Adevărul Live: Negociatorul german Heinz-Gunther Huesch, despre „vânzarea“ celor 250.000 de saşi şi şvabi, în timpul dictaturii comuniste

„Vânzarea“ etnicilor germani de regimul comunist de la Bucureşti către Germania de Vest este unul dintre cele mai controversate episoade din istoria relaţiilor dintre cele două state. Heinz-Gunther Huesch, negociatorul guvernului de la Bonn în afacerea etnicilor germani a dezvăluit în exclusivitate la Adevărul Live, detaliile „gheşeftului“ româno-german.

Diana Rusu: De ce a acceptat Germania să facă parte din acest acord?

Heinz-Gunther Huesch: Aş vrea să clarific un lucru. Sigur, noi am fost nevoiţi să cădem la o învoială cu Ceauşescu, era vorba de populaţie germană. Factorul hotărâtor a fost să dăm posibilitatea etnicilor germani care voiau să să plece din România să o poată face.

În mod similar, România  avut un acord similar cu Israel. Zeci de mii de etnici evrei au emigrat în Israel şi s-a plătit pentru ei. 

Da, cunoşteam acest lucru, republica federală şi eu. Însă acordurile lui Ceauşescu cu Golda Meir erau altfel. 

Dvs. sunteţi de profesie avocat. 

Da, sunt avocat şi aveam experienţă în dreptul comercial în relaţiile româno-german. Aveam experienţă, reprezentasem câţiva clienţi şi mi s-a acordat această încredere. 

Ştiaţi că negociaţi cu membrii ai Securităii?

Bănuiam la început, dar nu ştiam sigur. Abia după câteva întâlniri am putut spune cu siguranţă că avem de-a face cu Securitatea. Ea era cea care lua deciziile în acest sens. 

În ceea ce priveşte formarea profesională ca agent, vă spun de la început că nu am nevoie de astfel de instruire, eu sunt avocat şi n-am avut nevoie. 

La început am venit în România ca turist. Declaram de la bun început că sunt şi avocat. După un an, am primit un paşaport diplomatic. În total, am fost de 80-100 de ori în România. 

Heinz-Gunther Huesch la Adevărul Live FOTO Dorin Constanda 

Probabil ştiaţi că eraţi urmărit de Securitate. Când aţi aflat acest lucru?

De la bun început am pornit de la premisa că voi fi supravegheat, existau şi semnale care indicau acest lucru. În camera de hotel în care eram cazat auzeam zgomote ciudate, ştiam că sunt supravegheat, îmi lăsam semne prin camera de hotel şi-mi dădeam seama. 

Au existat şi provocări la un moment dat, s-a încercat să mi se pună în cârcă diverse chestiuni, să fiu implicat în tot felul de afaceri dubioase. 

Cum se decidea plecarea unei familii? Participaţi la procesul de selecţie?

Acordul urmărea ca partea română să permită unui anumit contingent de germani să plece, apoi partea germană plătea când contingentul ajungea în Germania. Au existat liste pe care ni le puneau românii în faţă, le studiam, abia apoi plecam. 

Era limba un criteriu suficient pentru a decide?

În primul rând, era vorba de autorităţile germane care luau această hotărâre. Trebuiau să dovedească în mod credibil că sunt germani, că ştiu limba şi cultura. Desigur că aici intrau şi rudele. 

Cum se stabilea preţul?

La această întrebare nu pot să vă răspund cu precizie. În principiu, pentru orice persoană care pleca se plătea. Preţurile porneau 1.700 de mărci, un student - 5.000 de mărci, un absolvent de facultate - 11.000 de mărci. S-a vorbit despre un preţ unic. La un moment dat, Ceauşescu a dat un decret - 402 pentru a încerca să obţină mai mulţi bani - până la 120.000 de dolari pentru un intelectual sau un artist. 

Dumneavoastră efectuaţi plăţile?

Da. La început erau bani peşin, fără nicio chitanţă. Spre sfârşit, plăteam jumătate cash, jumătate cu chitanţă. În ultima etapă, totul se făcea prin transfer bancar. 

Au existat şapte acorduri pe care le-am semnat eu, apoi încă două pentru condiţiile de călătorie ale acestor persoane. 

Heinz-Gunther Huesch la Adevărul Live FOTO Dorin Constanda 

Cum se desfăşura o rundă de negocieri?

Trebuie să facem diferenţa între negocieri care duceau la încheierea unui contract şi toate negocierile ulterioare care duceau la facturare. Banii erau plătiţi în vestul Europei. Negocierile porneau în nişte termeni, stabiliţi prin fax, apoi Ro stabilea unde ne întâlnim. 

Ne întâlneam apoi. Existat convorbirile aşa-zise oficiale. Aici se discutau toate chestiunile relevante, inclusiv constatarea plăţii. Mai exista convenţia că doar ce se discută în aceste negocieri este relevant pentru parteneri. 

În afara discuţiilor oficiale, a existat un număr triplu de convorbiri neoficiale. Se discuta, dar niciuna dintre părţi nu avea voie să citeze ulterior aceste discuţii. Mai ales discuţiile care se purtau în România, unde ştiam că suntem ascultaţi. 

Per total, pot spune că ambele părţi s-au achitat de obligaţiile asumate. 

Într-adevăr, eu eram singurul negociar oficial. Nu negociator-şef, ci singurul negociator, cu „N”, din partea Germaniei. Nu ştiu să vă mai spun numele celor cu care discutam de la Securitate, aveau nume de cod - Marcu, Andronic, Oprea, Bucur, Gudina, Georgescu, Enei, Stamatoiu, Doicaru, Drăgan. 

Marcu era puţin coleric, Andronic era un negociator experimentat, Anghelache un tip foarte formalist, dar toţi primeau ordine de mai sus. 

La Doicaru se vedea că-şi poate lua propriile decizii. 

N-am constat vreodată că vreunul dintre ei este corect sau că ar fi obţinut venituri de pe urma acestor negocieri. Desigur, făceai cadouri de complezenţă, câteva pachete de ţigări sau medicamente. 

Există etnici germani care-mi mulţumesc, alţii care mă înjură. Îmi repreoşează că am fi dus la dispariţia culturii germane din România, alţii că am contribuit la menţinerea sistemului comunist. Ultima afirmaţie este adevărată într-o oarecare măsură. Am avut de ales între indivizi şi libertatea şi bunăstarea unui popor.