VIDEO Student la Politehnică timp de 11 ani

Publicitarul Bogdan Naumovici povesteşte că a făcut de câte trei ori anii III, IV şi V din facultate, pentru ca la finalul studiilor, să nu-şi mai ia licenţa pentru că avea deja succes în publicitate, iar diploma de inginer nu-i mai servea la nimic.

Este unul dintre cei mai cunoscuţi publicitari ai României, cu nenumărate premii la activ, de un profesionalism necontestat. Lumea îl ştie pentru „Laser, frate!" şi „Batman", amuzant şi pragmatic. Neconformist, nu dă însă doi bani pe diplome, aşa că nici el nu şi-a luat licenţa, deşi a fost student nu mai puţin de 11 ani.

Ambiţios, spune că vrea să ştie exact de ce trebuie să se trezească dimineaţa. Celor care-i reproşează implicarea publicitară în controversatul proiect minier de la Roşia Montană, le răspunde că „le respectă opinia" şi le cere reciprocitate, dar şi să asculte şi argumentele celeilalte părţi. După declanşarea protestelor de la Piaţa Universităţii a devenit unul dintre iniţiatorii manifestului „Împreună 2012 - sfârşitul lumii lor", care, în opinia sa, „trebuie să devină partid". S-ar putea să şi candideze la următoarele alegeri.

Copilăria, primii ani de şcoală în anii '70, undeva în Bucureşti. Unde, mai exact?

Copilăria în cartierul Militari, dar şcoala a început direct în centru, în Piaţa Amzei, la Şcoala experimentală nr. 5. Nu era „experimentală" că făceau experimente pe noi, ci în sensul că aveam din clasa I diriginte şi profesor la fiecare materie, noi n‑am avut niciodată învăţătoare. Un alt motiv a fost că acolo, din clasa a II-a se făcea Engleză, şi Rusă abia dintr-a V-a, pe când la Şcoala nr. 174, care era vis-a-vis de casă, se făcea Limba rusă din clasa a  II-a, iar părinţii mei şi cu mine am preferat Engleza.

Ce ore vă plăceau mai mult?

Cred că toate, mai puţin Caligrafia. Mi-au plăcut şi Matematica, şi Româna, nu mai spun de Engleză şi Sport.

A fost vreun profesor care să vă fi influenţat mai mult decât alţii, care să vă fi rămas în minte?

În clasele primare cred că diriginta, doamna Florescu. A fost o persoană extrem de cumsecade. Am fost o clasă bună, am avut câţiva colegi foarte buni. Unul lucrează la Teatrul Naţional, altul este profesor de Matematică la Harvard.

Deci a fost un experiment reuşit acesta...

Da. Toţi copiii din centru, toţi copiii din familiile bune erau în şcolile din centru, Şcoala 5, Şcoala 11, Şcoala 118, erau câteva şcoli cu copii buni din Bucureşti, să spunem.

Dumneavoastră cum aţi ajuns acolo?

M-am dus cu o hârtie, n-a fost complicat. În '74 m-am dus cu bunica mea, care lucra în centru şi atunci m-a adus primele câteva zile la şcoală, am fost şi m-am înscris. Dar cred că după o săptămână, două, din clasa I până într-a VIII-a, mă duceam cu autobuzul din Militari până în centru, de unul singur. Acum nu l-aş lăsa pe fiul meu să mai facă aşa ceva.

În 1986, Naumovici a sărbătorit intrarea la facultate cu şampanie. La exmatriculare, 12 ani mai tarziu, a deschis o bere

Erau alte timpuri... V‑aţi recunoscut, la un moment dat, ca fiind din generaţia „decreţeilor" şi spuneaţi că acesta a fost un avantaj.

Da, mare avantaj! Pentru că am avut tot timpul competiţie, eram foarte mulţi pe un loc - la orice! De la terenul de fotbal din curtea şcolii, era competiţia că în 5 minute de pauză - cine joacă pe el, pentru că erau nu ştiu câte clase, până la admiterea în liceu, în facultate şi, ulterior, la concursurile pentru un job. A fost întotdeauna competiţie mare, şi cred că asta ne-a dat motivaţie să ne luptăm.

Apropo de fotbalul din pauză, eraţi un copil sportiv?

Da, mi-a plăcut sportul. Am schiat de la 4 ani, apoi bicicletă, tenis, apoi fotbal, la fel cu toţi ceilalţi copii, şi mai târziu baschet. Cam acestea au fost sporturile care mi-au plăcut.

Vorbeaţi la un moment dat de valoarea formatoare a sportului, iar în acest moment copiii tratează Educaţia Fizică mai curând ca pe o materie opţională.

Exista o profesoară de Chimie care a fost ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, care venise cu o idee genială, să se facă Sport sâmbăta, opţional. Profesoară de Chimie, nu poţi să ai pretenţii mari de la ea. Mie mi se pare că Sportul a fost, de departe, cea mai importantă materie pe care am făcut-o în şcoală. Apropo de valori şi de măsura în care se formează caracterul, caracter nu capeţi în şcoală decât la ora de Sport sau poate la Dirigenţie, dacă ai noroc. Nu înveţi nici la Chimie, nici la Fizică, nici la Matematică, acolo capeţi informaţii. Numai la Sport capeţi bucata de caracter, de valori, cum e să înveţi să pierzi, să câştigi, să te ridici iar... Vorbesc cu mulţi elevi care acum îşi fac titluri de glorie din a fi scutiţi la Sport. Vorbesc aici de băieţi, fetele erau scutite la Sport şi pe vremea mea, dar băieţii... Era cea mai mare ruşine să fii scutit la Sport, erai băiatul de care făcea mişto toată clasa dacă erai scutit la Sport.

Cum s-a produs schimbarea asta de atitudine?

Ne-am înmuiat cred, încet-încet. Poate că unii au început să pună mai mult preţ pe carte, în sensul ei formal, învaţă la Română, la Matematică, şi zic „Dă-l naibii de Sport!". Poate că, pur şi simplu, s-au născut copii mai puţini, eu cred că şi asta e o chestie care contează. Sunt mai puţini, n-au avut partea aceea de competiţie. Îmi aduc aminte că în liceu, la Măgurele, la „Fizică Atomică", unde profesorul de Sport, domnul Spahiu, era foarte strict, n-aveai voie în sală decât la orele de Sport, iar noi am fi stat toată ziua acolo.

Când chiuleai de la şcoală în Măgurele, n-aveai unde să te duci. Nu erai în centrul Capitalei, să te duci la film. Pe vremea aceea nu beam, aşa că nu ne duceam la bere; când chiuleai te duceai să faci sport. Eu făcusem un fel de înţelegere cu profesorul; mă duceam dimineaţa cu un sfert de oră mai devreme la şcoală, spălam toată sala de sport cu teul şi cu cârpa, dintr-un capăt în altul, şi atunci mă lăsa, dacă puteam, dacă eram de pildă în Practică şi puteam să lipsesc toată ziua, mă lăsa să stau toate cele şase ore în sala de sport, ceea ce pentru mine era o afacere foarte bună. Acum, în schimb, mi se pare că nu mai există dorinţa aceasta, de a face sport de fiecare dată când ai timp, aşa cum nouă ne plăcea.

Naumovici, la tobe, în 1988, la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti de la Casa Preoteasa  Fotografii: arhiva personală

De ce la „Fizică Atomică" liceul? Voiaţi cumva să faceţi cercetare?

Sigur că nu! (zâmbeşte). Iniţial, am vrut să dau la „Caragiale". Cum făcusem şcoală numai în centru, discuţia era: „Lazăr", „Bălcescu" (n.r. - actualul „Sf. Sava"), „Caragiale". Numai că în anul în care eu am dat la liceu, în '82, a fost exact anul în care Ceauşescu a făcut marele gest de a împărţi liceele în „Mate-Fizică" şi „Industriale". Chiar cu câteva luni înainte ca noi să dăm la liceu! Şi chiar dacă nu a schimbat profesorii, copiii şi-aşa mai departe, nu suna bine să termini la un „Industrial".

Şi atunci mai aveai în afară de „Bălcescu" şi „Lazăr", doar câteva licee de matematică-fizică: MF1 - de la 1 Mai, MF2 - care nu mai ştiu unde era, MF3 - de pe lângă Piaţa Miniş, şcoala unde mergeau toţi copiii din partid, şi mai era MF4, acesta din Măgurele. Aşa că m-am dus acolo şi bine am făcut, pentru că am fost puţini, doar opt clase în anul meu, care au rămas doar şase după treapta a doua. De aceea, cred că am şi avut o singură gaşcă, nu o mie de bisericuţe, şi cred că am reuşit şi să facem destul de multă şcoală... În acelaşi timp, la „Bălcescu", în acelaşi an cu mine, erau clase până la Z, vreo 26! Le comprimau orele la 45 de minute, cu pauze de 5 minute, ca să se poată face orele în trei schimburi. Evident că apar diferenţe atunci când profesorii au 200 de elevi şi nu 1.000. Au altă relaţie cu fiecare, au alt timp pentru fiecare, îl evaluează altfel pe fiecare.

Formarea aceasta pe „mate-fizică" v-a trimis mai departe la Politehnică?

Da, evident. În plus, exista la vremea respectivă obiectivul acesta, pentru care făceai facultate, adică să vii repede în Bucureşti după absolvire. Şi nu vedeam atunci o altă soluţie decât Politehnica, ţinând cont şi de cunoştinţele de matematică-fizică pe care le acumulasem. Nu m-a tentat de fapt niciodată să fiu inginer, nu mă atrage, nu sunt vreun îndemânatic, nu-mi place să mă lupt cu fiarele. Am făcut practică de am înnebunit, ştiu despre ce este vorba, am fost prin toate uzinele de atunci, actualele malluri (zâmbeşte). Am fost acolo pe vremea când erau uzine şi nu m-a atras viaţa aceea de fabrică niciodată. La TCM (Tehnologia Construcţiilor de Maşini), şi pentru mine, ca şi pentru ceilalţi studenţi, speranţa era să termin, să intru în Proiectare, să vin să lucrez într-un loc civilizat dintr-un institut din Bucureşti. Asta era la vremea aceea marea realizare...

Acum urmează perioada facultăţii care pare a fi o epopee. Aţi fost student timp de 11 ani...

(Râde) Da, am făcut ceva facultate. De fapt e impropriu spus că am făcut, că dacă făceam, făceam doar cinci ani. De fapt, a fost aşa: în '86, am intrat la facultate, ceea ce înseamnă că am făcut Armată un an, iar în toamna lui '87 am început cursurile. În anul I cred că am avut o restanţă, în iarnă, la Analiză parcă... În rest am luat tot. Anul II - tot aşa cel mult o restanţă sau niciuna. Am trecut mai departe, iar în anul III, în iarnă, a venit Revoluţia. Şi s-au dus naibii facultatea noastră şi planurile noastre să ne facem noi ingineri în Bucureşti.

S-a deschis lumea şi deodată nu mai părea că e ceva serios să te faci inginer. Erau mult mai multe oportunităţi, voiai să înveţi să faci cu totul altceva, o chestie care să-ţi şi placă. Şi asta am făcut, din anul III din iarnă am început să explorez cu totul alte domenii, drept pentru care am rămas repetent. Asta a fost prostia de fapt, că atunci în '90 profesorii erau atât de speriaţi că fuseseră daţi jos de studenţi, erau atât de speriaţi că luai 7 dacă doar te prezentai la examen. Dacă veneai, luai 7; dacă şi învăţai ceva luai de la 7 în sus. Ideea e că noi am ratat acel an, eu şi cu câţiva prieteni. Pur şi simplu nu ne-am dus la niciun examen, că ni s-a părut nouă că viaţa noastră va fi altceva, că n-o să fie despre asta, şi am sărit pur şi simplu peste toate examenele alea...

2004, la Veneţia

Şi am repetat anul III prima oară, am repetat anul III a doua oară, pentru că nu treceam pe acolo, doar din când în când aşa... Şi în anul III când l-am repetat a treia oară, au zis că mă dau afară din facultate, că pe vremea aceea nu aveai voie să repeţi de mai mult de trei ori. Şi când am văzut că mama începe să plângă, mi-am zis că nu e bine, că n-ar strica să-mi ţin şi opţiunea asta... Era 1992, nu se aşezaseră încă apele, nu ştiai ce vei face, era mai bine să nu închizi opţiunea cu studenţia. M-am dus, mi-am luat examenele, am trecut în anul IV. Anul IV o dată, anul IV de două ori, anul IV a treia oară... Şi din nou: „Te exmatriculăm!" Apele tot nu erau limpezi, am luat examenele, am trecut în anul V. Anul V o dată, anul V de două ori, când a fost a treia oară şi au zis „Hai că te dăm afară", deja apele se limpeziseră, lucram deja în publicitate... Şi le-am zis: „Acum e ok, puteţi să mă daţi afară liniştiţi, că nu mai am răbdare..."

"Caracter nu capeţi în şcoală decât la ora de Sport sau poate la Dirigenţie, dacă ai noroc.''

"Era cea mai mare ruşine să fii scutit la Sport, erai băiatul de care făcea mişto toată clasa dacă erai scutit la Sport.''

"'82 a fost exact anul în care Ceauşescu a făcut marele gest de a împărţi liceele în «Mate-Fizică» şi «Industriale».''

"Nu m-a tentat de fapt niciodată să fiu inginer, nu mă atrage, nu sunt vreun îndemânatic, nu-mi place să mă lupt cu fiarele.''

"În anul III, în iarnă, a venit Revoluţia. Şi s-au dus naibii facultatea noastră şi planurile noastre să ne facem noi ingineri în Bucureşti.''

„Cu siguranţă mă voi gândi să candidez"

Deci până la urmă nu v-aţi luat diploma...

Nu, n-am mai luat diploma, n-am dat licenţa, dar (zâmbeşte) au început să mă urmărească profesorii - că pot să mă duc să dau nişte echivalări şi să iau ceva de subinginer... Acum e prea târziu, ce să mai fac cu ea? La ce îmi foloseşte? Nu mă angajez inginer nicăieri în viaţa mea... Asta a fost povestea...

Deci viaţa de student era mai interesantă decât cursurile?

Asta oricând! Acum gândiţi-vă, ce poate să fie haios la nişte cursuri despre organe de maşini şi despre rezistenţa materialelor... Doar unuia foarte pasionat poate să-i placă, deşi n-am întâlnit prea mulţi oameni pasionaţi de aşa ceva, că oamenii făceau facultate, că aşa trebuia să faci, făceai o facultate să nu fii murdar până la coate, să nu umbli cu mânecile suflecate. Cum îmi spunea unchiul meu, care acum este în Canada, inginer, şi care mă întreba dacă ştiu de ce trebuie să fac o facultate. El mi-a spus că eu, cu o mână trebuie să stau în buzunar, iar cu cealaltă să arăt şi să dau indicaţii: „Tu faci aia, tu faci aia..." Pentru asta, spunea el, trebuie să fac o facultate. Pentru asta se făcea facultate, ca să nu intri cu mâinile în vaselină şi cu cizme de cauciuc pe şantier, ci tu să fii acela cu o mână în buzunar şi cu cealaltă să le arăţi altora ce să facă.

2009, în Vama Veche, cu câţiva dintre membrii clubului deţinătorilor bucureşteni de Harley Davidson

Apropo de facultate, acum există şi în România studii de comunicare, unele chiar şi de publicitate. Cum vi se par?

E dietetic. E bine că există facultăţi care să pregătească oamenii din meseriile care au legătură cu comunicarea. Dar deocamdată e complicat să fie foarte bună şcoala, pentru că oamenii care „fac", nu se duc deocamdată să fie profesori. În plus, eu cred că acestea sunt meserii pe care le înveţi, cel mai bine, făcând. Nu ne-a învăţat nimeni, nicăieri, nici pe mine, nici pe ceilalţi, din generaţia mea, să facem publicitate. Am învăţat numai din reţeaua mea, prinzând nişte training-uri, lucrând cu unii, cu alţii...

Nici pe Andreea Esca n-a învăţat-o nimeni să facă ştiri de televiziune, într-o mare şcoală de televiziune. Şi atunci, informaţia este, mai degrabă, la practicieni, oameni care încă nu s-au retras din trusturile mari de media, din firmele mari de publicitate... Şi atunci, cursu­rile sunt ţinute mai mult de teoreticieni, şi doar uneori de practicieni. Şi atunci e complicat să crezi că acolo se face într-adevăr meserie, iar cine iese de acolo are o calificare care îi deschide imediat orice uşă şi îi găseşte un loc de muncă. Din păcate au fost şi foarte multe locuri, mult mai multe decât are nevoie industria de comunicare.

V-aţi gândit vreodată să deveniţi profesor?

Nu cred. Am avut un curs de Pedagogie în anul IV, asta era povestea, că puteai să devii profesor doar dacă aveai cursuri din astea. Ţin minte că la vremea aceea am discutat cu mai mulţi colegi dacă să mergem sau nu să facem cursurile de Pedagogie, dar cred că a fost o discuţie la o bere, de vreo oră... Altfel, şi eu mă mai duc să ţin prezentări, mai fac nişte training-uri cu diverşi oameni... Dar nu, n-aş zice că aş vrea să fiu profesor.

La începutul anilor '90, în paralel cu îndelungata dumneavoastră studenţie, a fost o perioadă în care aţi avut şi o puternică implicare în politică. Ce v-a determinat să vă retrageţi?

Eram preşedinte de tineret la PNL A.T. (n.r. - Aripa Tânără), ulterior PNL '93, pe ţară... Ce m-a determinat să mă retrag? O dezamăgire, mi se părea că partidul nu-şi păstra direcţia. La început erau oameni tineri care voiau să schimbe România, care nu intraseră în politică nici ca să se îmbogăţească, nici ca să facă mari afaceri cu Statul, ci ca să facă lucruri bune...

2005, Crăciun – la deschis de cadouri cu fiul său, Robert

Dintre noi, erau deputaţi de 26-28 de ani: Sorin Pantiş, Dan Trepcea... Dinu Patriciu şi Horia Rusu, Dumnezeu să-l odihnească, erau decani pe la 42 de ani sau cât aveau atunci. Era un alt fel de partid, hotărât să schimbe ţara asta în ceva bun, ceva mişto, capitalist, liber, democratic, cu oameni liberi... Ulterior, au început să intervină tot felul de interese din acestea foarte politicianiste şi au început tot felul de mişcări, cu alianţe, calcule care să bage partidul în Parlament, tot felul de prostii din acestea...  Şi au început să apară tot felul de oameni care trăiesc din a face politică, Valeriu Stoica... Nu mi s-a mai părut interesant.

Acum, vă număraţi printre primii semnatari ai manifestului „Împreună 2012 - sfârşitul lumii lor". Are potenţial să devină o mişcare politică, un partid? V-aţi gândit la asta?

Trebuie să devină un partid! Nicio mişcare civică nu are cum să schimbe viaţa din România, sau probabil că o să-i ia 5.000 de ani. Eu cred că trebuie să devină un partid şi trebuie să devină un partid care să deţină puterea, nu un partid care să intre în Parlament. Tot proiectul „Împreună 2012" este că pleacă de la neîncrederea că aceşti politicieni, care ne-au condus în ultimii 20 şi ceva de ani şi care au fost toţi cândva la guvernare, nu au soluţiile. Atunci trebuie să le căutăm în altă parte şi nu poţi să le cauţi luând 5%, ci fiind la putere!

Vă gândiţi, deci, să candidaţi la Parlament?

Da, cu siguranţă mă voi gândi să candidez. Dar nu este vorba doar despre mine, acum trebuie să adunăm foarte mulţi oameni, e nevoie de foarte mulţi candidaţi.

Aţi fost la Piaţa Universităţii zilele acestea?

Am fost o dată. Ştiu Piaţa Universităţii, nu trebuie să mă duc acolo ca să ştiu ce se întâmplă. Nu este despre bătăi cu jandarmi. Piaţa Universităţii, cea de acum, este despre nemulţumiri, despre un cuţit care a ajuns la os. Am văzut revendicările celor din Piaţă, dar aceşti oameni pleacă de la o premisă foarte greşită, că au partener de dialog. Acolo sunt cei cu probleme, cu nemulţumiri, acolo sunt oamenii apăsaţi! Dar sunt mult mai mulţi în toată România care simt la fel, chiar dacă n-au ieşit în Piaţa Universităţii. Eu, mai degrabă, aş căuta soluţia, iar aceasta nu cred că vine neapărat de la cine strigă mai tare în Piaţă, ci de la cine are în cap cum se poate schimba lumea.

Eu mă aştept ca răspunsul să vină de la oameni din domeniul privat, de la oamenii care ştiu cum e să-ţi faci o mică afacere şi cum e să te frămânţi să dai salariile, să nu ştii dacă ai de unde să le dai, cum este să îţi pui casa gaj ca să porneşti o afacere şi să nu ştii dacă o mai iei înapoi, dacă o să meargă sau n-o să meargă proiectul tău, de la oameni care s-au luptat să dea de mâncare angajaţilor lor, indiferent de cât le-a pus Statul impozit, de la oamenii care au în minte că trebuie să aibă grijă ca angajaţii lor să aibă bani să-şi plătească rata la o casă, la un credit şi-aşa mai departe, pentru că altfel nu vor da randament la muncă. Eu acolo caut soluţia, la oamenii care lucrează într-o multinaţională, care s-au izbit de Occident, care au fost şi au lucrat acolo şi acum vor să se întoarcă... Sunt deja mulţi care au terminat Harvard, Oxford.

Mulţi se gândesc să „rămână"...

Evident! Nu ar fi mai interesant să-i aducem înapoi aici şi să beneficiem cu toţii de ce e în mintea lor? De ce să beneficieze Anglia şi să nu beneficieze România? Eu cred că fiecare român trebuie să fie fericit, şi atunci va putea să muncească bine, nu cred că e foarte complicat.

"Am văzut revendicările celor din Piaţă, dar aceşti oameni pleacă de la o premisă foarte greşită, că au partener de dialog.''

Susţine proiectul Roşia Montană din convingere

Unii vă reproşează implicarea în campania Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) şi spun că acesta ar fi un motiv suficient de bun pentru a refuza să se alăture proiectului „Împreună 2012". Cum le răspundeţi?

Sunt multe paliere pe care putem să discutăm despre asta. De principiu, în România pe care o visez eu, cred că fiecare om este liber să facă ce vrea el, să aibă ce opinie vrea. Fiecare este liber să încerce să-i convingă pe ceilalţi oameni de justeţea argumentelor lui. Eu nu mă gândesc să îi judec pe cei care sunt împotriva proiectului de la Roşia Montană în vreun fel, nu mi se pare că am căderea morală. Dar cred că şi invers este valabil. Nu cred că există vreo discuţie sau că cineva are căderea morală să judece vreo opinie sau convingerea altcuiva. Eu susţin proiectul acesta, pentru că sunt convins că e bun, nu pentru că am o relaţie contractuală cu RMGC.

Anul acesta se şi termină contractul şi o să vedem dacă vom mai lucra împreună sau nu, dar o să fiu de partea lor şi după ce se termină, pentru că sunt convins că proiectul e bun. Am fost acolo, în Apuseni, de nu ştiu câte ori şi am vorbit cu oamenii de acolo. E bun pentru oamenii din localitatea aceea, care este o localitate cu peste 80% şomaj, oamenii aceea care lucrează cu cianură de peste 50 de ani! Despre asta nu se vorbeşte. Că se foloseşte cianura în România, cu tehnologii vechi, şi se arunca într-un iaz, ca să se descompună de la soare, că asta face cianura, se descompune. În iazul acela în care s-a aruncat cianură timp de 50 de ani fără să fie neutralizată, acum sunt şi peşti.

Am văzut că pescuieşte lumea în iaz. Ori cu noile tehnologii, concentraţia ar fi de 50, de 80 de ori mai mică. Dar trebuie să ai puţină deschidere, să asculţi şi argumente. Oamenii de acolo, 99% dintre ei, sunt pentru această exploatare, nu numai pentru că au nevoie de locuri de muncă, ci şi pentru că ştiu cu ce se mănâncă şi n-au nicio apăsare că vai, ce li se va întâmpla! Astea sunt, dacă mă întrebaţi pe mine, păreri venite de la Bucureşti. Cu cât eşti mai departe, cu cât e mai mare distanţa de Roşia Montană, cu atât creşte îngrijorarea. Dar chiar dacă eu cred că cei care se opun greşesc, nu au dreptate, nu mă gândesc să îi judec în vreun fel.

"De principiu, în România pe care o visez eu, cred că fiecare om este liber să facă ce vrea el, să aibă ce opinie vrea.''

CV            

- Publicitarul deceniului trecut
- Numele: Bogdan Naumovici
- Data şi locul naşterii: 20 aprilie 1968, Bucureşti
- Starea civilă: divorţat, un fiu (Robert, 13 ani)
- Studiile şi cariera:
- 1986 - Liceul de Matematică şi Fizică („Fizică Atomică") nr. 4, Măgurele
- 1987-1998: student Politehnica Bucureşti. Nu şi-a dat niciodată licenţa
- 1997 - primul job în publicitate, junior copywriter la agenţia „Leo Burnett"
- 1999 - devine director de creaţie al „Leo Burnett"
- 2001 - devine partener „Leo Burnett"
- 2005 - devine director de creaţie regional al agenţiei„Leo Burnett"
- 2007 - pune bazele companiei „23 Communication Ideas" (parte a reţelei „Leo Burnett"), pe care o conduce şi în prezent
- 2010 - premiul „Publicitarul deceniului"
- Locuieşte în: Bucureşti