Dan Voiculescucontestă decizia CNSAS

Având în vedere dispoziţiile art. 16, alin. (1), din Legea nr. 187/1999, cu modificările ulterioare,Depun, în termenul legal, următoareaCONTESTATIEprin care cer reanalizarea cazului, emiterea

Având în vedere dispoziţiile art. 16, alin. (1), din Legea nr. 187/1999, cu modificările ulterioare,
Depun, în termenul legal, următoarea
CONTESTATIE
prin care cer reanalizarea cazului, emiterea unei decizii de admitere a contestaţiei şi, după reexaminare, pronunţarea unei decizii corespunzătoare probelor existente, respectiv că nu am fost colaborator al Securităţii.
Încercând să-mi explic concluzia eronată din actul pe care îl contest ("Decizia nr. 234/15.06.2006), observ că ea s-a putut datora unui complex de factori dintre cei mai diferiţi, de la imperfecţiuni de organizare legală şi de fundamentare constituţională a CNSAS până la subiectivismul declarat al unor membri, de la prejudecăţi întreţinute în timp până la un anumit reflex al suspiciunii, de la necunoaşterea sau uitarea realităţilor perioadei comuniste până la încălcarea, fie şi lipsită de rele intenţii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

I. Interesul Securităţii şi post-Securităţii pentru DAN VOICULESCU.
DAN VOICULESCU a fost şi înainte, şi după evenimentele din 1989 un personaj fabulos, demn de un roman. Poate de aceea a şi stârnit interesul publiciştilor, chiar şi când aceştia fac parte din structuri ale statului, cum ar fi CNSAS, intrigându-i prin originalitatea inserţiei sale sociale, prin abilitatea cu care a navigat printre cataractele instituţionale. Miraţi de succesul său pre şi postrevoluţionar însă lipsiţi de documente sau de bună-credinţă, unii oameni cu fantezie sau manipulaţi l-au inclus rapid în iţele tenebro-cabalistice ale poliţiei politice. Este foarte probabil că acest ton al interpretărilor să fi fost dat de clonele fostei poliţii politice înseşi, experienţa postdecembristă dovedind o perseverentă preocupare pentru salvarea adevăraţilor epigoni ai Securităţii şi pentru discreditarea celor ce-i rămăseseră "datori". Voiculescu a fost inclus în categoria celor supuşi discreditării.
Interesul Securităţii se naşte spre sfârşitul studenţiei lui DAN VOICULESCU, pornind de la particularitatea intelectuală a acestuia, puţin obişnuită în epocă. Prin propria străduinţă, DAN VOICULESCU era un tânăr poliglot, stăpânind la perfecţie engleza, germana şi franceza. Este clar că limba rusă - cunoscută de securiştii mai vechi - nu l-a interesat. Un om care să cunoască bine fie şi o singură limbă a unei ţări "imperialiste" era o raritate, dar unul care să cunoască trei asemenea limbi străine putea fi considerat un adevărat obiectiv strategic. Iar dacă omul era şi tânăr, ignora consemnele politice şi "întreţinea relaţii cu străinii", muncea ca ghid - un asemenea român devenea în mod necesar pentru Securitate un obiectiv. Iar un obiectiv trebuia să fie cucerit sau distrus.
Atipic, se putea ca "obiectivul" să fie atât de mândru, de voluntar, încât să nu se lase cucerit şi atât de inteligent, încât să nu se lase distrus.
A fost un "pariu" cu şansă infimă, dar pe care DAN VOICULESCU l-a câştigat. Nu a respins sfidător "curtea" pe care i-o făcea Securitatea (nu făcea politică, nu avea motive ideologice să o facă), dar nici nu s-a lăsat prins în angrenajul nenumăratelor roţi dinţate ale acesteia. În schimb, a progresat spectaculos în plan profesional. Datorită talentului înnăscut pentru afaceri de anvergură, devenea tot mai mult "obiectiv", dar şi tot mai greu de cucerit ori de distrus.
Jocul de-a şoarecele şi pisica, în care, caz rar în afara lumii desenelor animate, învinsă a ieşit pisica, a continuat până în 1982. Este anul în care DAN VOICULESCU a punctat hotărâtor, reuşind să înfiinţeze sucursala CRESCENT - România, scăpând de sub presiunea Securităţii ca funcţionar român şi obligând teribila instituţie să-l trateze ca pe un reprezentant economic străin, ceea ce şi devenise.
A urmat perioada 1982-1989 în care CRESCENT a făcut avere, fructificând cu extremă dibăcie solul stâncos al economiei socialiste.
Securitatea nu i-a iertat acest succes, cu atât mai mult, cu cât adesea câştigurile CRESCENT intrau în conflict deschis cu interesele economice ale Securităţii. În cartea sa "Moştenitorii Securităţii", MARIUS OPREA, altminteri un adversar declarat al lui DAN VOICULESCU, relatează, ca istoric, unele înfruntări ale reprezentanţilor CRESCENT cu reprezentanţi ai Securităţii, care cereau o parte cât mai mare din profit, reprezentanţii lui DAN VOICULESCU refuzându-i, ceea ce este cât se poate de sugestiv pentru independenţa lui DAN VOICULESCU, faţă de odioasa structură (Marius Oprea, lucrarea citată, pag. 186-189). Succint, istoricul, străin de tonul academic, califică acele relaţii prin concluzia "Ceea ce rămâne în orice caz relevant este că DAN VOICULESCU îşi permitea să
tragă ţepe
securiştilor" (lucrarea citată, pag. 189).
Securiştii i-au plătit-o, lansând imediat după 1989 cele trei minciuni uriaşe despre DAN VOICULESCU.
* şi-ar fi însuşit conturile lui Ceauşescu;
* e general de Securitate;
* l-a ucis la Viena pe MARIN CEAUşESCU, fiind urmărit pentru asta de Poliţia austriacă şi de Interpol.
Aceste mari minciuni şi manipulări s-au dezumflat în timp. Infirmarea lor a fost făcută inclusiv prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile ale instanţelor din România sau din Franţa. De altfel, membrii CNSAS, cu largul lor acces la dosare, se pot convinge şi în mod direct de totala lipsă de suport a acestor colportări. Vocaţia şi interesul denigrării au reizbucnit însă o dată cu candidatura lui DAN VOICULESCU la o importantă funcţie guvernamentală. Acum, la începutul verii 2006, manipularea se face încercându-se a se implica girul instituţiei Dvs.
II. Dilema principală a cazului. Prezumţia de nevinovăţie.
Este clar că Securitatea nu a fost indiferentă faţă de persoana lui DAN VOICULESCU. De fapt, Securitatea nu a rămas indiferentă faţă de nimeni, aplicând sârguincioasă principiul bolşevic "cine nu e cu noi e împotriva noastră", proporţional cu importanţa şi cu impactul social al fiecărui supus din jurisdicţia ei.
Se exclude deci ipoteza că numele DAN VOICULESCU putea lipsi din arhivele Securităţii. Nu avea cum să lipsească. Dar, deşi această premisă este foarte simplă, trebuie să remarcăm că verdictul greşit dat - precedat de scurgerea spre presă a unor detalii perfid selectate - ignoră tocmai acest postulat. Simpla apariţie a numelui lui DAN VOICULESCU în arhive s-a transformat într-o teribilă suspiciune.
Dar graba de a specula existenţa unor detalii superficiale - în speţă: un aşa-zis nume de cod sau două aparente note informative - ca fiind dovezi ale colaborării cu Securitatea păcătuieşte şi printr-o greşeală fundamentală într-un stat de drept: încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.
CNSAS este, oricât nu s-ar recunoaşte aceasta, un organism jurisdicţional. El pronunţă - din păcate, în opinia noastră - verdicte care pot marca definitoriu viaţa unui cetăţean, sfera drepturilor sale. În mod normal, cercetarea ipotezei dacă o persoană a făcut ori nu poliţie politică ar trebui făcută pornindu-se de la premisa prezumţiei de nevinovăţie. Răsturnarea acesteia ar trebui să fie rezultatul găsirii unor probe convingătoare, nu al goanei după senzaţional şi al maximalizării unor supoziţii. Campania zgomotoasă stârnită în presă prin divulgarea unor detalii nesemnificative, dar picante (în special a pseudonimului FELIX), etichetările gravissime inspirate prin aceste etichetări au fost nu numai descalificante pentru incapacitatea CNSAS de a asigura discreţia la care o obligă legea; s-a creat un cerc vicios al subiectivismului, campania de presă provocată înainte de emiterea punctului de vedere, asociată cu disfuncţii procedurale interne (pe care le vom analiza într-un capitol special) a condus la o presiune determinantă şi nefastă asupra procesului deliberativ, asupra libertăţii fiecărui membru al Colegiului de a chibzui şi a se pronunţa conform propriei convingeri.
În loc să ia în considerare şi să aprofundeze Probatoriul departamentului de specialitate (aşa-numita Fişă tehnică), să asigure o dezbatere la care să participe efectiv şi persoana implicată conform principiului, de asemenea fundamental al contradictorialităţii (nu o singură audiere, unilaterală, ca la… Securitate!), Colegiul s-a lăsat impresionat de revelaţiile gazetăreşti, cu corespondent direct în indiscreţiile unora dintre membrii săi, maximalizând semnificaţia unor detalii insuficient de concludente şi ignorând sau minimalizând semnificaţia datelor cu adevărat esenţiale.
III. Contextul istoric
Enumerăm câteva dintre adevărurile perioadei de referinţă, uitate sau necunoscute în contemporaneitatea imediată:
1. Securitatea putea fi cu greu sfidată. Astăzi, tinerii întreabă cu naivitate: "De ce nu i-aţi refuzat?". Securitatea n-a acceptat decât în cazuri cu totul excepţionale refuzul de a colabora cu ea. Asta nu înseamnă că toţi cetăţenii erau "colaboratori". O parte erau neinteresanţi, iar alţii erau subiecţii vânătorii ei. Dar dacă, dintr-un motiv sau altul, structurile secrete optau pentru racolarea cuiva, acel cineva nu putea respinge oferta decât cu preţul libertăţii (în perioada de până în 1964) sau al compromiterii absolute profesionale şi civice (în perioada de după 1964). Numai în mod cu totul excepţional, cu multă isteţime, cu un simţ al independenţei dus până la voluntarism şi cu o doză considerabilă de noroc, racolarea odată decisă în cabinetele oculte mai putea fi evitată. DAN VOICULESCU este una dintre aceste excepţii.
2. În fiecare din subperioadele comunismului (stalinistă, dejist-poststalinistă, ceauşistă), Securitatea a determinat bolile sistemice ale statului ori s-a molipsit de ele. Astfel, în perioada de referinţă pentru caz, şi Securitatea, asemenea economiei, vieţii sociale, politicii etc., cunoştea bolile minciunii, ale raportărilor fictive, goanei după rezultate umflate ori simulate acoperirii eşecurilor, ambiguităţii, derizoriului ş.a.m.d. Aceste carenţe se regăsesc şi în cazul "Securitatea - Voiculescu", în echivocul şi lipsa de substanţialitate a relaţiilor, ca şi în căutarea unor stratageme pentru a se disimula nereuşita tentativelor de racolare.
3. Tematica şi metodele "muncii de Securitate" nu mai erau aceleaşi în perioada ceauşistă cu cele din perioada luptei de clasă. În prezent, referirile la Securitate evocă mai mult teroarea fizică, sângeroasă, cu valenţe de genocid, politicile torţionare, trecându-se sub uitare caracterul persuasiv, insinuant, perfid, igrasios al Securităţii din perioada de referinţă. Aprecierea relaţiilor nu poate fi supusă aceloraşi criterii. În perioada crâncenă, relaţiile erau brutal maniheiste şi aveau ca ţintă duşmanii din naştere. În perioada ceauşistă, relaţiile erau mai ceţoase, îmbinând frica venită din anii anteriori cu pretexte mai viclene, disimulate. Se solicita colaborarea nu pentru nimicirea unor duşmani fizici sau ideologici, ci pentru pretexte mai dificil de respins. Sloganul unităţii întregului popor, corectitudinea faţă de lege, fidelitatea faţă de ţară erau amestecate perfid cu cerinţele de salvgardare a regimului totalitar. Altfel spus, securistul nu putea fi "trimis la plimbare" decât dacă te declarai nepatriot şi antisocial.
4. Comerţul exterior făcea parte din domeniile celor mai intense preocupări ale Securităţii. Consecinţa a fost că era imposibil să lucrezi în sistem şi să nu intri în vizorul "organelor". Faptul de a păstra raporturile inerente cu acestea, timp de peste zece ani, într-o zonă a echivocului - cum a reuşit DAN VOICULESCU -, fără a te lăsa înrolat efectiv, fără a le face jocul în mod real, fără a prejudicia vreun cetăţean, menţinându-se în profesie fără a plăti în mod efectiv tributul delaţiunii constituie o performanţă, şi nu o ruşine.
5. Subperioada ce interesează cazul VOICULESCU (1969-1982) este la rândul ei marcată de oscilaţii politice ale stării generale de spirit de care nu se poate face abstracţie urmărind relaţiile atipice cu solicitantul. Vom aminti aici anii de referinţă pentru relaţia PCR - Securitate - populaţie, urmând ca în capitolul IV.5 să observăm cum gradul de tensiune al acestei triple relaţii se răsfrânge asupra subiectului în cauză.
Astfel:
- în perioada 1969-1971 reverbera încă de emulaţia anului 1968, de atitudinea independentă a României faţă de invazia în Cehoslovacia, dar şi de Plenara CC consacrată stigmatizării abuzurilor comise de Securitate sub Alexandru Drăghici. Securitatea apărea cosmetizată, ca o componentă a sistemului naţional de apărare, debarasată - chipurile! - de obiectivul reprimării duşmanilor politici;
- perioada 1971-1977, a importului de "revoluţie culturală", cu recrudescenţa rolului Securităţii, în special ca uriaş mecanism de gestionare a fricii faţă de stat, de "mankurtizare" a conştiinţelor;
- perioada 1977-1979, a unei ofensive a lui Ceauşescu pentru aservirea totală a aparatului represiv, însoţită de mitul poporului unanim. Au fost golite penitenciarele de delincvenţi, iar Miliţia şi Securitatea s-au aflat o vreme în derută absolută, minimalizate, şi marginalizate;
- perioada de după 1980, când dictatura personală îşi atinge apogeul, Securitatea redevenind instrumentul ei (aparent) cel mai docil.
În acest context s-au produs tangenţele lui DAN VOICULESCU (tânăr poliglot, dornic de legături cât mai diverse, inclusiv cu persoane din afara spaţiului concentraţionar românesc, amator de câştiguri muncite - ghid, comerţ -, extrem de inteligent, dar cu un pregnant instinct al insubordonării, nonconformist, imposibil de manipulat) şi Securitate, incapabilă să accepte că nu-l poate înrola sau distruge.Rezultatele confruntării la scară individuală sunt: alternanţa condiţiei lui DAN VOICULESCU ba de urmărit, ba de candidat la colaborare, eşecul încercărilor de racolare mascat de ofiţeri cu câteva aparenţe de rezultat, repede abandonate. Materialul dosarelor CNSAS este extrem de sărac, total neconcludent sub aspectul acuzei de colaborare cu Securitatea ca poliţie politică, şi chiar cu Securitatea în general. Punctul de vedere pe care îl contestăm reflectă maximalizarea semnificaţiei efortului Securităţii de a-l recruta pe DAN VOICULESCU şi minimalizarea eşecului real al acestui efort.
IV. Analiza detaliată a dosarelor CNSAS.
IV.1. Analiza statistică a cuprinsului.
Dosarele examinate de Colegiul CNSAS conţin 159 de file distribuite, în funcţie de conţinutul lor, astfel:
* coperţi, pagini albe, formulare necompletate sau înscrisuri nesemnificative: 17 file
* simplă corespondenţă birocratică între unităţile de Securitate: 19 file
* materiale întocmite de ofiţeri sau de informatorii lor, preponderent de supraveghere a lui DAN VOICULESCU: 95 de file
* rapoarte de interceptare a convorbirilor telefonice ale lui DAN VOICULESCU: 12 file
* rapoarte despre interceptarea corespondenţei lui DAN VOICULESCU: 3 file
* note semnate DAN VOICULESCU: 8 file
* note semnate FELIX: 2 file
Total 159 de file

De la prima privire se observă că, deşi dosarele CNSAS sunt relativ voluminoase (159 de file), faimoasele dovezi ale aşa-zisei "colaborări" a lui DAN VOICULESCU sunt de fapt - cantitativ - infime ca pondere (analiza lor calitativă va fi întreprinsă în Capitolul IV.6 - IV.8). Notele FELIX, despre care scurgerile de informaţii din CNSAS au făcut să curgă râuri de cerneală, creând o adevărată psihoză, înseamnă numai două file din 159. Împreună cu cele opt file de rapoarte de serviciu semnate în clar, lipsite de orice conotaţie ori sugestie de participare la activitatea de poliţie politică, înscrisurile provenind de la DAN VOICULESCU totalizează doar zece file din 159 (dintre care două cu pseudonim). Cantitativ - infim, iar aspectul calitativ va fi analizat infra.
Dacă materialele provenind de la DAN VOICULESCU - nesemnificative prin conţinut - reprezintă doar 6,31% din totalul maculaturii, materialele de supraveghere a lui DAN VOICULESCU (note ale informatorilor care-l înconjurau, rapoarte ale ofiţerilor care-l studiau, materializarea acţiunilor de filaj, de interceptare a telefoanelor şi corespondenţei) totalizează 113 file (71,06%). Este un prim răspuns, bazat pe cifre exacte, nu pe speculaţii, la întrebarea dacă persoana în cauză era urmăritor sau urmărit.
Tot pentru impresia "artistică" pe care o lasă simpla existenţă a dosarelor, trebuie remarcată ponderea sterilului absolut a filelor cu semnificaţie zero (coperţi, pagini albe, formulare necompletate sau înscrisuri fără nici o relevanţă): 17 file (10,69%). Împreună cu adresele birocratice dintre unităţi şi servicii (19 file), materialul nesemnificativ reprezintă 22,64% din totalul filelor.
Calificativul de maculatură nu este deloc deplasat.

IV. 2. Analiza statistică a structurilor de securitate implicate.
În anexa nr. 1 - parte integrantă a prezentei Contestaţii - sunt consemnate cele 17 unităţi ale Securităţii (direcţii, servicii, unităţi speciale etc.) implicate direct sau indirect în înscrisurile dosarelor privindu-l pe DAN VOICULESCU, împreună cu filele în care aceste unităţi sunt menţionate. Este semnificativă ponderea implicării unei unităţi speciale sau a alteia şi mai este semnificativă absenţa cu desăvârşire a anumitor unităţi.
În primul rând este de observat absenţa totală din materiale a Direcţiei I (de informaţii interne - UM 0610). Este unanim cunoscut că aceasta este principala structură de poliţie politică, de impunere şi menţinere a regimului totalitar. Absenţa acestei direcţii din materialul documentar analizat este o importantă dovadă că, fie şi în măsura nesemnificativă în care Securitatea a fost preocupată de DAN VOICULESCU, interesul viza alte resorturi ale respectivei instituţii decât cele care au îndeplinit atribuţiile de poliţie politică.
Nenumăraţi ani, detractorii lui DAN VOICULESCU au susţinut că el ar fi lucrat direct în sau pentru structurile economice ale Securităţii. Aceste calomnii au fost infirmate prin trei hotărâri judecătoreşti definitive (două obţinute în România şi una în Franţa). Iată că şi noul material documentar confirmă că acele campanii de presă nu au fost decât aberaţii. Din dosar lipseşte cu desăvârşire orice referire la UM 650 (Serviciul independent pentru comerţ exterior) şi UM 0107 ("Dunărea").Ponderea o deţine în mod detaşat Direcţia a III-a (UM 0625) de contraspionaj. Despre această direcţie unul dintre cei mai aprigi critici ai Securităţii, istoricul Marius Oprea, scrie în lucrarea deja citată, "Moştenitorii Securităţii":

"În mod formal, această direcţie coordona o activitate care nu ar fi trebuit să aibă legătură cu poliţia politică - şi anume, asigurarea informativă a unităţilor economiei socialiste, protejarea secretelor tehnologice, a inovaţiilor în curs de brevetare, precum şi împiedicarea sabotajelor economice, sesizarea neglijenţelor cu consecinţe grave şi prevenirea oricăror acţiuni de natură să prejudicieze economia naţională".
(Marius Oprea, lucr. cit., pag. 60)

Aşadar, nu numai că notele atribuite lui DAN VOICULESCU nu aveau conţinut de delaţiune politică, dar structura ce s-a ocupat de supravegherea sa nu avea atribuţii de poliţie politică, era o structură a serviciilor speciale care există în orice stat, inclusiv în ţările cu democraţie avansată, făcând parte din sistemul de asigurare a suveranităţii naţionale.
Nu este lipsită de importanţă nici ponderea unităţilor de strictă supraveghere (ascultări telefonice, interceptări, filaj) ale căror urme în dosarele privindu-l pe DAN VOICULESCU nu pot să dovedească altceva decât faptul că era urmărit, supravegheat şi că nu era colaborator.

IV.3. Analiza încadrării informative a lui DAN VOICULESCU.
În Anexa nr. 3 - parte integrantă a acestei Contestaţii - sunt enunţate numele de cod ale celor 17 (şaptesprezece!) informatori ai Securităţii cu care a fost "încadrat" DAN VOICULESCU. Deşi considerabil, numărul nu este complet pentru că i se adaugă ofiţerii care-l supravegheau, alţi funcţionari cu atribuţii de vigilenţă (spre exemplu, inspectorul Biroului de Documente Secrete al Întreprinderii, primul-secretar de sector), precum şi puzderia de vecini, amici, colegi, participanţi la evenimente, traşi metodic de limbă în legătură cu firea, preocupările şi acţiunile celui supravegheat. Totul se afla şi se nota despre persoana în cauză: la serviciu, pe stradă, acasă, în casă, la bar, la munte, la Paris, la Dusseldorf, Securitatea afla ce face, ce vorbeşte, ce gândeşte, ce năzuieşte, cum vorbeşte, cum zâmbeşte, ce preferă, ce greşeşte. Piesele dosarului adună ca într-un bazar calităţi şi defecte, reale sau imaginare, observate cu obiectivitate sau exprimând ranchiuna delatorilor.

IV.4. Compararea informaţiilor obţinute de la sau despre DAN VOICULESCU.
În Anexa nr. 4 - parte integrantă a acestei Contestaţii - este reprodusă lista informaţiilor culese despre DAN VOICULESCU. Sunt în număr de 50. Jumătate îi atribuie defecte (pondere neobişnuită pentru un colaborator), un număr de 14 îi atribuie calităţi (unele contrazicând defectele notate în alte materiale), dar un număr considerabil, 11 (unsprezece) privesc "defecte" grave pentru mentalitatea epocii, aproape fiecare în parte fiind de natură să atragă supravegherea şi contramăsurile Securităţii. Dintre acestea (scrise în Anexa 4 cu litere boldite) cităm:
l relaţii neoficiale cu partenerii de afaceri;
l relaţii cu românii care au rude în străinătate;
l nu întocmeşte notele de protocol (!);
l nu prezintă "garanţii" moral-politice pentru a se deplasa în străinătate.
În antiteză tot ceea ce a reuşit Securitatea să stoarcă de la DAN VOICULESCU, presându-l în mod direct cu informaţiile "compromiţătoare" (în accepţiunea vremii) despre el însuşi, reprezintă un fond insignifiant cantitativ şi total lipsit de valoare sub aspectul conţinutului. Ele vor fi analizate la pct. IV.6 şi IV.7.

IV.5. Oscilaţiile atitudinii Securităţii faţă de DAN VOICULESCU.
Istoricul acestor relaţii impuse debutează la 15.12.1969, când Centrul de triere-dispecerat al cererilor de paşapoarte transmite Inspectoratului de Securitate al Municipiului Bucureşti chestionarul prin care DAN VOICULESCU solicita viza pentru o plecare individuală în Austria. Răspunsul ISMB a fost implacabil: aviz negativ (dosar CNSAS 2003, pag. 91).
Imediat după acest refuz dezamăgitor, lt. maj. MOLDOVEANU PUIU îl contactează pe DAN VOICULESCU în perspectiva recrutării drept colaborator. Chiar dacă tânărul locotenent major întocmeşte, începând cu data de 25.02.1970, formalităţi în perspectiva recrutării, nu există nici o dovadă că recrutarea s-a produs. Cronologic, urmează materiale despre un colaborator cu numele de cod MIRCEA, însă acesta n-are nici o legătură cu DAN VOICULESCU, care nu recunoaşte "identitatea" de MIRCEA şi nici nu există - nu au cum să existe! - dovezi în acest sens.Un indiciu suplimentar că "MIRCEA" nu are legătură cu DAN VOICULESCU este şi următoarea succesiune de fapte: la data de 30.03.1971, lt. col. LESCIUC ION întocmeşte un raport cum că "MIRCEA" ar fi fost recrutat ca informator "pe linie CNEFS" (dosar CNSAS 2006 pag. 1c); dar după numai o lună, la 04.05.1971, lui DAN VOICULESCU i se refuză din nou viza de plecare în Austria.
Când, în sfârşit, în iulie 1971, DAN VOICULESCU reuşeşte să fie la un târg de la Dusseldorf, informatorii din jurul său se pun în mişcare: sursa "TITU" îi notează cu sârg toate abaterile care reprezentau tot atâtea sfidări ale regulilor impuse de Securitate. Un colaborator nu şi-ar fi permis acel comportament (dosar CNSAS, pag. 26).
La 1 aprilie 1972 Securitatea se gândeşte să mai strângă şurubul şi îi cere lui DAN VOICULESCU o notă explicativă cu privire la fapte vechi de cu 3 până la 8 ani, respectiv din perioada studenţiei. Evident pentru a-l agăţa. Era exclus în epocă să refuzi a da o notă explicativă când Securitatea îţi cerea acest lucru. Nici DAN VOICULESCU n-a avut cum să refuze (nu permitea nici legea), dar a consemnat că dă relaţii "la cererea expresă a organelor de Securitate" şi a consemnat ultrabanalităţi. Nota este încă o dovadă, că "MIRCEA" nu a fost DAN VOICULESCU, pentru că un colaborator ar fi conceput şi scris o notă informativă, semnată cu numele de cod, şi nu o notă explicativă, semnată în clar răspuns evident la reproşurile care i se făceau.
Luna aprilie 1972 oferă date contradictorii: pe de o parte notele informative ale colaboratorilor reali denunţă abateri în relaţiile cu străinii ale lui DAN VOICULESCU, pe de altă parte, un ofiţer necunoscut notează pe un bilet (!) că DAN VOICULESCU ar putea fi informatorul lt. maj. TOMESCU SERGIU (dosar CNSAS 2003, fila 5), pentru ca după numai 11 zile, între Direcţiile a II-a şi a III-a să circule o adresă (dosar CNSAS 2006, fila 21) din care rezultă că DAN VOICULESCU "se află în atenţia lt. maj. TOMESCU SERGIU". În limbajul Securităţii, a te "afla în atenţia" însemna a fi supus unor verificări premergătoare deschiderii unui dosar de urmărire informativă.
Avea să apară şi dosarul de urmărire informativă, după un referat al Biroului Documente Secrete al VITROCIM că DAN VOICULESCU nu respectă, în continuare, normele impuse de Securitate pentru relaţiile cu străinii şi după o nouă încercare de recrutare (evident eşuată) de către ofiţerul TOMESCU SERGIU, ajuns căpitan. În toamna anului 1973 şi iarna 1973-1974, persoana, domiciliul, corespondenţa, telefoanele, viaţa lui DAN VOICULESCU au fost drastic supravegheate.
Între timp, la 01.06.1973, ofiţerul TOMESCU SERGIU a întocmit un nou referat cu propuneri pentru recrutare. Acest fapt dovedeşte, o dată în plus, că referatele anterioare cu aceeaşi propunere nu dăduseră rezultat: ţinta nu fusese racolată. Dar şi după acest nou demers, "recrutarea" a fost eminamente fictivă. Dosarul de colaborator "FELIX" s-a deschis la data de 13.06.1973 şi s-a închis după 7 luni, la 15.01.1974, fără să cuprindă altceva decât… materialele de urmărire informativă ale lui DAN VOICULESCU însuşi. Cele două note olografe semnate "FELIX" (fără conţinut operativ) au apărut la sfârşitul lunii decembrie 1977, când dosarul FELIX era de mult închis.
Este demn de subliniat că aşa-zisul colaborator FELIX (informatorul fără informaţii) nu şi-a făcut "datoria de a turna" nici măcar atunci când rudele sale (SILAGHI) au fugit în străinătate (în noiembrie 1973). Nu se poate contesta că era o temă obligatorie a fi denunţată. Cu toate acestea, "FELIX" a tăcut, iar DAN VOICULESCU a dat o notă explicativă abia după un an (în noiembrie 1974), obligat de conducerea administrativă, când "FELIX" deja "murise".
Cum arătam, cele două note "FELIX" sunt scrise abia la 29 decembrie 1977. De ce atunci? Găsim răspunsul în înmulţirea delaţiunilor împotriva lui DAN VOICULESCU în perioada mai-decembrie 1977, cu tot felul de fapte şi atitudini care în epocă erau compromiţătoare, periculoase. Mai mult, o altă rudă, a 3-a, îi plecase în străinătate.
Completarea a două note "FELIX" în aceeaşi zi, la sfârşit de an, sub presiunea reproşurilor, reanimându-se un pseudonume de cod mort fără a fi trăit denotă formalismul ofiţerului de Securitate, goana lui după rezultate fictive. Concluzia e susţinută de faptul că la sfârşitul anului 1977 Securitatea trecea printr-o temporară criză de autoritate, astfel cum am arătat în Capitolul III.
Întreaga primă jumătate a anului 1978 a fost abundentă în note ale informatorilor reali despre DAN VOICULESCU, conducând, la 19.06.1978, la deschiderea dosarului de urmărire informativă "DORIN". Se ştie că un dosar de urmărire informativă echivala cu desfiinţarea civică a celui în cauză. Măsura era precedată de formalităţi pedante, având şi rolul de a se evita ca un colaborator să devină urmărit. DAN VOICULESCU n-a benficiat de această imunitate, pentru că el nu a fost colaborator real. Dosarul "DORIN" clarifică echivocul relaţiilor de până atunci, situându-l clar pe DAN VOICULESCU de partea opusă Securităţii.Jocul de-a şoarecele şi pisica avea să înceteze abia în anul 1982, când DAN VOICULESCU reuşeşte să deschidă Sucursala CRESCENT, rod al atâtor "încălcări ale disciplinei" şi atâtor "relaţii cu cetăţenii străini". Cu dibăcie, inteligenţă şi fler în afaceri reuşea să nu mai fie funcţionar al statului şi să scape de urmărirea pe care i-o făcea Securitatea, devenind pe jumătate capitalist străin.

IV.6. Studiul înscrisurilor semnate "FELIX".
Cea mai importantă dovadă că aceste înscrisuri nu sunt note informative este faptul că ele nu au fost primite şi prelucrate birocratic ca note informative. După cum se observă chiar din notele informatorilor reali, existente în aceste dosare, o notă informativă primea un antet, în care se consemna numărul unităţii, sursa, numele ofiţerului şi data. Urma în partea dreaptă sus a filei o altă menţiune datată, iar în partea inferioară, după semnătură, se punea o rezoluţie cu măsurile ce trebuiau întreprinse. Notele "FELIX" nu au nici unul dintre aceste însemne ale primirii şi prelucrării lor, ale preluării informaţiilor. Sunt ca două însemnări private oarecare, ca două simple bilete.
Osebit de aceste edificatoare aspecte de formă (şi de procedură) conţinutul celor două înscrisuri nu include nici cea mai firavă nuanţă de poliţie politică. Sunt referate despre un cetăţean străin având relaţii de afaceri cu România, monitorizarea străinilor constituind o preocupare a oricărui stat, fără ca această preocupare să însemne, prin ea însăşi, o limitare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. De altfel, aceste monitorizări sunt strict defensive, supuşii străini neavând cum să sufere - în condiţii normale - pentru ceea ce monitorizează statul străin despre ei.În speţă, această ultimă precizare poate fi de prisos, pentru că notele FELIX despre cei doi străini cuprind informaţii banale, nesusceptibile de discreditare, de represiune sau de alte consecinţe negative.

lV.7. Studiul înscrisurilor semnate DAN VOICULESCU.
Cele opt note semnate DAN VOICULESCU sunt, în principal, note despre el însuşi, despre aspectele pe care Securitatea, cunoscându-le din alte surse, i le punea în faţă, obligându-l să se explice.O asemenea cerere nu o puteai respinge, mai ales când erai funcţionar, în mod special când lucrai în domeniul comerţului exterior, şi în specialul specialului când aveai "probleme".
Prima Notă explicativă, din 01.04.1972, dată "la cererea expresă a organelor de Securitate", relatează lapidar despre prietenia sa în anii studenţiei cu trei studenţi străini (doi băieţi şi o fată). Nu se spune nimic compromiţător despre aceştia, care nici nu mai erau probabil în România, se consemnează elegant că învăţau împreună în sesiuni. Este limpede că nu VOICULESCU a avut iniţiativa scrierii notei explicative, este limpede că i s-a cerut pentru a-şi explica propriile comportări, nu pentru a-i denunţa pe alţii.
Nota din 01.11.1974 este dată către conducerea VITROCIM. Nu a fost destinată Securităţii, aceasta a preluat-o de la conducerea unităţii, ceea ce nu i se poate reproşa lui DAN VOICULESCU. Dar şi conţinutul ei este elocvent: îşi anunţă conducerea "locului de muncă" (aşa cum prevedeau legile vremii) despre faptul că i-au rămas două rude în străinătate. Dar n-a făcut-o de bunăvoie şi la timp, ci cu întârziere de un an, desigur că numai după ce s-a aflat pe alte căi. Nota nu putea nicicum să-i lezeze pe cei în cauză.
Al treilea înscris are aceeaşi temă, pentru că, între timp, i-a mai plecat o verişoară. {i de data aceasta Nota este către conducerea VITROCIM, nu către Securitate şi este făcută nu cu întârziere de un an, ci… de doi ani (la 17.10.1977).Următoarele trei înscrisuri (15.02.1979, 30.07.1979 şi 03.01.1980) sunt tot explicaţii pe care era obligat să le dea pentru întâlnirile pe care le tot avea pe Valea Prahovei cu un cetăţean libanez. Nu numai că nu a consemnat nimic ce ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acelui cetăţean libanez, dar notele denotă toată străduinţa de a prezenta întâlnirile în cea mai nevinovată postură pentru ambii protagonişti. Unde este delaţiunea?! Unde este poliţia politică?!
Al şaptelea înscris (din 04.06.1980) nici măcar nu este intitulat "notă", ci de-a dreptul "Declaraţie". E un semn clar că tensiunea relaţiilor cu Securitatea se accentua. Ca şi şantajul exercitat asupra lui D.V. I se cerea din nou, după mai bine de un deceniu, să recunoască relaţiile sale din studenţie. Tipic securistic! Nota este provocată de o nouă fugă în străinătate, de data aceasta a doctorandei sale LIGIA STOIAN (la a cărei cununie participase). Tot ceea ce consemnează reprezintă răspunsuri la acuzaţii ce i se aduceau, nicicum delaţiuni.
De altfel, este surprinzător cum în actul numit "Decizia Colegiului CNSAS nr. 234/13.06.2006, explicaţiile cerute de Securitate mult după expatrierea unor persoane au putut fi interpretate ca o limitare a dreptului acelor persoane, universal garantat, la libera circulaţie. Acele persoane îşi fructificaseră deja, definitiv, dreptul lor universal. Ce lezare le mai puteau produce ponoasele pe care le suportau cei rămaşi în ţară, între care DAN VOICULESCU?
Ultima declaraţie semnată în clar este din 12.04.1980. Autorul a fost pus să recapituleze obsesiv rudele plecate în străinătate şi se explică îndrăzneala de a fi mers la discotecă cu un cetăţean american. Faptul în sine că această declaraţie şi toate cele şapte care au precedat-o (dintre care unele preluate fără ştirea semnatarului de la conducerea instituţiei) erau iscălite cu numele real dovedeşte indubitabil că:
* Nu erau note de colaboratori al Securităţii!
* Nu erau delaţiuni, ci disculpări!
* FELIX nu exista! (din moment ce se iscălea în clar).
Pentru a spulbera orice suspiciune privind adevărata explicaţie a notelor iscălite DAN VOICULESCU, semnalăm că ultima declaraţie i-a fost cerută după ce fusese filat pas cu pas, consemnându-se de către detectivii Securităţii cele mai mici amănunte legate de ieşirea la discotecă.
În concluzie la acest punct constatăm că nici unul dintre înscrisurile semnate DAN VOICULESCU şi nimerite în mâna Securităţii nu conţinea delaţiuni, cu atât mai puţin delaţiuni care să alimenteze activitatea de poliţie politică, nu a fost dat din proprie iniţiativă ori din dorinţa de a colabora cu Securitatea, i-au fost solicitate imperativ, în condiţiile epocii. Ele prezintă un material de disculpare personală, nu de acuzare a altora.

IV.8. Dovezile clare ale eşecului de racolare a lui DAN VOICULESCU.
Punctul de vedere iniţial al Colegiului CNSAS s-a bazat pe anumite inserţii în unele materiale întocmite de ofiţeri, care notau că DAN VOICULESCU ar fi fost recrutat de unul sau de altul. Analiza atentă a înscrisurilor denotă că s-a încercat recrutarea, dar nu şi că aceasta a reuşit. Dimpotrivă, am expus supra mai multe indicii şi dovezi că recrutarea a eşuat şi, în orice caz, nu a fost confirmată prin materiale de informatori. Mai mult, nu există angajament de colaborare, nu există dovezi de recompensare (fişa deschisă în acest scop este albă), pe lângă toate dovezile că era, de fapt, urmărit, iar explicaţiile i se cereau sub formă de note explicative semnate în clar.
Există şi dovezi directe ale eşecului racolării, respectiv adnotările rezervate sau chiar maliţioase ale superiorilor celor care susţineau recrutarea. Astfel se remarcă rezoluţia rezervată din 25.02.1970 a unui lt. col., aplicată pe Raportul aflat la fila 2 a dosarului CNSAS 2006. De asemenea, prin rezoluţia aplicată pe documentul datat 20.09.1972 (Dosar CNSAS 2006, fila 17) se cere ritos unui "tov. Florea": "Analizaţi bine acest candidat şi luaţi şi alte măsuri de verificare înainte de a hotărî ce facem". Ofiţerul TOMESCU este admonestat de-a dreptul maliţios prin rezoluţia unui superior aplicată pe Nota acestuia cu propuneri de racolare: "Tov. Tomescu are mari posibilităţi sau a creeat impresia că ar avea posibilităţi informative. Poate mă lămuriţi şi în leg. cu scopul concret (nu firma Comex, ci persoana) al recrutării" (Dosar CNSAS 2006, fila 25v.).
Ofiţerul TOMESCU înţelege că a ratat ţinta şi întocmeşte referatul "de întreruperea legăturii şi plasarea dosarului personal". Ca să-şi acopere eşecul, motivează contradictoriu: "Întrucât (…) a fost primit în PCR, iar în momentul de faţă nu avem un obiectiv concret pe lângă care să fie folosit" (Dosar CNSAS 2006, fila 13). Intrarea în PCR nu justifica întreruperea legăturii cu un colaborator adevărat, ci doar transformarea tipului de relaţie şi a manierei de lucru. DAN VOICULESCU nu era colaborator decât în intenţiile şi rapoartele fictive ale ofiţerului TOMESCU. Supraargumentarea din referatul său ("nu avem un obiectiv concret") încearcă să justifice adevărul că, de fapt, nu obţinuse informaţii concrete. Cum se spune în argou: "Fusese plimbat".

IV.9. Analiza structurilor ofiţerilor de Securitate implicaţi.
În Anexa nr. 5 - parte a Contestaţiei - sunt enunţate, în ordinea alfabetică, numele tuturor ofiţerilor de Securitate care au avut vreo legătură - direct sau indirect - cu materialele dosarelor VOICULESCU. Sunt în număr de 27. În continuarea Anexei am ataşat copiile tuturor ediţiilor Monitorului Oficial al României în care CNSAS a publicat listele cu agenţii Securităţii deconspiraţi a fi făcut poliţie politică. Nici unul dintre cei 27 de ofiţeri ce au vehiculat informaţii de la sau despre DAN VOICULESCU nu a fost deconspirat că ar fi făcut poliţie politică.Se pune întrebarea elementar logică: Este posibil ca un presupus colaborator să fi desfăşurat activităţi de poliţie politică fără ca nici unul dintre ofiţerii implicaţi să fi fost agent de poliţie politică? Este imposibil!
V. Procedurile CNSAS şi modul în care ele pot influenţa deciziile.
Nu este suficient ca o instituţie să funcţioneze în litera legii, ea trebuie să urmeze şi spiritul statului de drept. Din acest punct de vedere am învederat supra unele remarci privind caracterul eliptic al procedurii CNSAS care pot influenţa negativ deciziile.
Conform legii de înfiinţare, instituţia trebuie să-şi elaboreze un Regulament de organizare şi funcţionare care să fie aprobat de Parlament. Această cerinţă s-a împlinit formal (Hotărârea Parlamentului României nr. 17/2000). Dar Regulamentul aprobat cuprinde foarte puţine dispoziţii procedurale, cu totul insuficient.Nu sunt stabilite clar ordinea desfăşurării dezbaterilor, reguli de conducerea lor, modul de votare şi de adoptarea deciziilor (chiar experienţa cazului dovedeşte că îşi impune voinţa cel care ţipă mai tare sau dă din mâini mai agitat), care sunt drepturile solicitanţilor invitaţi. Apoi, actul iniţial şi actul final poartă, derutant, aceeaşi denumire şi sunt adoptate în aceeaşi componenţă, ceea ce induce frapant predispoziţia de a se respinge contestaţiile şi de a se păstra punctul de vedere iniţial exprimat.
În enunţarea temeiurilor de drept ale Deciziei nr. 234/15.06.2006 apare menţionat şi art. 8, alin. 1, lit. f, din Regulamentul Intern al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Aşadar, există şi "Regulamentul intern", un act normativ nepublicat şi necunoscut, care se aplică nu numai "intern", ci şi în relaţiile cu solicitanţii. Rezultă că CNSAS are şi norme procedurale secrete, cunoscute numai de cei care au acces la Regulamentul intern, ceea ce este inadmisibil. Faptul ca atare demonstrează şi tendinţa de sustragere de sub controlul parlamentar. Altminteri, normele aplicabile şi terţilor puteau fi încorporate - trebuiau încorporate! - în Regulamentul de organizare şi funcţionare, nu într-un act intern.Tendinţa de evitare a transparenţei este strâns legată de spiritul şi practicile nemotivat secretoase ale instituţiei. Se încurajează suspiciunea, speculaţia, manipularea.
Nu şi când e vorba despre scurgeri de informaţii dirijate sau efectuate de reprezentanţii cercurilor de putere. Aceasta e o altă lacună a procedurilor: nu sunt prevăzute măsuri reale de asigurare a informaţiilor şi de sancţionare a indiscreţiilor.Mai mult. Membrii ai Colegiului şi-au exprimat public concluziile înainte ca "judecata" să se fi terminat. Ce obiectivitate vor manifesta aceştia la rezolvarea Contestaţiei? Considerăm că însăşi desemnarea purtătorului de cuvânt în rândul membrilor Colegiului nu este potrivită şi creează riscul de antepronunţare.VI. Natura juridică CNSAS şi modul în care poate influenţa îndeplinirea misiunii sale istorice şi morale.
CNSAS nu poate fi încadrat în nici una dintre cele trei puteri ale statului enumerate în art. 1, alin. (4), din Constituţia României. Nu-şi găseşte locul nici printre autorităţile autonome expres prevăzute în legea fundamentală a statului. Faptul de a fi fost constituit prin lege nu răspunde la întrebarea căreia dintre cele trei puteri fundamentale îi aparţine. Este clar că are atribuţii jurisdicţionale, se comportă însă ca un organ de anchetă administrativă, iar controlul parlamentar este sporadic şi formal.
Expunem cu francheţe aceste considerente, cu speranţa că până la rezolvarea legislativă a carenţelor, actualul Colegiu să facă un efort suplimentar de obiectivare. Este limpede că alcătuirea Colegiului se face după criterii de reprezentare ostentativ politică, deşi activitatea este de mare implicare civică, transpartinică şi în afara structurilor puterii. Normal era ca din Colegiu să facă parte reprezentanţi ai întregii societăţi ori - pe baza unui sistem electiv real - reprezentanţii celor care au resimţit direct şi dramatic prigoana Securităţii.
Fără să aparţină puterii judecătoreşti, fără să aplice proceduri judiciare, organismul pronunţă verdicte care pot avea consecinţe foarte grave asupra celor vizaţi, asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Nu există temei nici constituţional, nici moral pentru asemenea teribilă putere. Mai grav, coloratura manifest politică a componenţei Colegiului îl transformă sau, în cel mai bun caz, îl supune riscului de a fi folosit ca instrument al luptei politice. Moştenind nu numai arhiva, ci şi stilul conspirativ al Securităţii, noul for riscă să fie el însuşi un epigon al poliţiei politice. Diferenţa e doar aceea că dacă Securitatea era poliţia politică a unui singur partid, reşapările ei pot asigura poliţia politică pentru câteva partide.
Soluţia morală şi constituţională ar fi aceea ca activitatea CNSAS să nu constea în monopolul de a emite verdicte şi aplica etichete - care pot fi greşite -, ci de a gospodări transparent arhivele, asigurând publicarea lor integrală, astfel încât fiecare cetăţean să-şi poată forma propria convingere despre el şi despre ceilalţi, şi nu să o preia de la reprezentanţii unor partide politice.
Desigur, pentru aceasta e nevoie de modificări legislative. În actualul cadru legal şi instituţia, şi noi ne supunem normelor existente. Analiza critică nu este lipsită de importanţă, pentru a releva răspunderea civică şi morală a Colegiului, mult mai extinse decât răspunderea legală.
VII. Funcţionarea CNSAS prin prisma convenţiilor internaţionale la care a aderat România.
Nu este locul unei analize mai largi, cu toate că s-ar impune. Din unghiul de vedere al contestatorului, nu putem omite a vă înfăţişa, cu deferenţă, câteva dintre drepturile fundamentale de care ne-am simţit frustraţi:
- dreptul la apărare, inclusiv de asistare juridică;
- accesul integral la probe, egal cu al juraţilor noştri (spre exemplu, accesul la înregistrări, la "Fişa tehnică");
- dreptul la un recurs efectiv (judecarea contestaţiei de către un organism cu altă componenţă);
- dreptul la demnitate şi la propria imagine (scurgerile de informaţii);
- dreptul la o judecată imparţială (implicarea politicului);
- dreptul populaţiei la o corectă informare.
VIII: Concluzii.
1. DAN VOICULESCU nu a fost colaboratorul Securităţii. Indiciile avute în vedere în actul din 13.06.2006 sunt insuficiente, simple spicuiri, necoroborate cu dovezi, desprinse din contextul general al faptelor şi probelor, ca şi din contextul epocii;2. Înscrisurile atribuite lui DAN VOICULESCU nu conţin nici cea mai mică delaţiune în folosul poliţiei politice. Ele au fost obţinute la presiunea Securităţii ori au fost procurate de aceasta fără ştirea persoanei în cauză;
3. DAN VOICULESCU a fost, în fapt, urmărit permanent de Securitate, înscrisurile au fost obţinute în împrejurările în care era pus să-şi justifice acţiunile, nu să ofere informaţii despre alţii;
4. Nici unul dintre ofiţerii care s-au ocupat de DAN VOICULESCU n-a fost deconspirat ca fiind agent al poliţiei politice. Cu atât mai mult ipoteticul lor colaborator nu putea face poliţie politică de unul singur;
5. DAN VOICULESCU este nu numai hăituitul Securităţii, ci şi victima instituţiilor care au moştenit arhivele acesteia şi care, prin scurgeri dirijate de detalii derutante, au afectat grav imaginea publică a solicitantului. Colegiul CNSAS poate îndrepta lucrurile, pronunţând un nou verdict, drept, obiectiv, întemeiat, adevărat.

Solicitant,
Prof.iDAN VOICULESCU
Avocat
SERGIU ANDON