Andi Vasluianu, actor: „În catalogul soră-mii, eu eram toţi elevii!“
0
Actorul îi este recunoscător surorii sale pentru că i-a pus Abecedarul în mână înainte să ajungă la şcoală, chiar dacă îl chinuia ascultându-l la lecţii cât pentru o clasă întreagă.
În copilărie îl pasionau cărţile cu poveşti istorice, datorită figurilor eroice cu care se identifica. Mai târziu, la şcoală, i-au plăcut istoria şi româna. Mojicia unui director de liceu i-a schimbat adolescenţa, transformându-l din elev la zi, în seralist cu serviciu de noapte.
Din acest motiv, era cât pe ce să ajungă tâmplar. Spune că a avut noroc cu un prieten care i-a jurat că-l bate dacă nu se duce la facultate, să facă teatru, așa cum visa.
„Weekend Adevărul": Ai copilărit la Târgu-Jiu, la bunici, într-o zonă foarte pitorească, Voiteştii din Deal.
Andi Vasluianu: Da, erau rudele din partea maică-mii aici, dar era străbunica mea, cu ea am crescut iniţial, pentru că bunica mea locuia în Bucureşti.
Câţi ani avea străbunica la vremea aceea?
Doamne, habar n-am, niciodată n-am ştiut! Eu am o imagine a străbunicii mele, dar niciodată nu i-am ştiut vârsta. Eu aveam 6 ani când a murit ea. Câţi ani să fi avut? Vreo 60 şi ceva...
Pe atunci, femeile făceau copii de tinere, îţi puteai prinde străbunicii.
Da, da, corect. Noi îi spuneam mama Tia. Şi eu, şi soră-mea am fost crescuţi de ea.
Până la 6 ani?
Nu chiar, mai veneam şi în Bucureşti, dar am stat un timp, am şi făcut o perioadă grădiniţa acolo. În satul ăla era o şcoală chiar lângă casă. Avea şi grădiniţă, şi clasele I-IV. Ne dădea mama Tia câte o felie de-aia mare de pâine cu dulceaţă şi plecam cu ea în mână pe linie, că acolo aşa se zice la stradă. Abia acum am auzit că au asfaltat.
Aveai ghiozdănel?
Da, era o geantă foarte ciudată. Era de piele şi foarte tare.
Te trezeai de dimineaţă să mergi la şcoală?
O, da, da, şi nu-mi plăcea. Dar, până la urmă, era şi foarte frumos, că veneau toţi din sat, iar casa străbunicii mele era mai la vale şi se strângeau toţi copiii din capul satului. Îmi aduc aminte că eram destul de mulţi pe vremea aia. Mai era un obicei foarte frumos acolo, la ţară, îi zicea „Piţărăi", dar era de Crăciun. De „Piţărăi" ce se întâmplă: o iei de la capul satului, fiecare om iese în faţa casei cu o ţuică fiartă, un vin fiert, nişte colăcei, biscuiţi, tot felul, şi pleacă toţi până în celălalt capăt al satului. Şi se cinstesc. Deja ajung câte unii rupţi în partea ailaltă (râde).
Actorul, la 11 ani, cu sora sa, într-o vacanţă la mare
Şi în tot iureşul, copiii ce fac?
E o nebunie, îţi dai seama. Eu de-aia mă şi duceam! Era în tot satul! Nici nu ştiu dacă se mai fac „Piţărăii". De obicei, o dată la un an-doi, mă duc iar acolo. Dar doar aşa, să stau un pic.
A rămas casa?
A rămas. Dar e destul de veche. E chiar aproape dărâmată. Am zis tot timpul că poate o să-mi iau inima în dinţi şi-o să fac ceva acolo.
La grădiniţă de la ce vârstă ai mers?
Uite că nu mai ştiu. Geanta era cât mine, atât îmi aduc aminte. Dar mi-o aduc aminte foarte bine pe învăţătoarea mea, când am intrat la şcoală, la Bucureşti. Numele i-l ştiu şi acum: Crudu Cristina. Avea 20 şi ceva de ani.
Cum era tovarăşa Cristina?
(râde) Da, tovarăşa învăţătoare. Era foarte frumoasă! Toţi copiii o iubeau foarte mult. Dar a fost nasol că am făcut doar clasele I şi a II-a cu ea, după care în a III-a şi a IV-a a venit altă învăţătoare pe care n-am prea iubit-o. Era mai drastică şi simţeai că nu predă cu dragoste. Era şi mai în vârstă, cred că şi de-asta.
Avea indicator de lemn?
Nu, era o linie triunghiulară. Cu aia, când te bătea la palmă, simţeai că îţi sar toate... ce obiceiuri tâmpite erau pe vremea aia, Doamne! Să bată copiii la palmă! Acum îmi dau seama.
Vă bătea dacă greşeaţi la lucrarea de control?
Sau dacă vorbeai în timpul ăla sau în timpul orelor sau eu ştiu... na, fiind copil, ce Dumnezeu, se întâmpla! Sora mea e mai mare ca mine cu doi ani jumate şi ea m-a învăţat să scriu şi să citesc înainte de a intra la şcoală. Că ea deja era la şcoală şi făcea cu mine. Avea un catalog în care inventase ea nume de elevi, şi eu eram toţi elevii! Şi mi-o luam şi de la soră-mea dacă nu ştiam, dar mi-o luam pentru toţi elevii! (râde) Am fost chinuit. Dar acuma îi sunt maxim recunoscător soră-mii. Îţi dai seama, ea m-a învăţat să citesc. Fără asta, nu poţi să faci nimic în lumea asta.
Ţi-a pus Abecedarul în mână?
Da, şi a avut răbdare cu mine. Noi suntem foarte apropiaţi. Şi pe urmă, că asta începusem să zic, mă plictiseam la şcoală, că deja ştiam. Odată mi-a povestit maică-mea că m-am ridicat din bancă şi am ieşit din clasă, fără să zic nimic. Eu nu-mi aduc aminte episodul ăsta.
După Abecedar, care a fost următoarea carte pe care ai pus mâna?
Îmi aduc aminte că era foarte greu să citesc ziarul. Şi ziceam: Doamne, eu, când o să fiu pionier, o să ştiu să citesc ziarul! (râde) Ce repere aveam în cap, îţi dai seama! Pentru că te făcea pionier în clasa a II-a, când deja ştiai să citeşti. Bine, eu bâiguiam literele, că mă învăţase soră-mea, dar ziarul mi se părea complicat de citit, parcă era alt nivel. Ştiu că taică-meu avea ziare şi totdeauna zicea: „Păi când o să ajungi tu să citeşti ziarul...". Îmi pusese aşa, un fel de prag de trecut. Dar prima carte a fost o carte de istorie. Erau cărţile alea mari, de legende istorice, cu poze, despre Mihai Viteazul, despre Cuza. Pe alea le-am citit. Alea au fost primele şi ştiu că le citeam aşa, de-a fir a păr, că-mi plăceau. De-aia am fost pasionat de istorie. Îmi plăcea chestia asta legată de noi, de istoria noastră. Nu ştiu de ce. Am fost tot timpul atras de eroii ăştia. Pe urmă, mai târziu, am fost atras de Spiderman, Superman. Imaginaţia mea zbura, mă imaginam eu salvator.
Andi și sora lui, nedespărţiţi, în iarna anului 1983
Te uitai la desenele animate cu eroi? Saber Rider, Captain Planet. De fapt, depăşiseşi vârsta când se dădeau astea...
Noi aveam Bălănel şi Miaunel, Mihaela... Gala desenului animat. Mai era un desen animat, cehesc cred, cu un puşti care avea un creion şi ce desena cu el prindea viaţă, devenea real. Eram fascinat de desenul ăla, ziceam: mamă, ce mi-ar plăcea să am un creion dintr-ăsta! Dacă era într-o încurcătură, lua creionul şi desena ceva să-l ajute.
La şcoală ce materii te atrăgeau?
Istoria, fără discuţie. Româna. Istoria era o chestie de pasiune, pur şi simplu, mă luase de copil şi mi-a plăcut foarte tare. Cred că are legătură şi cu zodia mea, cu Racul, cu trecutul, habar n-am. Dar... eu am făcut foarte mult sport.
În şcoală?
Nu, am făcut eu. De performanţă, chiar. Am făcut întâi lupte greco-romane, vreo doi ani, am făcut şi puţin fotbal, pe urmă am dat de box. Pe la 13 ani. Şi am făcut vreo patru ani. Îmi plăcea foarte tare acolo. Îmi plăcea antrenamentul. Am făcut şi polo la un moment dat.
Cum ai ajuns să faci atâtea sporturi?
Taică-meu m-a încurajat să fac sporturi. Bine, lui cu boxul nu prea i-a plăcut. Dar mie mi-a plăcut şi am învăţat foarte mult, adică m-am antrenat foarte mult.
Ce părere ai despre faptul că în şcoală ora de sport e aproape facultativă?
E nasol, ar trebui să existe mai mult sport în şcoală, fără discuţie, dar, în acelaşi timp, uită-te şi tu că şi mai încolo, când ai puterea să decizi, cât de puţin sport faci! Cred că dacă noi am face sport, atunci i-am învăţa şi pe copiii noştri să facă sport. Toate sunt legate.
Copiii de la bloc
Trăsnăi făceai?
Ca orice copil normal! Eram mulţi copii în bloc, acolo. Era un bloc de tineri, construit în '77 sau '78, în Pantelimon, zona Vergului. Fiind foarte mulţi copii, ne petreceam cam tot timpul în spatele blocului, unde era un parc.
Cum a fost când ai schimbat cârdul de copii de la sat cu cel de la bloc?
Era foarte ciudat, pentru că ei se mirau că mă duceam la ţară în fiecare vară. Mulţi n-aveau ţară! Mi se pare foarte amuzant acum: „Tu ai ţară?", „Nu, eu n-am!" (râde). Fiecare era cu ţara lui. Ce ciudat sună! Ştiu că erau unii chiar amărâţi că se duceau doar pe la mare sau pe la munte, depinde, sau pe asfalt, de cele mai multe ori. Dar era frumos şi printre blocuri pe-acolo, eu am amintiri foarte frumoase.
De-a ce vă jucaţi printre blocuri?
Aveam de toate! Prima chestie era centrala de bloc, exista câte una la nu ştiu câte blocuri. Şi noi vopseam o poartă cu pensula pe centrală şi jucam „Douăşiuna". Nu ştii... (râde) Astea-s de băiat! Sau mai jucam „Diri-diri". Erau o grămadă de jocuri. La „Diri-diri" erau doi în poartă. În sfârşit, cine e din generaţia mea ştie şi ce e „Diri-diri", şi ce e „Douăşiuna". Şi pe urmă jucam „Sticluţa cu otravă", eram mai mic când jucam prostii de-astea. Nu mai ţin minte exact cum se juca. Dar pe unul îl ţin minte, mi-a plăcut foarte mult şi l-am jucat şi acum, de curând. Ne-am întâlnit vreo zece inşi, băieţi şi fete, acum vreo doi ani, în Herăstrău, şi am jucat „Frunza". Dacă n-am râs! Se uita lumea la noi ca la nebuni! Am desenat frunza, am stat întâi să ne amintim cum era desenul, pentru că era un desen destul de complicat, cu găluşte, cu nebunii. Dar, iarăşi, cine a copilărit pe-aici ştie şi de „Frunza". Ăsta era preferat. Şi pe urmă mai era „Castelul". Aruncam cu mingea-n pietre. Doamne, acum deja îmi vine poftă de toate jocurile astea! Şi mai jucam, evident, fotbal. Erau echipe de fotbal cam pentru fiecare bloc. Era un fel de campionat între blocuri.
Vă şi băteaţi?
Da, aveam şi de-astea... Ne băteam, erau prostii, dar n-aveam ce să facem. Aşa e jocul.
Pe fete le primeaţi?
Da, la „Frunza" era toată lumea. Soră-mea era mai băieţoasă şi ne enerva când voia să joace fotbal cu noi. O mai lăsam, că era mai mare şi ne trosnea, ne bătea ea pe noi! Eu, când eram puştan, tot timpul ziceam: „Băi, vezi c-o chem pe soră-mea dacă mă mai baţi"! Pe urmă s-au schimbat lucrurile, am luat eu frâiele.
Jocurile de la ţară cum erau?
La ţară jucam „Ţurca". Ştiu că asta am jucat foarte mult. „Ţurca" e un fel de oină, baseball, dar cu băţ. Făceam o groapă, băgam un băţ şi era o şmecherie cu băţul ăla, dădeai în băţ, el sărea, şi pe urmă trebuia să dai cu bâta în băţul ăla. Era o chestie complicată. Acum nu mai ştiu să joc. La bloc mai erau şi alea cu cartonaşe. Ce aberaţii! Strângeam cartonaşe de cutii de chibrituri, pentru că pe vremea aia erau tot felul de cutii. Aveam colecţie „Pif", de surprize şi colecţie de cartonaşe de la cutiile de chibrituri. Le puneam într-un caiet dintr-ăla de piele. Era pe vremuri coperta aia de piele... tu ai prins-o pe-asta?
Nu.
Doamne! Deci noi zici că suntem din altă epocă, total!
Sunt 10 ani la mijloc...
Tu eşti în '84?! Oi, Doamne! Voi trăiţi? (râde) Eu tot timpul am senzaţia că parcă sunt două lumi. Pur şi simplu am trăit o etapă până în '90 şi după '90 e altceva, altă etapă, parcă e înjumătăţită viaţa.
În „Cealaltă Irina“, alături de Simona Popescu
Primul job
Are legătură cu vârsta sau cu schimbarea regimului politic?
Lumea s-a schimbat de atunci încolo. Numai că beai o sticlă de Cola şi deja te schimbai, ştii? Îmi aduc aminte că m-am angajat în '91 sau '92 la un butic de noapte, la bloc, adică vindeam de noapte. Mai tot salariul meu îl dădeam pe Cola, Mars, Snickers, Bounty, toate nebuniile alea! Pentru că abia veniseră şi eram terminat! Şi acum sunt înnebunit după dulciuri, dar atunci, fiind noi, şi eu fiind în mijlocul lor, nici nu mă mai interesa să câştig banii ăia! Salariul oricum era mic, mă mai treceam şi pe caiet.
Ziua mergeai la şcoală, iar noaptea vindeai la chioşc?
Da, păi am făcut seralul. Asta era în perioada seralului. Clasele a XI-a, a XII-a şi-a XIII-a le-am făcut la seral, din nişte greşeli mari ale unui director de liceu.
Cum s-a întâmplat?
A măsluit nişte acte. La vremea aia nu s-a dat treapta a doua, a X-a spre a XI-a. Picând chiar în anul '90, imediat după revoluţie, nu s-a mai dat treapta a doua, cum se dădea până atunci. Şi ne-a pus să semnăm nişte fişe, care cum vrea să meargă: la profesională, la liceu, iar eu am scris că vreau în continuare la zi. Deja aveam în gând teatru şi nu exista altă posibilitate decât să termin liceul şi să merg la facultate, nu-mi doream altceva. Nici nu m-am mai dus pe la liceu, că mie mi se părea normal că, gata, sunt într-a XI-a. Pe 15 septembrie m-am dus la liceu şi m-am uitat pe liste, să văd la ce clasă sunt. Eram cu un prieten de-al meu, colegi de bancă din clasa I. El era pe listă şi eu nu eram! Nu-mi venea să cred! M-am dus la secretariat şi secretara zice: „Aaa, tu eşti băiatul ăla care n-a venit să dea examenul la profesională!" Îţi dai seama... am îngheţat, pur şi simplu. M-am speriat şi am sunat-o pe maică-mea, am început să plâng, eram terminat, nu mai înţelegeam nimic. Norocul nostru a fost că ştiam pe cineva de la inspectorat, care a venit şi s-a uitat pe acte. Adevărul e că era o semnătură acolo, care era a mea, dar era copiată, eu nu semnasem aşa ceva! Nu eram nebun, chiar ştiam ce vreau! Nedându-se treapta a doua, era atât de simplu. Inspectorul s-a dus la director şi i-a zis: „Ce faci, dom'le, aici?" N-o să-i uit niciodată faţa: s-a speriat foarte tare directorul. Şi nu s-a putut face nimic până în octombrie, când s-a găsit un loc la seral. Ei îmi propuneau să stau un an şi să intru dup-aia într-a XI-a, la zi. Mi se părea degeaba să mai stau, am zis: mai bine intru la seral. Şi de atunci am început să mă şi angajez. La vremea aia a fost drama vieţii mele, dar acum nu-mi pare rău. Am avut noroc.
Ţi-a fost afectată imaginea în ochii colegilor?
Nu, pentru că toţi au ştiut că e o prostie, că nu făcusem eu nimic. A fost scandal, am făcut foarte urât atunci. A venit odată directorul în clasă şi s-a luat de noi, de fapt de mine. Nu mai ştiu ce tâmpenie făcuserăm. Totuşi, eram puştani. A zis: „Ştii că te-ai rugat de mine să te bag în liceu!". Mi s-a părut atât de nesimţit, pentru că eu ştiam ce făcuse el, şi i-am zis: „Cum adică, eu m-am rugat de dumneavoastră? Vreţi să zic în faţa clasei ce s-a întâmplat?". „Hai, te rog eu frumos, termină...", şi s-a încheiat toată chestia, adică a ştiut el s-o încheie rapid. Da, astea erau... bine, că şi acum se fac... să fim noi sănătoşi!
Bacalaureatul cum a fost?
Greu! Pentru că la seral nu prea învăţai. În afară de română, unde n-am avut nicio problemă, am luat notă mare, mai ales că mă pregăteam pentru UNATC, unde se dădea română. La matematică am copiat, m-a ajutat cineva. Dar era destul greu să copiezi. Am tremurat mult pentru examenul ăla. Era singura materie pe care nu o puteam înghiţi, nu mă ocupam deloc cu ea.
Circulă o poveste despre cum, în liceu, era cât pe ce să rămâi corijent la română. Cum ai ajuns în această situaţie?
Chiuleam. Era perioada aia în care începuse adolescentul s-o ia razna. Nu m-am dus. Dar era să rămân, n-am rămas! De-atunci nici n-am mai avut probleme.
"Îmi aduc aminte că era foarte greu să citesc ziarul. Şi ziceam: Doamne, eu, când o să fiu pionier, o să ştiu să citesc ziarul! ''
"Soră-mea era mai băieţoasă şi ne enerva când voia să joace fotbal cu noi. O mai lăsam, că era mai mare şi ne trosnea, ne bătea ea pe noi! ''
"M-am angajat în '91 sau '92 la un butic de noapte, la bloc, adică vindeam de noapte. Mai tot salariul meu îl dădeam pe Cola, Mars, Snickers, Bounty, toate nebuniile alea!''
Andi Vasluianu a făcut liceul la seral, muncind ca tâmplar
„Weekend Adevărul": Cum ai luat decizia de a deveni actor? Te-a influenţat familia sau vreun profesor?
Andi Vasluianu: Tot timpul am visat la asta, dar nu ştiu de ce. Bine, influenţele au venit de la taică-meu, cumva. Mă ducea la cinematecă. Bunicul meu era regizor la Nottara. Nu era un nume. Făcea mai mult secundariat, dar a făcut şi el spectacole. Şi, de la cinematecă, tata mă ducea la teatru.
În culise?
Nu, în culise n-am fost niciodată. Relaţia mea cu bunicul din partea tatălui n-a fost o relaţie extraordinară. Nu era o dragoste foarte mare. Nici din partea mea, nici din partea lui. Dar ne dădea bilete la teatru şi mergeam. De pe la 11 ani m-a dus. Tata voia mult, îi plăcea, el a şi jucat, a fost în teatru, a jucat cu (n.r. - George) Vraca în „Richard al III-lea". A avut perioade din astea. Era copil. Îl lua taică-său şi-l băga în figuraţie. El m-a învăţat să recit, la un moment dat. Erau benzile alea de magnetofon şi ne punea să spunem poezii, ne înregistra şi pe urmă ne ascultam. Prima oară m-a învăţat să spun poezia asta a lui Topârceanu... dar nu mai ştiu cum se numeşte.
„Balada unui greier mic"?
Nu. Şi pe-aia, dar asta era cu: eroii mei sunt doi cocoşi de rasă, pintenaţi, frumoşi... „Un duel". Bravo! Uite aşa mi-am adus aminte. Asta a fost prima poezie pe care am spus-o în viaţa mea.
îi imita pe vecinii ciudaţi
Ce vârstă aveai atunci?
Vreo 5-6 ani, cam aşa. Mi-a zis tata că aveam un obicei. De fiecare dată când venea vreun vecin pe la noi şi stătea cu ai mei la o bere sau ce făceau ei acolo, când pleca, eu îl imitam. Lui taică-meu i-a rămas în cap chestia asta. Sunt momente când îmi aduc aminte că îi imitam pe câţiva, de obicei pe ăştia care erau mai ciudaţi. Şi mai era oracolul lui soră-mea. Tu ai prins oracolul?
Da!
Doamne-ajută, a prins ceva! Hai că avem ce vorbi! (râde) Hai că avem ceva în comun! (râde) Şi în oracol era acolo: ce vrei să te faci când vei fi mare? Am dovada vie! Aveam vreo 11 ani când am scris: actor. Aşa că n-am ce să zic!
La facultate ai intrat întâi la privat?
Da, la particulară, la Hyperion.
Ţi-a fost teamă să încerci la stat?
Da, absolut teamă, mi-a fost frică, pur şi simplu.
Pentru că era o concurenţă foarte mare?
Asta una, şi pentru că nu mă credeam în stare să intru vreodată la stat. Îţi dai seama, veneam dintr-un seral. Eu munceam încă. Mă duceam la tâmplărie, aveam treabă. Aşa puteam să câştig banii, deja începusem să mă învăţ cu asta.
Te-a marcat povestea cu seralul?
O, da, a trebuit să ies din zona aia. Repede! Pentru că dădusem de serviciul ăsta care era destul de bine plătit, la tâmplărie (mergeai la om acasă, îi făceai un raft, o bibliotecă sau tot felul, şi câteodată îţi dădea nişte ciubucuri din alea de nu mai aveai nevoie, uneori luam aproape încă un salariu din ciubucurile astea). Şi începusem să mă îndepărtez, să-mi iau gândul de la teatru şi de la actorie. Făcusem şi Şcoala Populară de Artă, eram oricum băgat deja...
În timpul liceului ai făcut Şcoala Populară de Artă?
Da, exact. Dar dup-aia, când am început cu serviciul, nu m-am mai dus la Şcoala Populară de Artă, am renunţat.
Era cât pe ce să te pierzi?
Da. Aveam un prieten, noi îi spuneam Creţu, care mi-a zis, n-o să uit niciodată ziua aia, mi-a zis că n-am ce să caut în lumea asta şi că, dacă nu mă duc să fac chestia aia pe care am visat-o tot timpul, el mă ia la bătaie. Şi, de atunci, m-am trezit aşa, cumva, şi
m-am reapucat de treabă. A fost un noroc. Pur şi simplu a fost un om care mi-a dat un şut şi m-am dus înainte. Şi pe urmă am intrat la particulară.
Te-a ajutat anul acela de studiu la particulară?
Da, pentru că am avut doi profesori foarte buni, Gelu Colceag şi Radu Gabriel, care practic mi-au dat ABC-ul tehnicii actorului. E Biblia asta a actorului, (n.r. - Sergheievici) Stanislavski, iar Colceag, fiind un foarte bun pedagog, îţi explică foarte practic lucrurile, nu le ia altfel, totul e o chestie foarte tehnică. Şi, când îţi asumi tehnic, e foarte simplu să faci meseria asta, dacă ai o logică elementară. După care mi-am încercat norocul la stat.
Ţi-a fost mai uşor să dai examenul la stat după ce ai învăţat un an la particulară?
Mult mai uşor. Eu la particulară am început aşa: eram destul de şters, eram foarte timid, totul mergea greu, dar până la final am avut cea mai mare notă din clasă. A fost o evoluţie şi ca mental. Începusem să citesc foarte mult. Începuse treaba! Au venit una după alta. Mi se deschidea creierul cu fiecare experienţă pe care o aveam la clasă. A fost una dintre cele mai frumoase perioade. Aia, şi pe urmă facultatea. Nu mai vedeam nimic. Eram focusat total. Şi atunci mi-am dat seama că sunt făcut pentru chestia asta. Nimic nu mai exista. Cât am făcut anul la particulară, mă mai duceam şi la serviciu cu juma' de normă, ca să-mi plătesc facultatea. Dar dup-aia nu m-am mai dus, că nu mai puteam.
Studenţie la mansardă
Ai avut acest orgoliu, să te întreţii singur?
Da. Ai mei au divorţat când noi eram puştani şi au fost şi perioade mai grele, câteodată. Eu de la 16 ani am stat singur.
Cum s-a întâmplat asta?
Avea taică-meu o mansardă undeva, prin centru, şi am stat acolo.
Foarte boem!
Nu chiar, că era mică. Întindeai mâinile, se termina mansarda! Cu baie la comun şi o cameră vizavi, care era bucătăria. Dar eu acolo mi-am petrecut toată facultatea, a fost una dintre cele mai frumoase perioade. Mai veneau colegi câteodată şi stăteam pe acoperiş, la o bere.
Ce profesor te-a impresionat în facultate?
Absolut, Sanda Manu. Fără discuţie! A fost importantă întâlnirea mea cu Radu Gabriel şi cu Colceag. Deja eram familiarizat cu limbajul teatral şi asta datorită lor, dar Sanda Manu a venit cu o chestie foarte... cum să spun... era ca o mamă care te mângâie în somn. Aşa a fost Sanda Manu pentru mine. Dacă nu erai destul de inteligent, aveai senzaţia că te urăşte, dar ea de fapt îţi dădea toate detaliile despre meseria asta. Ea fiind regizoare la bază, ne învăţa să ne regizăm rolul, să gândim mai încolo, să privim în întreg.
Care ai zice că e calitatea studenţilor de astăzi de la Teatru şi a şcolii, în general?
Acum o să fiu puţin rău, dar ăsta e adevărul. Nu vorbesc de studenţi, ci de şcoală. Calitatea şcolii e că-ţi oferă un spaţiu în care să repeţi. Şi foarte rar îţi oferă şi nişte profesori de la care să înveţi. Vorbesc de Facultatea de Teatru şi Film de azi. În schimb, calitatea studenţilor e tenacitatea. Îşi doresc să muncească orice ar fi. Ei se duc şi repetă singuri, se antrenează singuri, asta e calitatea lor. Sunt foarte temeinici.
Poate pentru că sunt, deja, pe o vocaţie?
Absolut, dar ştii cum e? Aici se cern. Imediat, aici se văd. Acum, nici nu ştiu dacă e bine sau rău. Mie mi-ar plăcea foarte tare să fie nişte profesori care să aibă o calitate pedagogică superioară faţă de cea pe care o au ăştia de acum. Pentru că ei n-au la ce să se raporteze, ca studenţi. Pe vremea când eram eu student, erau majoritatea actorilor mari. Pur şi simplu, era omul ăla pe care-l vedeai pe scenă, pentru că încă era activ pe scenă sau juca în filme, şi venea şi-ţi povestea despre lucruri.
Te duceai la piesele profesorilor tăi?
Da, şi nu numai la ei, la toţi profesorii din şcoală: Dem Rădulescu, Adrian Pintea, Olga Tudorache, Mircea Albulescu, Florin Zamfirescu. Nu mai zic de Sanda Manu, când regiza ea ceva.
Teatrul din ploiești, rampă de lansare
Joci în foarte multe filme. Cum simţi jocul pe scena teatrului versus cinema? E vreo schizofrenie între ele?
Nu cred. Am avut discuţii din astea destul de multe cu colegii mei care s-au lăsat de teatru. Dragoş Bucur, Mimi Brănescu, Bogdan Dumitrache. Toţi s-au lăsat. Eu şi (n.r. - Dan) Bordeianu mai facem teatru.
Cum de aţi supravieţuit tăvălugului cinematografic?
Eu niciodată n-am vrut să renunţ la teatru. N-am plecat niciodată de la Ploieşti, sunt în continuare angajat la Teatrul „Toma Caragiu" de acolo. Chiar nu-mi trebuie să fiu angajat la alt teatru. Aici colaborez, dar nu vreau să mă angajez la niciun teatru din Bucureşti.
De ce?
Pe lângă faptul că la Ploieşti vin regizori foarte buni, Dabija, Juncu, Massaci, Afrim, toată crema, o dată din acest punct de vedere, şi apoi pentru că eu am crescut în teatrul ăla. Cum am terminat facultatea m-am dus acolo, în '99.
Cum s-a întâmplat?
A venit directorul la Casandra. Era studioul Casandra unde noi, în anul IV, aveam spectacole. Şi, ca la orice gală a studenţilor, mai veneau directori de teatru. A venit (n.r. - Lucian) Sabados, care şi azi e director la Ploieşti, şi i-a plăcut de mine. Eu abia terminasem şi n-aveam de niciunele, mă gândeam ce-o să fac eu de-aici, cum o să supravieţuiesc. Îmi dădusem licenţa şi nu mai ştiam ce să fac din momentul ăla. Îmi spusese Sanda că lui Sabados îi place de mine, că, dacă vreau să mă angajez, să nu-mi fie frică să mă duc acolo, că e o rampă de lansare. Ploieştiul, tot timpul, asta a fost, şi pe vremea lui Ceauşescu. Toţi actorii îşi doreau să vină la Ploieşti pentru că era aproape de Bucureşti. Şi mi-am luat inima-n dinţi, m-am urcat în tren, m-am dus la Ploieşti şi am bătut la uşi. Şi m-au primit. Era atât de fericit Sabados că am venit! Omul ăsta pur şi simplu mi-a deschis uşile larg, şi acum, când eu deja aduc public, mă mai cunoaşte lumea, mi se pare aiurea să plec de acolo. Ce fac, întorc spatele unui om care mi-a dat tot? Şi nici nu văd de ce. Că joc şi în Bucureşti, liniştit. E, cumva, familia mea acolo, n-am ce să fac.
Tinerii actori, care termină acum facultatea, ce şansă au să-şi găsească de lucru?
Aici e o mare problemă. Tinerii de azi suferă mult mai mult. Mi-e foarte milă de ei. De fiecare dată încerc să-i iau, dacă pot, şi să lucrez cu ei. E foarte greu. Gândeşte-te numai ce tâmpenii au făcut ăştia cu teatrele. Ei obligă directorii de teatru să nu angajeze. Trebuie să ai şapte locuri libere ca să angajezi un om. Aşa e legea acum. Din cauza austerităţii, au început să blocheze toate posturile. E aberant. Pentru că o trupă de teatru e formată din oameni mai în vârstă, din oameni de 40-50 de ani, şi pe urmă tineri. Noi acum nu mai avem bătrâni! Pentru că s-au pensionat, unii au şi murit, Dumnezeu să-i ierte! Noi suntem cei mai în vârstă, generaţia mea. Acum îi obligă, la 60 de ani, să iasă la pensie. Pe vremuri îi mai ţineau. E o tristeţe, pentru că actorii vor să joace. Şi oricum e o aberaţie! Ca să vezi: în loc să-l plăteşti tu, Stat, el iese la pensie şi pe urmă vine şi colaborează, şi ia mai mulţi bani de la tine pe colaborare. Sunt total idioţi, cum au creat ei legea asta şi cum te blochează. E imposibil să funcţionezi aşa! Şi de-aia, pentru copiii ăştia, că de la ei am plecat, e îngrozitor. Ştii cum se luptă? Ei nu pot să trăiască. Am un coleg care a fost băftos că s-a putut angaja la Ploieşti. Are 23-24 de ani, abia a terminat, şi ştii cât ia salariu? 6 milioane. 600 de lei. Bine, nici salariul meu nu e imens. Adică eu iau 12, pe-acolo. Dar omul ăsta n-are cum să trăiască. Nu e nici din Bucureşti şi trebuie să plătească o chirie, o întreţinere. Cum poţi tu, Stat român, să te porţi aşa cu oamenii?!
Actorii nu sunt singura categorie defavorizată.
Bine, nu mai zic, sunt mii de oameni care nu au cum să trăiască!
Există opţiunea să lucreze ca freelanceri?
Câştigurile sunt atât de aleatorii şi, oricum, nu ştii. Azi munceşti, câştigi o parte, şi pe urmă nu mai munceşti un an. E adevărat că, în meseria asta, dacă eşti foarte bun, ai treabă! Şi dacă ai şi noroc! Pentru că sunt mulţi care sunt foarte buni, dar n-au avut noroc.
La tine a fost o combinaţie câştigătoare de talent şi noroc.
Am avut la noroc!... Da, mai mult noroc... nu ştiu, aşa m-am născut!
"În oracol era acolo: ce vrei să te faci când vei fi mare? Am dovada vie! Aveam vreo 11 ani când am scris: actor. Aşa că n-am ce să zic!''
"Eu la particulară am început aşa: eram destul de şters, eram foarte timid, totul mergea greu, dar până la final am avut cea mai mare notă din clasă. ''
"Cum poţi tu, Stat român, să te porţi aşa cu oamenii?! ''
CV
- 47 de filme şi 31 de piese de teatru
- Numele: Andi Vasluianu
- Data şi locul naşterii: Bucureşti, 23 iunie 1974
- Studiile şi cariera:
- 1999 Facultatea de Teatru, UNATC Filmografie
- Cele mai recente filme: „Biblioteca Pascal" (2010), „East Side Stories" (2010), „Mănuşi roşii" (2010), „Oul de cuc" (2010), „Periferic" (2010), „Despre oameni şi melci" (2011)
- În „Cealaltă Irina" (2009) primeşte primul său rol principal
- Cele mai cunoscute filme: „Furia" (2002), „Băieţi buni" (serial TV, 2005), „Marilena de la P7" (2006), „Hârtia va fi albastră" (2006), „California Dreamin' (nesfârşit)" (2007)
- Din 1999 este angajat al Teatrului Dramatic „Toma Caragiu" din Ploieşti
- Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
