Sharia şi iarna arabă

În Occident, declaraţiile preşedintelui Consiliului Naţional de Tranziţie libian, Mustafa Abdel Jalil, referitoare la intenţia de a face din „sharia" sursa de inspiraţie pentru viitoarele legi, provoacă un val de nelinişte şi de iritare.

Există teama că în lumea arabă va veni o iarnă islamistă gri. De fapt, aceste temeri nu au părăsit nicio secundă opinia publică occidentală.Nu simpla referire la „sharia" ca sursă de inspiraţie, cât mai ales consecinţele ce derivă din acest demers nasc preocupări şi îngrijorare. „Orice normă care contrazice principiile islamului nu va mai avea valoare", a spus recent Jalil.

„Sharia", într-adevăr, este inclusă printre sursele de drept folosite în redactarea Constituţiilor unor ţări cu majoritate musulmană: de la fostul Egipt al lui Mubarak la Sudan, de la Indonezia la Maroc, de la Malaysia la Arabia Saudită, de la Iran la cele 12 state ce alcătuiesc federaţia nigeriană şi până la noul Afganistan post-talibani.

Referirea generică la „sharia" ca inspiraţie aduce, de fapt, un omagiu acelei concepţii, larg răspândită în lumea musulmană, care susţine că este imposibil ca o putere „legitimă şi justă" să se afle în contradicţie cu planurile divinităţii. Invocarea legii divine reprezintă ceva similar, dar nu analog, cu ceea ce în societatea occidentală a însemnat invocarea dreptului natural ca zid de siguranţă faţă de deciziile arbitrare ale tiranilor.

Nu putem trece cu vederea însă că „sharia" se poate transforma într-un instrument ucigător de violare a libertăţilor individuale, atunci când, dintr-o elevată sursă de inspiraţie pentru legislator, devine o legislaţie „sacră" care comite abuzuri, dar în faţa căreia Statul trebuie să cedeze. Chestiuni precum statutul legal al femeii, pedepsele corporale, violarea drepturilor omului reprezintă tot atâtea cazuri de contrast între concepţia contemporană despre justiţie şi cea care rezultă din reinterpretarea „shariei" propusă de cei ce doresc reactualizarea ei.