestii şi apoi din statisticile despre violenţă domestică şi crime cauzate de alcool. Din mărturiile rudelor şi ale prietenilor, în care alcoolicii sunt o adevărată povară, care le fură cel puţin timpul şi energia. Din descrierile medicilor, care vorbesc despre ciroze, pancreatite şi tot felul de boli care-i curăţă pe oameni încet şi dureros. Şi, pe undeva, cam toţi au dreptate. Deşi alcoolismul e, parcă, mai simplu.

Alcoolic anonim: „Noi suntem bolnavi de o boală prin care ne-am pierdut capacitatea de a ne controla băutul. Chiar dacă de multe ori ne-am păcălit că am putea să ne câştigăm din nou acest control, de fapt, l-am pierdut pentru totdeauna. Suntem ca o persoană care şi-a pierdut piciorul într-un accident. Niciodată piciorul nu va creşte la loc. Nici noi nu vom mai avea capacitatea de a bea controlat. Singura noastră şansă de supravieţuire este să devenim total abstinenţi“. Acest articol este despre supravieţuire.

Dan Sociu: „Am trăit două vieţi“

Scriitorul Dan Sociu are 35 de ani, a fost alcoolic mai bine de 10 ani, iar de 7 ani e „curat“. Mai bine să nu scădem 17 din 35. Aşa a fost să fie atunci. Tatăl său, alcoolic, cel mai bun profesor de matematică din oraş, n-aducea prea multă linişte-n casă. A murit când Dan Sociu avea 16 ani. Unchiul său, alcoolic, meseriaş şcolit la Sighişoara, a murit înecat într-o baltă de câţiva centimetri. Era beat. Dan Sociu se gândeşte că treaba asta e cumva ereditară – şi aşa s-ar putea explica faptul că o treime din viaţa lui a fost tulbure. Dar el n-a mai băut nimic de 7 ani. Adio!

„Weekend Adevărul“: De ce te-ai apucat de băut?
Dan Sociu: Eu m-am apucat de băut pe la 16 ani, după ce a murit tatăl meu, dar nu ăsta a fost neapărat motivul principal. Eram lipsit de supraveghere, puteam face orice. Eram tot timpul în căutarea unei figuri paterne şi mă înhăitam cu băieţi mai mari ca mine, iar în faculatate, la fel, stăteam cu prietenii mei, dar şi cu o gaşcă de scriitori de peste 30 de ani şi beam cu ei. De ce te apuci e greu de spus. Că vine treptat. Am început pentru că nu aveam nicio altă distracţie şi pentru că mă ajuta să scriu. Alcoolul mă dezinhiba. Îmi tăia timiditatea, pentru că aveam un soi de timiditate socială, by default (n.r. – în mod prestabilit).

Ce beai?
Bere, votcă. Dar, pe la 26 de ani, după ce m-am mutat în Bucureşti, am renunţat la tărie. Şi beam bere, dar beam multă, vreo 15 sticle într-o seară. În perioada aia nu cred că aveam o zi în care să nu beau. Poate doar când se întâmpla să fiu foarte bolnav. Ziua, dimineaţa, nu conta, că nu aveam un job. Apoi, după ce m-am angajat, beam numai după program.

Puteai fi funcţional la serviciu?
Da, da. E şi asta o caracteristică a alcoolicului, de a fi funcţional. Sunt foarte mulţi corporatişti care sunt alcoolici, care nu „se văd“ la muncă. De-abia mai încolo, după o vârstă, când începi să te damblageşti, nu mai eşti funcţional. Încă ceva: alcoolul îţi face ceea ce se cheamă personalitate de alcoolic. Adică nu mai ai personalitatea ta, ai o personalitate şablon, semeni cu mulţi alţii. Eşti un stereotip. Iar viaţa ta se limitează.

Cum se caracteriza acest stereotip?
Stai în aceleaşi crâşmi, faci acelaşi lucruri, cu aceeaşi oameni. În afară de stereotipuri cognitive pe care le ai din cauza stării, de la mahmureli, la stare de oboseală, sunt şi cele mai fine, mai subtile. Psihologic, devii mai îndepărtat de realitate. De altfel, de asta şi bei, de asta iei droguri. Pentru că realitatea nu-ţi place şi substanţele astea te ajută. E o automedicaţie. Sunt medicamentele săracilor.

Erai violent?
Nu eşti neapărat violent. Asta depinde de personalitatea fiecăruia. Eu am văzut şi alcoolici paşnici. Doar că atunci când eşti un tip de om mai agresiv şi bei, te dezinhibi şi pornirile astea ies din tine, la suprafaţă. Eu am mai intrat în bătăi, în scandaluri, dar nu eram chiar genul scandalagiu.

Îţi dădeai seama că e o problemă?
Îmi dădeam seama, doar că plăcerea pe care mi-o dădea era mult mai mare. Îmi povestea un prieten psihiatru că avea un pacient care avea ciroză şi se trata cu Antalcol. Asta e o substanţă pe care o iei şi, dacă bei, îţi vine să vomiţi. Şi el cu o mână se ţinea de ficat de durere şi cu cealaltă ţinea o sticluţă de coniac pe care o dădea pe gât. Îi venea să vomite şi tot se forţa. Practic, e ca o mare dragoste.

Erau oameni care încercau să îţi ofere un ajutor?
Dar cine asculta? Mă plictiseau oamenii care nu beau. N-aş fi intrat niciodată într-un local ca ăsta (n.r. – interviul s-a desfăşurat într-o ceainărie). Şi am rănit mulţi oameni, am povestit în „Nevoi speciale“ ce mizerii făceam. Atunci capeţi o personalitate dublă. Eşti persoana care bea şi persoana care nu bea. Ca să nu mai zic că multe lucruri pe care le faci sunt doar pentru băutură.

Era un blackout (n.r. – amnezie) total?
Da, uitam tot. Ştiu că aveam un aparat de fotografiat pe care-l luam cu mine şi a doua zi când mă uitam pe el vedeam feţe de oameni care îmi zâmbeau aşa, ca şi cum ne-am şti, dar habar n-aveam de ei.

Cum ai renunţat?
Am făcut pancreatită-necrotică, o boală pe care o fac cei de peste 40-50 de ani. Or, eu aveam 28 de ani. Doctorii mi-au spus clar că nu mai am voie să beau. Când am devenit conştient că nu mai pot să beau, am fost mai trist.

Dar nu simţeai nevoia?
Nu am fost în sevraj. Sau probabil am fost, dar, fiind în spital, mi-au dat pastile şi am urmat un tratament. Mai degrabă aveam o poftă, era o invidie să îi văd pe ceilalţi că sunt în starea aia şi eu nu pot s-o mai am. Problema era la nivel social, eu nu mai ştiam ce să fac seara. Asta era una dintre marile probleme. Brusc, nu mai aveam ce să fac, unde să mă duc, nu mă mai puteam vedea cu prietenii mei.

„M-am lăsat fiindcă m-am speriat“
Cu ce compensai?
Am învăţat să îmi placă lucrurile aşa cum sunt. Pur şi simplu, să mă bucur de tot felul de fleacuri. O vreme nici măcar n-am scris. Dar apoi mi-am revenit şi chiar mi-am schimbat şi stilul de scriitură. Într-un fel, faptul că m-am lăsat a fost o salvare pentru scris. Pentru că alcoolul te ajută, dar, de la un punct încolo, te îngroapă ca artist.

Te-ai împăcat cu episodul ăsta? Vorbeşti cu detaşare?

Cel mai bun tânăr poet al anului 2006

Numele: Dan Sociu
Data şi locul naşterii: 20 mai 1978, Botoşani
Cariera:
 Pentru volumele de versuri scrise, a câştigat, printre altele, „Premiul Festivalului romano-canadian de poezie Ronald Gasparic“, „Premiul Na-
ţional pentru Poezie Mihai Eminescu“ şi „Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România“.
 În 2006, a fost desemnat de 20 de critici literari cel mai bun tânăr poet al momentului.
În ianuarie anul acesta, a refuzat premiul pentru „Cartea de Poezie a anului 2013“ acordat de Institutul Cultural Român.
Locuieşte în: Bucureşti.

Riscurile abuzului de alcool, din cap până-n picioare

ll   Creier: Leziuni cerebrale ireversibile, atrofie cerebrală până la demenţă (demenţă alcoolică); distrugerea neuronilor şi declanşarea unor crize convulsive, cunoscute sub numele de „epilepsie alcoolică“.

ll   Aparatul digestiv: reflux gastro-esofagian; gastrită cronică; „ficatul gras alcoolic“ (steatoză hepatică) – se ajunge, în multe cazuri, la ciroză hepatică fatală; pancreatită (în faza acută, este fatală); tulburări de absorbţie intestinală a substanţelor nutritive din mâncare.

ll   Inimă: leziuni cardiace (insuficienţă miocardică); creşterea tensiunii arteriale; creşterea nivelului de grăsimi în sânge.

ll   Glandele suprarenale: eliberează cantităţi mari de hormoni de stres.

ll   Mâini: tremurături ale extremităţilor.

ll   Organele genitale: impotenţă.

ll   Picioare: consumul de alcool favorizează guta (picioare umflate); polinevrită (inflamarea nervilor de la nivelul picioarelor).
 

Cum ştii că ai o problemă cu alcoolul?

Organizaţia Mondială a Sănătăţii spune că este problematic orice consum de alcool care:

- depăşeşte două unităţi de alcool pe zi la bărbaţi sau o unitate de alcool pe zi la femei.

- depăşeşte 14 unităţi pe săptămână la bărbaţi şi 7 la femei.

- pentru consumul la ocazie, în club, la o aniversare sau de Revelion, de exemplu, este o problemă dacă se depăşesc 5 unităţi pe ocazie pentru bărbaţi, respectiv 3 unităţi pe ocazie pentru femei. Aceasta chiar şi în cazul în care nu se depăşesc cele 14, respectiv 7 unităţi pe săptămână.

- O unitate este echivalentul a 12 grame de alcool pur. Cu aproximaţie, o unitate înseamnă o bere mică, un pahar cu 120 de mililitri de vin sau un shot de tărie (40 de mililitri).
 

Da, cu detaşare şi cu un soi de jenă. A şi trecut o grămadă de timp de atunci – sunt şapte ani. Am senzaţia c-am trăit două vieţi. Iar cea de atunci e mult, mult, mult diferită faţă de cea de acum. Eu m-am oprit cam când trebuie, înainte să mă duc la vale. Dar eu nu pot să par superior, pentru că eu m-am lăsat fiindcă m-am speriat. Dacă nu mă speriam, continuam. Nu a fost o decizie profundă, luată conştient – de altfel, nu cred că sunt aşa mulţi cei care fac asta. Problemele adevărate încep după 30 de ani şi mulţi ajung alcoolici în jurul vârstei asteia. Am prieteni şi colegi de generaţie care sunt aşa şi, din ce spun ei, e din ce în ce mai greu. Adică, nu prea mai are haz. Primii ani, sunt OK, extraordinari chiar, îţi faci mulţi prieteni, sunt petreceri.

Când te vezi cu ei eşti moralist?
Nu chiar. Dar a fost o perioadă în primii ani după ce m-am lăsat când aveam tendinţa asta. Pentru că e, de fapt, o luptă cu tine şi, spunând-o altora, te convingi. Dar, în orice caz, cu mulţi dintre ei mă văd mai rar. De altfel, una dintre condiţiile abstinenţei e să rupi legăturile cu orice îţi aminteşti din perioada aceea. Şi asta e destul de dificil.

Dar sunt şapte ani curaţi efectiv?
Da, nu am mai băut nimic. Poate doar din greşeală am mâncat bomboane de ciocolată cu alcool.

Ce se schimbă după ce te laşi?
După ce am lăsat alcoolul, am descoperit senzaţii reale mult mai mişto. Sexul! Pentru că alcoolul te face să trăieşti în minte. De-aia e şi paranoic alcoolicul, că hipermentalizezi. Descoperi mâncarea. Cum e o zi de primăvară, lucruri care par bătrâneşti. Plăceri reale. Şi, în afară de senzaţii, îţi recuperezi emoţii. Iniţial te sperie, pentru că de multe ori bei ca să scapi de emoţii, iar pe urmă, când le ai, trebuie să ştii ce să faci cu ele. Şi vorbesc despre emoţii obişnuite, când te simţi mai slab, mai vulnerabil. Asta a fost un lucru foarte bun. Mă simt viu, văd viaţa mai complexă, mai nuanţată, mai umană. Nu e aşa de distractivă, poate. Dar am mai multe scrupule.

Mai mergi la petreceri?
Da, asta nu e problemă. E chiar amuzant că pot să fac mişto de cei care se îmbată. Ca să nu mai zic că eu ţin minte toate lucrurile şi apoi, a doua zi, le spun lor. 

Cum ajută Alcoolicii Anonimi

„Sunt B. şi sunt alcoolic.“ Fraza asta clişeu nu-i din filme. În fiecare oraş mare din România, există grupuri de Alcoolici Anonimi. În Bucureşti sunt şase în limba română şi unul în limba engleză. Singura cerinţă pentru a fi acceptat ca membru într-un astfel de grup e dorinţa de a înceta cu alcoolul. Totul e gratuit.

„Alcolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtăşesc experienţa, puterea şi speranţa cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească“, asta scrie pe caietele participanţilor la astfel de terapii de grup. Vin aici tot felul de oameni: ţărani şi profesori, funcţionari mai mari şi muncitori necalificaţi, oameni de afaceri şi oameni fără afaceri. Toţi au această boală, alcoolismul.

Filosofia grupurilor e simplă: fiecare trebuie să se prezinte cu numele mic şi atributul de alcoolic şi să spună dacă a avut probleme cu alcoolul în ultimele 24 de ore. „Nu mai beau de azi pe mâine“, ar trebui să-şi spună. Numai că ar trebui să-şi spună asta în fiecare zi. E vorba de paşi mărunţi. 12 paşi.

„Noi acceptăm că alcoolismul e o boală şi nu-i acuzăm pe cei îmbolnăviţi. Îi punem în legătură cu căile de vindecare. Au nevoie de susţinere, nu de critică, pentru că palme primesc oriunde se duc“, ne-a spus unul dintre coordonatorii unui grup de sprijin din Capitală.

Ancora lui Ursu’. Cei nouă ani din căminul studenţesc

Ursu’ locuia în căminul ăsta studenţesc de vreo cinci ani. La început, era student şi el, intra în fiecare an la câte-o facultate, făcea formalităţile necesare ca să-i fie repartizat un pat de spital în cămin, mergea două-trei săptămâni la facultate şi renunţa. Apoi nu s-a mai preocupat nici de acest balet minimal. Cunoştea câţiva studenţi astfel încât, atunci când începea facultatea, să fie tolerat în diverse camere de cămin, timp în care cunoştea alţi studenţi şi găsea îngăduinţă în alte camere. Indulgenţa, poate empatia studenţilor nu dura mult pentru că nu putea să dureze prea mult: igiena lui Ursu’ incomoda pe oricine se afla cu el într-un spaţiu închis.

Şi-apoi, chiar dacă era trimis la duşurile oricum murdare, devenea un fel de ghimpe-n coastă: n-avea niciun motiv bun să se trezească dimineaţă, deci n-avea de ce să iasă din camera de cămin care avea nenorocul să-l găzduiască. Spre seară, ştergea cu blugii holurile căminului, iar când studenţii se întorceau de la treburile lor, începea cea mai importantă misiune a sa din ziua respectivă – să-i convingă să facă o chetă pentru câteva beri. El va contribui cu mai puţin de data asta.

Ursu’ avea 28 de ani, ştia multă filosofie, iar în zilele în care n-avea de ce să iasă din camera de cămin citise câteva biblioteci. Trăia cu banii pe care-i trimitea mama sa ori studenţii cărora le scria proiecte pentru facultate. Uşor de intuit: n-a avut niciodată un loc de muncă. Ursu’ era misogin şi, în general, intolerant. Relaţiile sociale pe care le întreţinea se limitau la scopuri pecuniare ori bahice. Ursu’ era alcoolic.

Ursu’ n-a făcut niciodată rău nimănui. Le mai înjura pe fetele care ieşeau în prosop din duşurile de la capătul coridorului, dar atât. Nici n-avea răbdare să construiască ironii – le spunea frust ce credea despre prosoapele lor. Le insulta, iar ele se simţeau insultate. Niciuna, niciodată n-a încercat să-l deconspire că locuieşte clandestin. Ăsta era norocul lui, că lumea ori îl îndura, ori îl ignora. Pentru băieţi, până şi pentru cei cu minţile mai încete, Ursu’ avea îngăduinţă.

Ursu’ n-a făcut rău nimănui. Când era invitat la masă, venea şi mânca. Iar dacă cerea o ţigară, o făcea elegant. Nu prea era implicat în activităţi ce excludeau alcoolul, iar la băutură oamenii cam sunt prieteni unii cu alţii. În rest, stătea cu gândurile şi cărţile lui. Ştergea cu blugii holurile căminului studenţesc, adormea în aceiaşi blugi şi se trezea la fel. Nu era violent, iar când se supăra, că se mai supăra şi el, se liniştea cu batjocoritorul: „Hai, Ursule, că-ţi iau o bere să-ţi treacă“. Şi îi trecea.

Zilele astea, identice una cu cealaltă, s-au mai scurs timp de vreo patru ani. Până într-o octombrie, când Ursu’ n-a mai venit în căminul studenţesc. „Mai ştii ceva de Ursu’?“, se întrebau studenţii care s-au întors la şcoală. Ursu’ se retrăsese într-un mic oraş de provincie. Acolo e şi astăzi.

Astăzi munceşte, e un soi de administrator pe moşia unei rude mai îndepărtate. Calculează cât pământ s-a luat în arendă şi care-i cota parte la hectar. Face calcule agricole şi bea vin făcut în casă. Asta e viaţa lui. Iar tinerii care au terminat facultăţi pe lângă el ar băga mâna-n foc că Ursu’ o să aibă mereu această ancoră a alcoolului.

Ruşinea de a fi frumos

Poetul Ion Mureşan (foto) vede cârciuma ca pe un spaţiu al confesării, unde se spun adevăruri nemărturisite şi unde omul-porc dispare pentru a-i face loc omului-prinţ. O boemie. Ion Mureşan este autorul „Cărţii Alcool“, un volum de poezie care i-a pus de acord pe toţi criticii literari: e o capodoperă. Poetul are îngăduinţă pentru alcoolicii blajini şi pentru spovedaniile lor din cârciumi. Ion Mureşan:

Despre „Cartea Alcool“ povesteam cum mergeam la cârciumi din cartierele muncitoreşti, pe vremea aia se făcea industrializarea şi ieşeau schimburile de muncitori de la lucru şi stăteam până târziu cu mediul acela brutal şi violent, mă dezechipam să vorbesc cu oamenii şi ei întrebau: „Dar dumneata stai acolo singur?“. „Eu sufăr.“ „Dar de ce suferi?“, mă întrebau. „Sufăr din iubire, m-a părăsit iubita.“ „A, dă-o dracu’ de curvă şi nevastă-mea e o curvă!“ Eu spuneam că eu o iubesc foarte mult, că iubirea e un sentiment frumos. „Ce frumos, trebuia să-i dai două palme şi terminai cu ea.“

Doar după ce lucrurile înaintau în noapte, prinţul începea să iasă la iveală din porc, începea să se arate gingăşia şi frumuseţea din ei. Până la urmă, ziceau: „De fapt, şi eu o iubesc pe nevastă-mea, am zis că-i curvă şi c-o bat, dar n-o bat şi e atât de frumoasă!“. Începeau brusc să devină şi ei frumoşi, sigur mai rupeau câte-un pahar, mai muşcau din halbă, mestecau în dinţi, scuipau pe jos gura paharului. A fost o perioadă când paharele se înlocuiseră cu borcanele de muştar groase, ca să nu le mestece oamenii, să nu scrâşnească între dinţi.

Şi începeau să fie frumoşi, deşi erau cu atâta dezinvoltură oamenii porci, le plăcea să fie porci când ieşeau de la lucru, violenţi, vulgari, orice sensibilitate, orice intrare înspre sufletul lor era închisă şi brusc începeau să se deschidă.

Se tratează numai cei cu bani

Pe beţivii clasici, aşa cum există ei în percepţia generală, îi recunoşti de departe. Şi după aspect, dar şi după obiceiul de a bea ceva dimineaţa ca să se poată mobiliza să iasă din casă. Au probleme la serviciu sau sunt şomeri, sunt traşi la faţă din cauza problemelor de sănătate, sunt, poate, singuri. Dar portretul acesta oarecum pitoresc al alcoolicului nu ilustrează decât o mică parte din problema reală a consumului de alcool în România, spun specialiştii.

Medicul psihiatru Eugen Hriscu (foto), directorul ştiinţific al Alianţei pentru Lupta Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor (ALIAT), spune că, de fapt, în medicină nici nu există boala numită alcoolism. „E un termen vechi preluat pentru a exprima mai uşor problemele cu alcoolul, dar care nu exprimă o realitate medicală“.

Iniţial, problemele cu alcoolul erau văzute ca probleme morale, în care omul beţiv e slab, păcătos, o persoană viciată. Încă se vorbeşte de viciu în legătură cu dependenţii. Această viziune a fost înlocuită cu o viziune oarecum medicalizată în care se vorbea de alcoolism. Exista o boală care avea nişte simptome şi pe care o aveai sau n-o aveai.

„În ultima perioadă, această viziune a fost modificată cu una ceva mai inclusivă, în care vorbim de tulburări legate de consumul de alcool, care cuprind atât o parte medicală, legată de imposibilitatea de a gestiona aportul de alcool, o afectare fizică a creierului, cât şi factorii sociali şi factorii psihologici“, potrivit medicului psihiatru.

Majoritatea pagubelor şi a victimelor cauzate de abuzul de alcool nu sunt făcute de cei care sunt dependenţi, ci mai degrabă de cei care consumă în mod abuziv, arată statisticile. Este vorba, de exemplu, de tinerii care ies şi beau foarte mult seara în cluburi în weekend, fără să fie, neapărat, dependenţi de alcool sau alcoolici. Adică aceia care beau ca să-şi „trateze“ o tulburare de anxietate sau depresivă sau ca să poată dormi.

Paralela dintre „alcoolism“ şi diabet
Medicul Eugen Hriscu explică problemele legate de consumul de alcool printr-o paralelă cu diabetul. Ca în orice boală cronică – pentru că în categoria bolilor cronice s-ar încadra tulburările legate de consumul de alcool – există forme mai uşoare şi mai grave.

Diabetul seamănă destul de bine cu tulburările de alcool. Nu toţi diabeticii sunt oamenii aceia care-şi fac insulină de patru ori pe zi sau chiar şi mai des, care au picior diabetic sau care nu mai văd, deci cu forme grave de diabet. Iniţial, oamenii au ceea ce se cheamă o toleranţă scăzută la glucoză, situaţie în care organismul lor nu metabolizează bine glucoza.

Se poate întâmpla din cauze genetice sau din cauză că mănâncă prea mult. Acest stadiu poate fi reversibil simplu: mănâncă mai controlat, face mai mult sport, încearcă să slăbească şi aşa mai departe. După care există o fază mai gravă, în care persoana are diabet diagnosticabil, dar se reglează cu pastile, care ajută pancreasul să secrete insulină. Iar o fază de gravitate maximă este cea în care trebuie adusă insulină din afară, injectabil.

La fel este şi cu tulburările legate de consumul de alcool. La început, persoana bea foarte mult în weekend, o fază de gravitate mai mică. Aici intră tinerii care ies în cluburi şi beau până dimineaţa. După aceea, o parte din ei, pe măsură ce se maturizează şi intră în viaţa de familie, capătă responsabilităţi, renunţă la alcool sau revin la consum moderat.

O parte dintre ei, însă, continuă să consume în mod abuziv, mai des decât în weekend. Mulţi dintre ei au slujbe, familii, dar despre ei, mulţi dintre colegi spun că beau mai mult decât ar trebui. Estimările arată că, în România, 10% din populaţie suferă de tulburări legate de consumul de alcool, ceea ce înseamnă în jur de două milioane de oameni, nu e puţin. Iar 5% devin dependenţi de alcool“, spune medicul Eugen Hriscu.

De la Urgenţe, la Psihiatrie şi invers
Să presupunem că o persoană care a băut mai mult într-o seară în club şi-a pierdut cunoştinţa, a intrat în comă alcoolică. Ştiţi care e traseul? „Foarte mulţi oameni în comă alcoolică ajung să fie trimişi la Psihiatrie, unde nu există condiţiile necesare pentru rezolvarea acestei probleme grave şi, desigur, letale. Coma alcoolică ar trebui tratată la secţiile de Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI). De la Psihiatrie, în astfel de cazuri grave, sunt trimişi din nou către secţii de ATI“, subliniază medicul Eugen Hriscu. Se pierde astfel timp preţios până să se intervină corect şi, până la urmă, omul respectiv îşi pierde viaţa pe drumurile dintre Urgenţe şi Psihiatrie şi invers.

Situaţiile de acest tip nu se limitează doar la coma alcoolică. „Chiar avem această problemă în România: orice afecţiune somatică legată de consumul abuziv de alcool este tratată ca o problemă care ţine de psihiatrie, dar indiferent că un om îşi rupe piciorul pentru că e beat sau şi-l rupe pentru că nu s-a uitat pe unde merge, principala problemă este că omul respectiv are piciorul rupt. E un fel de cutumă, dacă vreţi, oamenii care au băut alcool sunt trimişi la Psihiatrie“, spune medicul.

Dezalcoolizare nu înseamnă tratament
Nu avem tratamente specifice pentru dependenţa de alcool, semnalează psihiatrul. Avem tratamente pentru complicaţiile ei. E ca şi cum ai aduce pe cineva la spital pentru că a intrat în comă diabetică, după care îl trimiţi acasă fără niciun tratament.

Ceea ce se face în România în momentul în care un aşa-zis alcoolic ajunge la Psihiatrie este includerea lui într-un program de dezalcoolizare. Durează, în medie, şapte zile şi presupune tratarea cu substanţe care acţionează specific pentru problemele legate de alcool. „Dar în şapte zile nu se tratează dependenţa. Tratamentul dependenţei de alcool nu presupune doar rezolvarea complicaţiilor medicale ale abuzului de alcool, ci  un tratament care să se adreseze cauzei, iar cauza este faptul că persoana nu mai poate să controleze consumul de alcool. Aceasta necesită, în primul rând, un tratament psihologic“, potrivit medicului Eugen Hriscu.

După şapte zile de dezalcoolizare, tot ce se întâmplă este frustrarea consumatorului de alcool. Dar şi a familiei lui, care-şi pierde speranţa că acesta se va mai „vindeca“ vreodată. Şi chiar şi a medicilor de la Psihiatrie, care-l vor avea ca pacient din nou peste un timp.

„Tratamentul adecvat pentru tulburările legate de consumul de alcool sunt oferite doar în privat. ALIAT a desfăşurat, timp de trei ani, un program gratuit pentru dependenţa de alcool, dar finanţarea din fonduri structurale europene s-a încheiat anul trecut. Acum, totul este contra cost. Apelând la astfel de programe private, alcoolicii beneficiază şi de intervenţie psihiatrică, şi de psihoterapie, dar şi de sprijin în vederea incluziunii sociale“, precizează Eugen Hriscu.

Centrele unde se tratează dependenţa de alcool cu bani sunt uşor de găsit la o căutare pe internet. O altă soluţie este platforma online gratuită Alcohelp (www.alcohelp.ro).

De ce trebuie statul „să numere paharele“ 

În România se bea mult şi extrem de prost. În urmă cu aproape un an, pe rafturile unui cunoscut hipermarket se puteau zări bidoane de plastic, de 2 litri, pe care stătea scris simplu: „Bere“. Secretul preţului „fenomenal“ pentru aşa o cantitate de lichid stocată sub presiune stă, desigur, în compoziţie. Puneţi-vă întrebarea: cam ce poate conţine o băutură autointitulată „alcoolică“, pentru a ajunge la un astfel de raport preţ-cantitate? Şi asta se întâmplă în oraşele mari, în capitalele de judeţ şi în Bucureşti. În mediul rural, situaţia prinde tente cu adevărat SF.

Bunăoară, mai la sud de Capitală, în judeţul Giurgiu, la crâşmele din sate se vinde o „băutură alcoolică cu aromă de votcă“. Trei litri la 24 de lei. Cu alte cuvinte, cu 8 lei poţi da pe gât un litru de presupus tărie.

Cum s-a ajuns aici? Explicaţia este simplă: statul nu dă niciun indiciu că i-ar păsa de răspândirea alcoolismului în România. Cadrul legal este extrem de vag (atunci când există), pe piaţă îşi poate face apariţia orice tip de băutură alcoolică, iar procedeul de compoziţie nu este urmărit şi sancţionat, când este cazul, de nicio instituţie. Totuşi, statul profită. Banii de accize se strâng în buget, producţia de alcool este, aşadar, cunoscută.

Cu toate astea, destinaţia acestor sume colectate nu prea e cunoscută. În niciun caz, printre beneficiarii indirecţi ai „taxei pe viciu“ nu se numără tocmai cei care ar avea mai mare nevoie: bolnavii.

Cifre înspăimântătoare
Dispreţul autorităţilor faţă de milioanele de pahare umplute în României răzbate din cifre. Un studiu realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în 2011, plasa ţara noastră pe locul 8 într-un deloc măgulitor clasament al consumului de alcool pe cap de locuitor. În România, alcoolul se asociază cu peste 70% din cazurile de abuz sexual. Şi de aici părăsim tărâmul medical şi intrăm în cel sociologic.

10%
dintre români au probleme cu alcoolul, potrivit Ministerului Sănătăţii. 5% din români sunt alcoolici.

Unul dintre punctele-cheie ale studiilor efectuate în ultimii ani în problema alcoolismului este stabilirea unei corelaţii clare între consumul de alcool şi sărăcie. Datele statistice există: pe măsură ce oamenii dintr-o anumită zonă trăiesc mai prost, întâlnirile la un pahar se înmulţesc. În România, bunăoară, „zonele roşii“ ale alcoolismului sunt direct legate de regiunile cu potenţial economic scăzut: sudul ţăriişi o bună bucată din Moldova (judeţul Vaslui, de exemplu, a devenit, în ultimii ani, un soi de simbol central în mitologia urbană a alcoolismului).

„Alcoolul prosteşte“
Astfel de cifre şi concluzii sociologice sunt sprijinite şi cu dovezi clare din zona medicală. În august 2013, o echipă de cercetători de la Universităţile Princeton, Harvard şi Warwick, publica un studiu revoluţionar.

Era prezentat, printre altele, un experiment în care oameni cu venituri reduse erau stimulaţi să se gândească la problemele lor financiare. Aceştia au obţinut rezultate slabe în mai multe teste de cogniţie, fiind apăsaţi de o încărcare cognitivă echivalentă cu ratarea unei nopţi de somn. Spus cu alte cuvinte, sărăcia a impus o povară mentală echivalentă cu pierderea a 13 puncte de IQ, adică, spuneau autorii, „o diferenţă cognitivă similară celeia observate între adulţii normali şi alcoolici“.

„Spus simplu, alcoolul prosteşte“, spune şi sociologul clujean Sebastian Cristescu. „Alcoolicii sfârşesc prin a uita lucruri elementare: scădere, adunare, cum se numesc părinţii“, afirmă sociologul.

Potrivit acestuia, problema alcoolismului este direct legată de intervenţia statului în problemă în cel puţin două puncte. „În primul rând, ar trebui ca statul să accepte că România are o problemă în acest sens. Rolul autorităţilor este tocmai cel de a trece de la concepţia populară, «merge un păhărel de dimineaţă, de întărire», la delimitarea unei probleme grave. Să stabilească o serie de proiecte şi programe pentru combaterea şi tratarea alcoolismului. În al doilea rând, ar fi vorba şi despre o latură, să-i spunem «umanitară». Majoritatea acestor oameni beau pentru că nu au proiecte. Nu de viitor, ci pentru ziua de azi sau de mâine“, crede Sebastian Cristescu.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.