„Cântăreaţa Cheală”, spectacolul absurd despre degenerarea rasei umane

Piesa de teatru „Cântăreaţa Cheală” marchează debutul dramaturgic al lui Eugene Ionesco în care scriitorul, protagonist  fidel al absurdului, prezintă nişte personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant, dar conotaţii profunde. Într-o nouă montare migăloasă şi predominant comică semnată de Veaceslav Sambriş, spectacolul a fost prezentat zilele acestea pe scena Teatrului „Eugene Ionesco” din Chişinău.

„Cântăreaţa cheală” este, după cum mărturiseşte autorul în „Note şi contranote”, o imagine a societăţii burgheze care trăieşte cu idei primite de-a gata, care se conformează şi devine una automatizată. Textul lui Ionesco este format din expresii standard şi clişee verbale tocite, scriitorul inspirându-se se pare de la automatismul expresiilor din manualul de limba engleză, pe care dorea s-o înveţe. Tocmai rumegarea textului rigid şi aparent lipsit de sens a fost provocarea pe care şi-a asumat-o regizorul spectacolului prezentat la Chişinău, Veaceslav Sambriş. Actorul spune că a încercat să se centreze pe situaţia din text şi mai puţin pe replicile propriu-zise.

O lume absurdă

Criticii i-au atribuit lui Eugene Ionesco meritul de a fi creat adevărata configuraţie a vieţii - cea absurdă. În „Cântăreaţa Cheală”, absurdul se regăseşte în fiecare replică a celor şase personaje ale spectacolului care concluzionează la un moment dat că „experienţa ne învaţă că, atunci când se anunţă sunând la uşă, niciodată nu e cineva”. Spectacolul debutează cu monologul doamnei Smith care face o lungă incursiune în meniul din care s-a înfruptat în această seară, demonstrându-se însă mai târziu că ea şi domnul Smith nu mâncaseră nimic toată ziua. Cuplul Smith îi primesc în vizită pe domnul şi doamna Martin care descoperă stupefiaţi că sunt soţ şi soţie. Cei patru vor primi mai târziu o vizită din partea căpitanului de pompieri care întreabă cu interes despre posibilele incendii declanşate în oraş fiind extrem de trist pentru că nimic nu arde nicăieri, întrucât „incendiile se importă mai greu. Prea multe taxe”. Cel de-al şaselea personaj al piesei este Mary, menajera familiei Smith. În această nouă montare a Teatrului „Eugene Ionesco”, personajul suferă o dedublare, fiind interpretat de două actriţe gemene.

Teatrul absurdului, acceptat mai greu de public

Regizorul spectacolului, Veaceslav Sambriş, spune că procesul de montare a piesei „Cântăreaţa Cheală” a fost unul lung şi migălos. „Am montat pentru prima dată acest spectacol cu câţiva ani în urmă cu studenţii de la Academia de Arte. Atunci îmi era mai greu să înţeleg piesa, probabil pentru că mă axam mai mult pe text, încercam să caut o

logică a textului ceea ce nu-mi reuşea. Era o explozie de creieri!”, îşi aminteşte regizorul. „Mai târziu, am început să înţeleg altfel, să mă axez mai mult pe situaţii şi mai puţin pe text. Situaţiile în sine sunt construite foarte logic şi atunci replicile şi ironia care apar în urma acestor situaţii sunt motivate”, afirmă Sambriş. El susţine că este complicat să lucrezi pe un asemenea text şi să mergi în direcţia absurdului, întrucât riscul ca astfel de montări să nu fie acceptate de public este mare. „Dar asemenea texte şi spectacole trebuie privite în ansamblu, este important să te laşi dus de situaţiile propuse de autor”, concluzionează regizorul.

Eroii vorbesc „pentru a nu spune nimic"

Deşi în esenţă este o dramă şi pune în scenă probleme grave ale societăţii contemporane, spectacolul „Cântăreaţa Cheală” stârneşte râsul prin interpretarea plastică a actorilor. Ana Jereghe, Anatol Guzic, Laurenţiu Vutcărău, Ina Colbasiuk, Dumitru Mamei, Corina şi Mirabela Butnaru sunt cei care intepretează personajele absurde ale lui Ionesco în piesa concepută ca o farsă. Dialogurile purtate între cuplul Smith şi cuplul Martin demonstrează că cei patru nu mai ştiu să vorbească pentru că nu mai ştiu să gândească şi nu mai ştiu să simtă.

„Am vrut să ironizăm cât mai mult aceste personaje care sunt de fapt nişte frânturi ale unei societăţi boeme lipsită de orice valori esenţiale unde aspectul uman este pe al 15-lea loc, unde se întâlnesc clişee şi mult snobism. Veţi vedea că personajele vorbesc altfel, se mişcă altfel, tocmai pentru a caricaturiza societatea”, subliniază Veaceslav Sambriş. „În general, la Ionesco nu găseşti eroi, nu găseşti un Hamlet sau o Ofelie, toţi sunt identici, de asta am insistat ca actorii să aibă aceleaşi mişcări precise la nivel de plastică. I-am dus în direcţia de mecanism, de maşinărie, în direcţia oamenilor care repetă aceleaşi lucruri, care nu-şi dau seama ce vorbesc, care nu au despre ce vorbi. De fapt, la mijloc stă o mare dramă - lipsa de comunicare”, precizează regizorul.

„Că veni vorba, şi cântăreaţa cheală?”

Publicul se va întreba cu siguranţă unde apare în toată această cascadă de replici cântăreaţa cheală. Piesa a primit acest titlu absolut întâmplător, în timpul unei repetiţii. Însuşi Eugene Ionesco a povestit episodul. „Recitând monologul Guturaiul, unde era vorba întâmplător de o învăţătoare blondă (institutrice blonde), Henri-Jaques se înşelă şi pronunţă cântăreaţa cheală (cantatrice chauve). Iată titlul piesei!”, a exclamat Ionesco care şi-a caracterizat textul ca fiind o „anti-piesă”. Atenţia spectatorului este menţinută de calitatea şi ritmul dialogului, întrucât o acţiune clară sau o intrigă lipseşte cu desăvârşire, iar discuţiile sunt centrate în jurul unor teme cotidiene. Despre cântăreaţa cheală se pomeneşte într-un crâmpei de discuţie abia spre final atunci când doamna Smith, întrebată de pompier ce se mai aude de cântăreaţa cheală, răspunde cu non-şalanţă: „Umblă pieptănată la fel!”.

Piesa „Cântăreaţa Cheală” a fost jucată pentru prima dată în mai 1950 la Théâtre des Noctambules (Franţa). După un număr mare de interpretări a devenit una dintre cele mai jucate piese din Franţa, primind premiul Molière d'honneur.