Povestea lui Demostene Andronescu, supraviețuitor al gulagului românesc și urmărit de Securitate până în 1989

Poetul Demostene Andronescu a împlinit, la sfârșitul săptămânii trecute, 95 de ani. Condamnat de comuniști, în anii tinereții, la 20 de ani muncă silnică, a continuat să fie urmărit de Securitate până la căderea regimului.

Demostene Andronescu, astăzi unul dintre cei mai cunoscuți memorialiști ai închisorilor comuniste, s-a născut pe 3 decembrie 1927, într-o familie de ţărani din Câmpuri, Vrancea. A început să studieze în 1939, la Gimnaziul Industrial de la Pătârlagele - Buzău, dar taxele mari l-au obligat să se retragă şi să devină copil de trupă.

Mai târziu, în 1948, s-a înscris la Facultatea de Istorie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1952. A fost arestat înaintea susţinerii examenului final, fiind condamnat la cinci ani temniţă grea.

„Graţiat în 1955, s-a înscris la Facultatea de Filologie Clasică din Bucureşti, dar a fost arestat din nou şi condamnat la 20 de ani muncă silnică, fiind eliberat în 1964. După eliberarea din închisoare, a fost urmărit atent de Securitate până în 1989” arată Memorialului Închisoarea Pitești - muzeul privat aflat în interiorul fostului penitenciar care a implementat „reeducarea prin tortură”.  

Din 1991 până în 2010 a fost redactor-șef adjunct al revistei Puncte cardinale din Sibiu (unde a și debutat editorial, în 1995, cu volumul de versuri Peisaj lăuntric).

„Eu am rezistat pentru că mi-am descoperit darul dat de Dumnezeu”, mărturisește poetul pe canalul de Youtube al muzeului.

Demostene Andronescu, privind spre Închisoarea Pitești. FOTO Memorialul Închisoarea Pitești

„Se poate, tovarăşu’ căpitan? Noi doar lucrăm ştiinţific”

Editura Manuscris a publicat, în 2016, a doua ediție a volumului său de poezii din detenție „Peisaj lăuntric”, iar în 2017, ultima ediție a volumului de memorii „Reeducarea de la Aiud”, o mărturisire a schingiuirilor fizice și sufletești la care a fost supus de-a lungul detenției sale în teribila închisoare în care torționarii comuniști practicau orori de neînchipuit. 

„Primele lovituri au fost groaznice. Eu, bineînţeles, am început să urlu ca din gură de şarpe, dar urletele mele nu i-au impresionat. Totuşi, agasat probabil de ele, Enoiu a ordonat: ‹Liniştiţi-l, mă, că trezim tot cartierul!› Atunci, unul din cei trei s-a executat imediat, astupându-mi gura cu un prosop. În felul acesta urletele mi-au fost atenuate şi ‹tovarăşu’ căpitan› şi-a putut continua nestingherit ‹treaba›. La un moment dat, părându-i-se, probabil, că ceva nu este în regulă, i se adresă celui ce îmi apăsa prosopul peste gură: ‹Fii atent, mă, să nu se sufoce, că pe urmă îl plătim de bun!›. La care cel vizat răspunse: ‹Se poate, tovarăşu’ căpitan? Noi doar lucrăm ştiinţific›.”, se arată într-un fragment tulburător din volumul „Reeducarea de la Aiud”, postat pe pagina de Facebook a Memorialului Închisoarea Pitești.

„S-a încercat compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni”

De altfel, în volumul său de memorii, „Reeducarea de la Aiud”, Demostene Andronescu scrie  și despre „Fenomenul Pitești”, amintindu-și de supraviețuitorii acestei cumplite violențe pe care i-a întâlnit în detenție.

„Spuneam la început că reeducarea de la Aiud este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se desăvârşească ceea ce se începuse acolo: compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a idealurilor lor. Bineînţeles, datorită faptului că cele două «experimente» au avut loc în contexte diferite, precum şi faptului că oamenii asupra cărora s-a acţionat erau diferiţi”, mai spunea memorialistul. 

În loc de rugăciune

Iată ce mărturisea, „în loc de rugăciune”, Demostene Andronescu:

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi

Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara

Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.