Etica aplicată salvează minţi. Centrul universitar unde se dezbat public problemele societăţii
0
Centrul de Cercetare în Etică Aplicată de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti îi permite oricui să participe la dezbaterile organizate în fiecare joi, indiferent de facultăţile terminate. Constantin Vică, Emanuel Socaciu şi Emilian Mihailov propun teme de gândire ce vizează problemele acute ale societăţii, cum ar fi corupţia, statutul pacientului şi chiar moartea asistată.
Putem măsura corupţia la nivel naţional? Mai are nevoie România de feminism? Poate fi inteligenţa artificială autoare de ştiinţă? Câtă moralitate încape într-un calup de publicitate? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările al căror răspuns este căutat şi dezbătut în fiecare joi după-amiază, la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată (CCEA), de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
De 16 ani, la iniţiativa unui grup de profesori şi studenţi ai facultăţii, aici se organizează săptămânal dezbateri deschise publicului, în care membrii centrului, împreună cu invitaţi specialişti, discută probleme spinoase care ţin de sfera eticii, multe dintre ele cu implicaţii de ordin social, nu doar moral. De la eutanasie la transplantul de organe până la subiecte mai nişate, precum felul în care ne afectează progresul tehnologic sau ce fel de job-uri vor fi preluate în viitor de roboţi, nimic din ce ne afectează viaţa sau ne-ar putea-o afecta nu este evitat.
De-a lungul timpului, CCEA a stabilit parteneriate cu Centrul Uehiro al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Oxford, cu Institutul de Etică Biomedicală a Universităţii din Basel, respectiv cu Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Universităţii Hokkaido.
Infantilizarea cetăţeanului
Când auzi că nişte oameni se adună să dezbată într-un spaţiu academic, cel mai probabil, primul gând e că sunt nişte elitişti cărora le place să se-audă vorbind, de la care omul fără pregătire academică n-ar putea pricepe mare lucru. Cum nu se poate mai fals, crede Emilian Mihailov, specializat în etică şi lector la Facultatea de Filosofie, care consideră că printr-o astfel de gândire subestimăm cetăţeanul obişnuit. „Adesea, când vorbim despre spaţiul academic, cu tot ce înseamnă el, se pune întrebarea: «Bun, sunteţi şmecheri, căutaţi adevărul. Am înţeles, umanitatea a reuşit să producă aceste instituţii superbe, dar ce-i dai omului de pe stradă?». Într-un fel, mă deranjează modul ăsta de a pune problema, pentru că ajunge să-l infantilizeze pe om, ajunge să-l poretretizeze fals, ca şi cum ar fi doar un consumator de pagina cinci, ca şi cum ar fi doar un consumator de elemente excitatoare“.
Omul nu doar că nu se ghidează numai după astfel de lucruri, dar este în natura lui să fie curios, iar Centrul de Etică îi oferă un cadru în care-şi poate satisface curiozitatea în legătură cu subiecte care, de cele mai multe ori, îl vizează în mod direct. La urma urmelor, toţi am fost pacienţi la un moment dat, aşa că teme care ţin de relaţia medic-pacient, de donarea de organe şi de inovaţia în industria farmaceutică s-ar putea să trezească interesul oricui.
„Fiinţa umană, oriunde ar fi – pe stradă, în bloc, la facultate, în Mega Image sau la piaţă –, este o fiinţă curioasă, şi asta creează tot timpul punţi de legătură. Noi am avut la dezbaterile noastre oameni care au venit din toate mediile. Nu erau filosofi, la limită nu făcuseră nici măcar facultatea, dar erau curioşi să afle câte ceva despre cum progresul tehnologic le afectează viaţa, despre ce se întâmplă cu corpul uman atunci când se deteriorează şi despre ce dileme etice avem în contexte medicale. Dimensiunea asta, a curiozităţii fiinţei umane, nu poate oferi omului decât demintate, oriunde ar fi el“.
Curiozitatea, mai presus de orice
Curiozitatea a fost făţişă, de pildă, în 2015, când filosoful australian Peter Singer, „probabil eticianul numărul 1 al lumii la momentul actual“, după cum explică lectorul Constantin Vică, venea în România pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. La conferinţa pe care a susţinut-o la Facultatea de Filosofie, au fost şi momente tensionate, în care câţiva oameni au protestat faţă de acordarea de merite acestuia, considerând că, prin ideile sale, denigrează morala creştină. Reacţia a venit ca urmare a faptului că presa îl prezentase pe etician ca „susţinător al zoofiliei şi al uciderii nou-născuţilor“, scoţând însă din context ideile acestuia.
„Nu asta este important aici. Important este că amfiteatrul «Titu Maiorescu», care are spre 300 de locuri, poate mai mult, a fost plin, cu oameni în picioare, care au venit poate şi pentru vedeta Singer, dar au venit şi pentru ideile pe care le poartă Singer. Au venit să vadă şi un alt mod de a pune problema care nu e dominant în societatea noastră – şi poate că e bine că nu e dominant – iar asta e o dovadă a curiozităţii. Au fost dăţi când ne-am trezit cu săli arhipline. Sigur, poate şi subiectele au fost de asemenea natură, poate şi invitaţii, dar asta ce arată? Arată că reuşim, într-un fel, să deschidem şi mai mult curiozitatea oamenilor“, explică Vică.
Mai bine primit decât la biserică
Invitaţii la aceste dezbateri nu vin să dea soluţii pentru problemele luate în discuţie. Fără canoane, fără dogme. Vin să pună în context o anumită chestiune, să o explice şi să o întoarcă pe toate feţele pentru ca cei din sală să poată pătrunde în subiect. Altfel spus, se încearcă deschiderea unui orizont, familiarizarea tuturor celor prezenţi cu un concept sau cu o temă, într-un limbaj cât mai accesibil. „Chiar şi atunci când avem prezentări mai specializate, încercăm să nu ne îndepărtăm, să nu ne limităm unui jargon filosofic sau de filosofie practică. Încercăm să le facem accesibilie tuturor. Asta le spunem invitaţilor şi studenţilor noştri: «Chiar dacă prezinţi ceva de nişă, încearcă să arăţi care este relevanţa pentru cadrul mai larg al existenţei umane în România sau oriunde altundeva»“, spune Constantin Vică.
Prima parte a unei dezbateri la centru înseamnă, de fapt, un ping-pong de idei între doi oameni: invitatul îşi expune subiectul, apoi criticul îi răspunde cu un contraargument, cu o alternativă sau cu o completare, după care specialistul răspunde acestei reacţii. În a doua parte, este rândul celor din sală să comenteze şi să pună întrebări. Uneori, sunt acceptate chiar şi micile ironii, „dacă vin totuşi să deschidă mai mult înţelegerea, să-i facă pe oameni să perceapă mai uşor“. Gândit ca o comunitate în care oamenii reflectează împreună, Centrul de Etică încearcă să dea o voce oricui doreşte, dar să-i şi răspundă.
„Aş putea spune că, într-un anume fel, cineva ar putea fi mai bine primit aici şi mai uşor de integrat chiar decât la biserică, la academie, la conferinţe oficiale sau la televizune. De ce? Pentru că aici încercăm să nu păstrăm cadrele astea dogmatice. Absolut orice domeniu are dogmatismele lui, inclusiv televiziunea. Încercăm, fiind antidogmatici, să permitem acest drept universal la voce pentru absolut oricine are ceva de spus. Şi nu-i cerem nici să vină cu bibliografia citită, nici să aibă marile teorii la el, îi cerem doar o anumită prezenţă, în standardele unui dialog raţional care poate fi înţeles de toată lumea“- Constantin Vică.
„Suntem antimoralism“
Totuşi, să nu idealizăm: pe mulţi, Centrul de Etică s-ar putea să-i lase indiferenţi, tocmai pentru că nu dă soluţii şi nu iese în lume arătând cu degetul. Adică, nu respectă exact reţeta pe care o urmează moraliştii din spaţiul public, care pun accentul mai degrabă pe forma discursului, pe muzicalitatea lui, decât pe argumente. „Pentru omul de rând e atractiv discursul moralizator. Noi nu suntem pe stilul ăsta, dimpotrivă, suntem antimoralism. Nu suntem impresionaţi de marile figuri moraliste care apar în spaţiul public, aici sau aiurea. Putem părea, la un moment dat, monştri morali, în sensul că noi evaluăm critic nişte dogme morale foarte îndrăgite la nivelul societăţii“, explică Emilian Mihailov.
Putem spune că filosofii de azi au rămas cu aceeaşi reputaţie ca a lui Socrate care a fost condamnat la moarte pentru coruperea minţilor celor tineri. Dar tocmai pentru că au o astfel de perspectivă critică, filosofii pot să vadă mai bine nedreptăţile din societate, cu toate ramificaţiile lor, inclusiv eventualele consecinţele ascunse ale anumitor măsuri. „Aici cred că putem face o punte interesantă cu omul obişnuit. Fiind încărcat de foarte multă suferinţă, de foarte multe probleme, nu mai are putere la un moment dat să vadă nedreptăţile din societate. Şi cred că aici noi putem lua apărarea cetăţeanului de rând într-un anumit sens – pentru că filosoful e într-o poziţie în care poate vedea mai bine nedreptăţile din societate“, adaugă Mihailov.
„Nu suntem poliţia adevărului moral“
La dezbaterile de la centru nu se porneşte cu gândul ca toată lumea să pice de acord. E o confruntare de idei – ceva ce mulţi români par să nu înţeleagă, scandalizându-se uneori când văd că cei care vorbesc în faţa lor au idei care vin în contradicţie cu propriile opinii. Criteriile CCEA nu ţin de acord sau dezacord. Ca invitat, important este să vii cu ceva articulat, care să stârnească reflecţie, crede directorul centrului, Emanuel Socaciu.
„Am invitat zeci de oameni, cu care probabil eram în profund dezacord. Criteriul nu este al dezacordului, nu suntem poliţia adevărului moral. Singura doctrină oficială a CCEA este că suntem dispuşi oricând, în mod onest, să discutăm probleme de etică şi să explorăm împreună dilemele care ne marchează viaţa. Senzaţia mea e că începem să înotăm puţin contra curentului, pentru că trăim un tip de raportare – poate şi datorită bombardamentului informaţional – în care toată lumea vrea să afle poziţia ta.“
„Voi cu cine ţineţi?“
Când societatea se zguduie sub presiunea anumitor cazuri, oamenii care urmăresc centrul cer o poziţie. Poate părea inacceptabil, dar uneori, membrii acestuia vor spune: „Nu am studiat suficient încât să avem o părere“, declară Socaciu. „Din ce în ce mai puţini oameni sunt dispuşi să aloce timp şi energie mentală ca să-ţi afle argumentele cu care susţii o poziţie. Or, la noi, totul e despre argument, foarte puţin este despre poziţie.“ La întrebarea: „Voi cu cine ţineţi?“, cel mai probabil nu vor avea un răspuns, pentru că „în anumite lucruri s-ar putea chiar să nu ne pricepem şi e mai sănătos pentru toată lumea să ne abţinem“, punctează Vică. „Încerc să le explic oamenilor că ceea ce facem noi nu e spectacolul virtuţilor, al afişării, noi nu ne prezentăm ca nişte patriarhi ai cunoaşterii morale“, adaugă lectorul.
În cei 16 ani de existenţă, CCEA a dat, probabil, trei sau patru poziţii oficiale, sub semnătură. De multe ori, luarea de poziţie este împiedicată şi de faptul că membrii nu pot cădea de-acord. „S-ar putea ca între noi să existe diferenţe seminifcative cu privire la evaluarea unei nedreptăţi şi atunci a avea o poziţie oficială a centrului înseamnă, de fapt, a abdica de la ideea că acolo unde nu suntem hotărâţi şi unde nu avem o comunitate de opinii, să desconsiderăm opiniile celor ce sunt în dezacord cu poziţia“, mai explică Socaciu. Pentru că totul este despre argument în acest centru, membrii îşi doresc în primul rând să construiască un argument solid. Dacă se întâmplă, el va începe să prindă şi la public. Cei din centru încearcă să ofere „construcţii teoretice cu implicaţii practice“, după cum spune Constantin Vică care consideră că scopul CCEA este acela de „a fi o terra firma (n.r. – teren solid) a argumentelor, cât se poate de desprinse de autorul lor, în sensul în care nu purtăm nişte tricouri cu teoriile noastre“. Aşa se explică de ce luările de poziţie sunt foarte rare, de multe ori, asumarea uneia însemnând o intrare în politica societăţii civile.
Un rezervor de expertiză
Centrul de Etică Aplicată nu înseamnă numai dezbateri, ci şi producerea de conţinut academic, precum şi expertiză publică. Emilian Socaciu, conferenţiar la Facultatea de Filosofie, nu crede că principalul impact al centrului este direct în stradă, în ciuda faptului că este urmărit de mulţi oameni, în special în mediul online. Există însă paliere intermediare, prin care ideile lor ajung în societate. „Există ONG-uri, există organizaţii, instituţii private sau ale statului, şi, de multe ori, centrul este perceput ca un rezervor de expertiză. Suntem chemaţi să contribuim cu o opinie sau la construcţia unor sisteme de etică instituţionale“.
Pe lângă invitaţiile de a participa la emisiuni televizate sau de a contribui cu articole în reviste, unii dintre membrii CCEA s-au ocupat de primul manual de etică şi integritate academică din România şi au formulat critici legate de Codul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice. De asemenea, sunt chemaţi să îşi spună părerea şi cu privire la anumite iniţiative legislative. În urmă cu doi ani, Emilian Mihailov participa, de pildă, la o discuţie pe tema unui proiect de lege privind transplantul de organe. În prezent, colaborează cu Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) pentru pregătirea unor ghiduri de comunicare, „dar care au dimensiune etică, în mass-media, în social media, între diversele roluri care există în magistratură“, adaugă Vică, care a făcut şi el parte iniţial din echipa de eticieni consultaţi de CSM.
Originile centrului sunt la Oxford
Centrul de Etică Aplicată a fost fondat în 2004, la iniţiativa unui grup de profesori de la Facultatea de Filosofie, profesorul Valentin Mureşan (foto: dreapta) fiind cel care şi-a asumat construcţia lui. Totul a pornit de la o serie de discuţii despre cum putea fi adusă filosofia morală mai aproape de preocupările societăţii, iar soluţia a venit din spaţiul anglo-saxon, unde s-a construit domeniul eticii aplicate. Mureşan era omul potrivit, fiind format în două culturi filosofice: în cea franceză, accesibilă cu precădere în perioada comunistă, dar după ’90, şi în cea britanică, în special cea de la Oxford.
„Au fost foarte multe discuţii iniţiale între noi, foarte multe îndoieli. Ne întrebam: «Mai facem filosofie în continuare dacă facem etică aplicată sau, de fapt, abdicăm de la statutul de filosofi prin asta?». Până la urmă, ne-am asumat că nu abdicăm, dar o facem într-o manieră mai profesionalizată“- Emanuel Socaciu.
Centrul şi-a început activitatea din dorinţa profesorului Mureşan de a le oferi studenţilor şi altceva decât cursuri şi seminarii. Sentimentul cel mai plăcut era cel de familiaritate care-l făcea pe student să nu-i fie ruşine să intre în discuţie. „Când tu, un biet student din anul I sau II, stăteai cu granzi la masă, te simţeai împuternicit. Te trezeai cu domnul Mureşan lângă tine, care-ţi spunea în timp ce te lovea în braţ: «Bun, ia, zi! Ce critici aici?»“, mai spune Mihailov, care explică şi care e piatra de temelie a centrului. Mureşan şi-a dorit ca vedeta discuţiilor să fie critica, o idee preluată de la anglo-saxoni. „Făcea adesea trimitere la filosoful Richard Hare care spunea că cea mai înaltă formă de respect este critica. Adică, nu-mi veni cu laude, că asta nu-mi ajută în niciun fel. Critica arătă că ţii foarte mult la celălalt pentru că investeşti timp, energie şi un interes deosebit în ceea ce face“.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul"
Se încarcă comentariile...
