"Religiozitatea noastră cea de toate zilele, o tipologie"

Prin anii "60-'70, doctoratele în sociologia religiei erau tot mai rare. Teoriile modernizării dominau discursul epocii, iar piatra lor de temelie era echivalarea modernizării cu dispariţia

Prin anii "60-'70, doctoratele în sociologia religiei erau tot mai rare. Teoriile modernizării dominau discursul epocii, iar piatra lor de temelie era echivalarea modernizării cu dispariţia religiei. Cu cât un spaţiu era sau devenea mai modern, cu atât devenea mai nereligios. Aceasta era teza. Şi cum modernizarea părea atunci "the only game in town", la ce bun să mai studiezi religia dacă sfârşitul ei este iminent.

Prima "pană" în această abordare doldora de certitudini a fost cazul american. SUA, cea mai modernă ţară de pe glob, rămâneau - culmea! - extrem de religioase. Murmurând nemulţumiţi, experţi seculari ai religiei au botezat inadecvarea "excepţionalism american".

Ceea ce era atunci excepţie avea să devină în scurt timp regulă. Căci anii "90 schimbă aproape radical macazul. Sintagme precum "Dumnezeu îşi ia revanşa!", "ciocnirea civilizaţiilor" (definite religios) sau "fundamentalism religios" încep să apară în prim-planul discursului public explicitând o evidenţă: religia nu a dispărut, ci, dimpotrivă, capătă o nouă viaţă, în formele cele mai neaşteptate.

Nedumeriţi, europenii au privit în jur şi au constatat că, în realitate, cu excepţia lor, ceilalţi locuitori ai planetei se încrâncenează să fie religioşi. Astfel că accentele se schimbă, iar ultima lucrare a preşedintelui Asociaţiei Internaţionale de Sociologia Religiei se intitulează "Europa - un caz excepţional". Numai Europa Occidentală se încrâncenează să reziste acestui val de resuscitare religioasă şi să rămână unită nu în religia ei, ci în secularismul (încă) dominant şi debordant.

În această lume îşi trăieşte astăzi România, ţară majoritar ortodoxă, religiozitatea cea de toate zilele. Prima constatare despre religiozitatea românilor este că, în termenii comparativi ai sondajelor, este mult peste media europeană. A doua observaţie este că, dincolo de date cantitative, nu este studiată aproape deloc. A treia este că peisajul religios românesc este divers, provocator şi contradictoriu.

Iată doar câteva ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor, fără pretenţii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a "omului religios", credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica regulat şi stă binişor şi la nivelul catehetic. Este o categorie sociologică constantă, chiar dacă greu de cuantificat.

A doua categorie este cea a "pelerinului". Acest personaj religios - nu este vorba despre toţi participanţii la pelerinaje - este spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte "instrumente" eficace religios.

Acest tip nu frecventează regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe constante şi monotone la liturghie. Nu e neapărat necredincios, dar este unul care vrea răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică e exasperantă prin lentoare; el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi acum.

În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie de refăcut.

A treia categorie este cea a "credinţei fără apartenenţă". Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiţional. Nevoia lui de religiozitate se livrează acum unor forme exotice, asiatice sau diverse eclectisme mistice răsăriteano-orientale. Sociologii numesc asta "noi mişcări religioase".

A patra categorie este cea a "apartenenţei fără credinţă". Această categorie aparţine Bisericii tradiţionale, zgomotos chiar, doar că aparţine altfel. Nu atât prin legături de credinţă, ci, mai degrabă, prin conexiuni istorice.

Biserica Ortodoxă este acum importantă pentru că este "a noastră", nu neapărat pentru că este darul dumnezeiesc făcut oamenilor pentru că nu pot să se mântuiască singuri. Pentru această categorie, Biserica este mai degrabă românească decât ortodoxă.

A cincea categorie este cea a "creştinului nepracticant". Este un oximoron, desigur, dar unul cu semnificaţie sociologică certă. Cei care aparţin acestei categorii au o locaţie declarată şi asumată, respectiv biserica tradiţională de la care se revendică, se consideră religioşi şi nu au neapărat o atitudine patriotardă faţă de Biserică.

Doar că o frecventează extrem de rar sau deloc. O secţiune consistentă din acest tip este intelectualistă: nu poate nici în ruptul capului să ia în serios un popă mai puţin şcolit ca ea, darămite să sărute dreapta bătătorită a unui preot de ţară.

Există, desigur, şi categoria ateului "anticlerical". Importanţa ei este mai degrabă legată de reacţiile pe care le generează, altminteri fiind sterilă şi slab susţinută public. Are mai degrabă reprezentare decât susţinere. Detestă Biserica, inclusiv pe slujitorii ei, şi abhoră orice prezenţă religioasă în societate (covârşitor religioasă, totuşi!). Este suspectă prin încrâncenare şi niţel ridicolă prin pretenţia de a fi blindată de certitudini. În realitate, obsesia ei antireligioasă este şi ea o "religie".

Ultima categorie este cea a "indiferentului". Cel care o ilustrează nu este ateu, pentru că nici măcar nu se oboseşte să îl conteste pe Dumnezeu. Este anesteziat religios; pentru el problema nu există. Teologic vorbind, atitudinea este un păcat printre cele mai grave: al nesimţirii, şi a fost sancţionat drastic de Sfinţii Părinţi. Categoria tinde să devină o ilustrare tot mai solidă a europenităţii noastre cotidiene.

Aplombul şi aerul nou pe care îl aduce noua viziune patriarhală au darul să insufle optimism din acest punct de vedere. Pentru că una dintre instituţiile esenţiale de care Biserica noastră are nevoie acută este cea care poate să îi decripteze cât mai just profilul, nevoile şi aspiraţiile credincioşilor ei.