Ziduri între oameni

Puzderie de ziduri pe planetă. Exemplul imensei construcţii chinezeşti pare să-i fi inspirat pe unii din vremelnicii conducători Când spunem "zid" ne imaginăm un perete. Figurativ

Puzderie de ziduri pe planetă. Exemplul imensei construcţii chinezeşti pare să-i fi inspirat pe unii din vremelnicii conducători

Când spunem "zid" ne imaginăm un perete. Figurativ însă, zidul sugerează un obstacol greu de trecut. Din acest motiv, dacă un proprietar îşi înconjoară casa sau grădina cu ziduri, vecinii ridică din sprâncene, miraţi şi intrigaţi, deopotrivă. De obicei, un domeniu privat se delimitează doar cu un gard oarecare: din scânduri, din sârmă sau din tufişuri înfrunzite. Prin urmare, cine construieşte ziduri trebuie să aibă un motiv. Aşa a fost dintotdeauna.

Chinezii, care au început construcţia "Zidului de o sută de li" (un li este egal cu 500 de metri) acum peste 2000 de ani, au avut un motiv foarte serios pentru această intreprindere grandioasă: invaziile popoarelor Xiongnu, din nord. În anul 220 î.Hr., Qin Shi Huang, primul împărat al Chinei, a ordonat construcţia primului zid de nord, din care sau păstrat până azi doar câteva fragmente. Abia în timpul dinastiei Ming, după bătălia de la Tumu, din anul 1449, a fost ridicat actualul zid, pentru a opri invazia mongolilor. Unii spun că Marele Zid a fost şi un foarte bun prilej de a izola nisipurile din Deşertul Ordos de terenurile roditoare ale Chinei.

Construcţia realizată de chinezi a atins dimensiuni gigantice. Zidul întreg avea o lungime de 6.400 de kilometri şi o înălţime medie de 7,8 metri, drumul între turnuri având o lăţime de 5 metri. Din loc în loc au fost ridicate turnuri, în care, pe vremuri, locuiau gărzile imperiale şi se depozitau armele. De douăzeci de ani, Marele Zid a intrat în patrimoniul UNESCO şi a devenit obiectiv turistic. Chinezii l-au reconstruit pe alocuri, pentru a-i reda splendoarea de altădată.

Zidul Berlinului

Sovieticii l-au numit "Bariera de protecţie împotriva fascismului", dar în realitate a fost o graniţă absurdă, construită în Berlin, pentru a separa zonele capitaliste, aflate sub protecţia americanilor, francezilor şi britanicilor, de cele comuniste - revendicate de ruşi. După cel de-al Doilea Război Mondial, Germania a fost împărţită în patru zone, relativ egale, dar vesticii le-au reunit pe ale lor şi, la sfârşit, s-au obţinut numai două ţări: Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană.

Zidul Berlinului a fost construit în 1961, de comunişti, care au vrut să izoleze partea capitalistă a oraşului, întrucât capitala era situată în RDG. Cei care locuiau în Berlinul occidental aveau la dispoziţie o singură şosea, dublată de garduri, care îi ducea până în Germania Federală. Poporul german a considerat acest zid drept o ruşine impusă de trupele sovietice şi, imediat ce URSS-ul a dat semne de slăbiciune, zidul a fost dărâmat cu furie, din ambele părţi. Căderea Zidului Berlinului, din 9 noiembrie 1989, a devenit simbolul căderii comunismului în ţările din estul Europei. Totuşi, acest zid a fost "în picioare" timp de 28 de ani şi mulţi oameni şi-au pierdut viaţa încercând să-l sară din est spre vest.

Graniţa dintre SUA şi Mexic

Zidul ridicat de americani pentru a descuraja imigranţii, care încearcă să intre ilegal în Statele Unite venind din Mexic, este parţial din beton, parţial din plasă de sârmă. Pe multe porţiuni încă se lucrează la el, dar în final el va acoperi întreaga graniţă, de 3.360 de kilometri dintre SUA şi Mexic. Iniţial, proiectul aprobat în 1998 de Congres prevedea că zidul va fi construit doar în apropierea zonelor urbane pre cum San Diego, din California, şi El Passo, din Texas.

S-a crezut atunci că prin construirea acestei bariere se va reduce valul imigranţilor ce asaltau Statele Unite venind din sud. Realitatea a dovedit că, de fapt, imigranţii nu s-au lăsat descurajaţi şi au schimbat numai locul pe unde încearcau să intre. Nemaiputând să treacă prin oraşe, ei au încercat să traverseze Deşertul Sonoran sau Munţii Baboquivari, din Arizona. Mulţi au murit în timpul acestei încercări. Datele oficiale spun că, între 1998 şi sfârşitul anului 2004, 1.954 de imigranţi au murit încercând să traverseze deşertul.

Pentru a opri exodul şi pierderile de vieţi, congresmenul republican Duncan Hunter a propus, în noiembrie 2005, ca bariera să fie prelungită pe toată graniţa dintre SUA şi Mexic. S-au aprobat încă 1.123 de kilometri.

Mexicul a protestat, texanii s-au opus, iar intelectualii din ambele ţări au deplâns această "soluţie". Guvernatorul Texasului, Rick Perry, a propus ca, în loc să dea banii pe gard, Statele Unite să finanţeze dezvoltarea economică din zona de nord a Mexicului, pentru a oferi locuri de muncă decente mexicanilor, acasă la ei.

Preşedintele George W. Bush a semnat în octombrie şi cei 1.123 de kilometri de gard au început să fie construiţi, deşi toate sondajele au arătat că americanii ar fi preferat mai degrabă mai multe trupe de grăniceri. Administraţia Bush a alocat 1,2 miliarde de dolari acestui proiect.

Totuşi, după ce republicanii au pierdut alegerile, în ianuarie 2007, noul lider al majorităţii din Senat, democratul Steny Hoyer, a anunţat că întregul proiect va fi "revizuit". Construcţia gardului s-a oprit, iar finanţarea a fost stopată printr-o decizie a Congresului.

Zidul din Bagdad

Este cel mai nou dintre toate. Construcţia lui a început în aprilie 2007, la comanda aliaţilor, care au vrut să izoleze printr-un zid de cinci kilometri lungime cartierul sunnit Adhamiya. Construcţia zidului a început în forţă, mai ales că sarcina a revenit militarilor din Divizia 82 Aeropurtată a americanilor.

Construcţia zidului de beton, înalt de 3,7 metri, a început pe 10 aprilie şi a fost oprită, pe 22 aprilie, de premierul irakian Nouri al-Maliki. A doua zi, peste 7.000 de irakieni din Bagdad au protestat faţă de acest zid, iar americanii au promis că vor negocia cu oficialii irakieni o soluţie.

Eventual fără ziduri. Dar după negocieri scurte, care au durat numai câteva ore, premierul irakian a acceptat "barierele de protecţie", pe motiv că sunt din blocuri de beton detaşabile şi, când nu va mai fi nevoie de ele, vor fi înlăturate definitiv.

Interesant este că, deşi zidul ar trebui să-i ferească pe sunniţi de şiiţi şi invers, niciuna dintre cele două grupări musulmane nu sa bucurat de ideea ridicării unei bariere. Blocurile de beton gri, care cântăresc câte şase tone fiecare, oferă un peisaj dezolant. Cu toate acestea, nu toţi irakienii condamnă ridicarea zidului. Mulţi consideră că zidul îi protejează, că pot merge pe lângă el, fără să le fie teamă că vor fi împuşcaţi de aiurea, aşa cum se întâmplă de obicei. Ca să-i schimbe aspectul, câţiva entuziaşti au început să-l picteze, pentru a-l face mai plăcut ochiului.

Un zid între palestinieni şi israelieni

I se spune Bariera is raeliană din Cisiordania sau, pe scurt, Zidul Bil'in. Până acum, au fost organizate 119 marşuri de protest împotriva lui. Mulţi spun că a fost ridicat ilegal de israelieni, întrucât nici măcar Curtea Supremă de Justiţie a Israelului nu a confirmat, deocamdată, legalitatea acestei construcţii. Zidul izolează, de mai bine de doi ani, sătenii palestinieni din localităţile Bil'in, Ras Karkar, Budrus, Beit Likya şi Deir Ibzia din Cisiordania, de zona israeliană Modi'in din Samara. Palestinienii protestează aproape în fiecare săptămână şi solicită să li se redeschidă drumul, întrucât zidul blochează inclusiv accesul spre oraşul Ramallah.

Israelienii, care au ridicat zidul tocmai pentru a proteja comunităţile proprii de atacurile cu pietre şi cocktailuri Molotov azvârlite de palestineni, nici nu vor să audă de aşa ceva. La fiecare protest, dacă spiritele se încing, soldaţii israelieni care păzesc zidul împrăştie mulţimea cu gaze lacrimogene, iar zidul rămâne aşa cum a fost construit. Totuşi, la insistenţa unor organizaţii internaţionale, Israelul a promis că va săpa vreo 16 tuneluri, prin care palestinienii să treacă inclusiv cu autoturismele, pentru a ajunge dintr-o parte în alta a zidului, spre alte zone palestiniene. Dar atât. Deocamdată, din cauza conflictului dintre cele două popoare, zidul pare a fi necesar.

Ziduri mai mari sau mai mici există încă în multe locuri de pe glob: în India, Afghanistan, Spania, Maroc, Africa de Sud, Thailanda, Malaysia sau Arabia Saudită. Fiecare a fost construit dintr-un motiv mai mult sau mai puţin întemeiat. Niciunul dintre ele nu e sortit să reziste.