Orientări strategice. Ancorarea României pe Noul Drum al Mătăsii

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru ca România să rămână relevantă pentru etapa post pivot american şi post criza economică este nevoie de un angajament mult mai ambiţios. România poate să joace rolul unei platforme de ancorare occidentală în spaţiul dintre Marea Adriatică, Marea Neagră şi Marea Caspică. Trebuie să şi vrea. | De Andrei Ţărnea

Articolul a fost preluat din FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013).

Marco Polo a inventat Vestul descoperind China şi proiectând-o în imaginarul colectiv al europenilor. Reală sau nu, călătoria sa pe Drumul Mătăsii a marcat, pentru prima dată de la Imperiul Roman, locul "Europei" într-o geografie şi economie globală. Jocurile de putere în spaţiul mediteranean au primit, în consecinţă, o dimensiune concretă în Est. 

Competiţia pentru resurse şi acces se deschide pentru o nouă geografie. Emergenţa economică şi comercială a Ligii Hanseatice intra în competiţie cu Veneţia, Genoa, Ragusa etc. şi devine la fel de importantă ca puterea militară a unor puteri continentale. Ţările de Jos, Germania, Polonia investesc masiv în Drumul Mătăsii, sursă de prosperitate şi dezvoltare. Descoperirea Americilor consfinţeşte această evoluţie geopolitică, oferind Europei un Vest atlantic. Restul este ceea ce numim istoria modernă a Occidentului şi este un set continuu de faceri şi desfaceri, în care forţe interne au determinat statura şi influenţa spre bine şi rău a spaţiului convenţional numit Vest. Dincolo de forţa supremă a ideilor, de la început, comerţul a fost instrumentul predilect de proiecţie a influenţei occidentale în lume. 

Redefinirea Vestului 

Astăzi, ameninţarea cea mai mare asupra Vestului stă în egală măsură înăuntrul societăţilor occidentale, cât şi în afara lor. Migraţie, demografie, evoluţii economice, toate modifică peisajul politic şi ideologic. Globalizarea implică şi schimbarea centrului de greutate strategică, spre Asia. Această reaşezare aduce, în paralel, o schimbare subtilă a naturii, importanţei şi rolului NATO, care a fost în ultimele decenii instrumentul predilect al organizării şi alinierii politice a Vestului. După Irak şi Afganistan asistăm la o schimbare de perspectivă. Rolul Alianţei în deceniul care urmează are să se schimbe, din cel expediţionar, şi vom asista la o ajustare a definiţiei Vestului. 

image

SUA vor rămâne puterea dominantă pentru mult timp. În schimb, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud şi Japonia şi, într-o măsură mai greu de descifrat, India vor avea rolul pe care-l jucau Marea Britanie, Franţa şi alţi aliaţi europeni ai SUA în secolul XX.

Criza prelungită a deficitului bugetar în SUA şi decizia strategică a unui pivot spre Asia-Pacific fac inevitabilă diminuarea rolului SUA în spaţiul euro-atlantic. Vulnerabilităţile economice profunde şi ezitările strategice ale europenilor riscă, la rândul lor, să golească de relevanţă relaţia trans-atlantică. În acest sens, renunţarea la etapa a patra a scutului american anti-rachetă în Europa este un exemplu perfect. Cu o prezenţă americană în scădere, vom asista la două scenarii: fie UE şi aliaţii europeni din NATO umplu acest gol strategic şi reiau (cu o coloratură specifică) ambiţiile şi angajamentele strategice euro-atlantice în zona Balcanilor, Mediteranei, Mării Negre, Caucazului; fie vom asista la o indiferenţă a relaţiilor şi, în fapt, la o irelevanţă strategică a Vestului aşa cum l-a definit istoria ultimului secol.

Criza prelungită care a urmat Primăverii Arabe, şi, mai ales, conflictul din Siria, instabilitatea din Egipt şi dosarul iranian sunt factori care ar trebui să menţină prezenţa SUA şi coerenţa politico-militară a Occidentului în dimenisune sa atlantică. Realitatea arată însă o inerţie acută şi ezitare permanentă a Europei şi o frustrare în creştere a SUA. Europenii preferă să găsească scuze în politicile SUA din regiune pentru eşecul UE de a consacra o viziune proprie macar pentru regiunea contingentă geografiei sale. "Europe as a global power" este aparent mai interesantă pentru americani, care au nevoie de aşa ceva pentru a preda din responsabilităţi, decât este pentru europeni, care le-ar prelua. 

Definirea Eurasiei

În continuumul eurasiatic, reaşezările nu stagnează şi regiunea rămâne între regnuri, oscilând între Est şi Vest. Zona dintre Marea Neagră, Caucaz şi Adriatica rămâne o întâlnire de plăci tectonice ale cărei secuse indică temperatura seismică globală. O Rusie resurgentă, permanent la marginea unor crize structurale, dar aşezată bine pe resursele sale energetice, care îi întăresc capacitatea de spoiler local şi global, nu este partenerul pe care Vestul îl aştepta şi curta. Politicile de reset ale SUA au avut rezultate cel puţin discutabile. Pe de altă parte, competiţia între Uniunea Europeană şi Rusia este cât se poate de concretă în regiunea schiţată şi nu e câtuşi de puţin doar un concurs de frumuseţe. Deşi, văzut din regiune, adesea pare la fel de brutal. Exemplul notabil priveşte semnarea de către ţări din regiune fie a unui Acord de Liber Schimb, ca parte dintr-un Acord de Asociere cu UE, fie a aderării la Uniunea Vamală Rusia, Belarus Kazakhstan, care prefigurează o viitoare Uniunea Vamală Eurasiatică. 

Recenta vizită a lui Dimitri Rogozin în Republica Moldova şi acceptarea de către Armenia a aderării la Uniunea Vamală, în pofida absenţei unei graniţe fizice care să dea materialitate economică proiectului, indică accentuarea presiunilor. Pe de altă parte, la reuniunea de la Vilnius din noiembrie se aşteaptă ca UE şi Ucraina să semneze acordul de asociere şi, implicit, acordul de liber schimb, iar Republica Moldova să şi parafeze documentele. Turcia este singura putere regională care încearcă ambiţia unui drum individual. Realităţile politice şi economice ale Levantului şi Mediteranei îi strică sistematic planurile, în pofida “strategic depth” a puterii de la Ankara. Simplificând, masivele proteste începute în Gezi Park şi Taksim şi continuate în zeci de oraşe din toată ţara, au arătat că nici intern Turcia nu a rezolvat competiţia de modele între Est şi Vest, între tradiţia europeană şi cea islamică.

România: definiri interne 

Când vorbim despre România, problema este legată atât de substanţa evoluţiilor externe, cât şi de discursul politic intern. Utilizarea pro-americanismului şi euro-atlanticismului ca blazon a devenit o marcă a discursului public. Tot aşa, acuzele de "deviaţionsim". Dacă nu există o diviziune reală în acest sens în societate suntem pe cale să o creăm. Când la Bucureşti se vorbeşte de pro-Vest şi pro-Est, nu doar că se construiesc mitologii, ci se construieşte opinie publică. Apoi, această construcţie, fie că este cea dorită sau nu, va avea efecte pe termen lung.

Clivajul cultural şi politic la nivelul societăţii este profund. El dă dimensiunea eşecului relativ al construcţiei unei culturi publice a democraţiei politice şi economice în România. Dacă apartenenţa la Vest este ameninţată, acest lucru este cauzat de o slăbiciune cronică a bunei guvernări. În paralel, mediul economic este incapabil să genereze o bunăstare şi prosperitate distribuită. Această profundă inegalitate şi eşecul oricărei justiţii sociale subminează şi evoluţia democratică în România. Totodată, în contextul unei Uniuni Europene lipsită de claritatea viziunii de politică externă şi fără leadership cu apetit pentru politica globală, România se vede captivă derivei strategice a Europei. 

A existat şi există, fără nicio îndoială, un dublu acord la nivelul unei importante părţi a clasei politice şi a aparatului guvernametal în România ultimilor 15 ani. Pe de o parte, a existat convingerea că României îi este strategic mai bine în Vest. Pe de alta, că există o necesară paralelă între cadrul politic şi economic intern şi procesul de integrare. Acestei perspective, interne, i s-a opus mai puţin un contramodel de valori cât un set de interese economice cărora spaţiul acesta de norme le este nefavorabil. În mod paradoxal, cele două au coexistat şi cooperat cu maxim succes. Succesul economic al unei mari părţi din clasa politică românescă la nivel naţional şi local este proba acestei colaborări. Restul este discurs şi o apropriere cu mai mult sau mai puţin talent a narativului identitar.

În fapt, întreaga clasă politică a eşuat în a construi o poveste identitară nouă pentru România după aderarea la NATO şi UE. În consecinţă, spaţiul acestui discurs a fost colonizat de o aparentă competiţie pe pro-americanism şi euro-atlanticism golită, în fapt, de conţinut şi instrumentalizată. Opinia publică reflectă acest gol de valori şi idei, dar mai ales de soluţii la nivelul clasei politice. Iar astăzi procesul este accentuat de realităţi interne şi evoluţii externe. 

Criza de creştere şi finanţare a UE şi angajarea SUA în conflicte pe care publicul local le-a perceput – ca în toata lumea, şi dincolo de existenţa sau nu a unor argumente strategice – ca fiind alegeri şi mai puţin necesităţi au făcut ca steaua acestora să fie mai puţin strălucitoare. Promisiunea prosperităţii şi a unei mai bune guvernări post-aderare la NATO şi UE s-au materializat în mult mai mică măsură decât a sperat publicul. Polarizarea economică şi ponderea mare în PIB a companiilor multinaţionale şi străine accentuează sentimentul de alienare.

Crizele politice din România şi din regiune nu fac decât să sublinieze acest lucru. Decontul lor indică, însă, că există costuri atât la nivelul percepţiei externe, cât şi la nivelul formării şi influenţării opiniei publice. 

Incoerenţele profunde ale clasei politice sunt un factor care accentuează reacţia publicului. La nivelul opiniei publice, acest pro-americanism vestigial nu este dublat de o evoluţie favorabilă a atitudinilor legate de o societate deschisă, valori democratice şi participare. Lipseşte agentul de schimbare care trebuia să fie clasa politică şi un mediu economic dinamic. Cum Vestul este conceptul care dă substanţă ideologică euro-atlanticismului şi, într-o anumită măsură şi pro-americanismului, neîncrederea în Vest este cauzată de eşecuri domestice, nu de ce fac sau nu aliaţii occidentali ai României.

România: definiri externe 

Dacă răspunsul intern este legat de buna guvernare, atunci răspunsul extern este legat de un profil de ţară în cadrul alianţelor economice şi militare occidentale ale României. Profilul său în NATO este definit de scutul antirachetă şi de etapele în derulare pentru operaţionalizarea acestuia. Declaraţiile oficialilor de la Bucureşti, Washington şi Bruxelles confirmă importanţa şi finalitatea acestor etape şi, deci, rolul pe care România va continua să-l joace în apărarea anti-rachetă occidentală. Este un rol strategic, şi este simbolic pentru importanţa României ca aliat şi încrederea ce i s-a acordat în acest sens. 

În acelaşi timp, acesta este meritul geografiei şi al componentei militare a istoriei recente. Pentru ca România să rămână relevantă pentru etapa post pivot american şi post criza economică actuală este nevoie de un angajament mult mai ambiţios. România poate să joace rolul unei platforme de ancorare occidentală în spaţiul dintre Marea Adriatică, Marea Neagră şi Marea Caspică. Trebuie să şi vrea însă. Şi trebuie să-şi convingă aliaţii europeni din UE şi NATO că poate să joace acest rol.

Acestă abordare înseamnă ambiţie. Înseamnă viziune şi, totodată, înseamnă că nu ajunge să asumăm reflex poziţii ale aliaţilor sau ale SUA. Aceasta cere participare şi o voce. Dar înseamnă şi compromisuri şi negociere. România pare incapabilă să genereze acest important consens intern. În spatele convergenţei formale există adesea poziţii distincte dedicate poziţionării interne şi nu neapărat venind dintr-o logică sau coerenţă ideologică. Articularea unei voci influente la nivelul UE şi NATO, care să folosească geografia şi să depăşească limitările economice şi structurale, trebuie să plece de la asumarea unui rol regional. 

Aceasta nu înseamnă un primat al României, ci, din contră, acceptarea unei abordări colaborative în regiune. Componente economice legate de transport, comerţ şi energie au să joace un rol egal important celor militare şi securitare.

Noul Drum al Mătăsii – şi noi pe el 

Probabil cel mai ambiţios proiect se leagă de ancorarea pilonului vestic al Drumului Mătăsii. Mii de ani acesta a reprezentat un procent semnificativ din PIB-ul mondial şi într-o periodă chiar 1/3 din comerţul mondial. Cum spuneam, Vestul s-a născut în parte ca destinaţie a Drumului Mătăsii şi s-a redefinit pentru a putea să controleze eficient bogăţia pe care acest coridor comercial complex o genera. 

Conceptul politic, economic şi strategic al unui Nou Drum al Mătăsii a fost relansat ca o axă economică şi de securitate în timpul mandatului lui Hillary Clinton la Departamentul de Stat. Conceptul prezentat de Bob Hormats şi, de atunci, susţinut de numeroase intervenţii ale unor oficiali americani necesită un răspuns european care încă nu este concret. Revenind la comentariul anterior, legat de provocarea strategică a golului lăsat de pivotul asiatic al SUA, aici există o oportunitate concretă pentru UE şi, implicit, România. 

Consolidarea unei abordări noi a UE în spaţiul dintre Europa şi Asia este la fel de importantă ca stabilizarea şi ancorarea spaţiului Parteneriatului Estic şi a Mediteranei. Este, de fapt, noua logică securitară trans-atlantică actuală: un continuum de securitate şi prosperitate în axa nord-sud şi o deschidere economică şi comercială către Asia, prin ancorarea occidentală a Drumului Mătăsii, capacitatea de a răspunde noilor forme de ameninţări strategice.

Faptul că această ancorare cere în mod preponderent forţă politică şi economică şi mai puţin militară este cu atât mai potrivit profilului de putere civilă a Europei actuale. Europa încă ezită, concentrată excesiv pe gestiunea eşecurilor sale instituţionale şi captivă unui narativ politic limitat şi populist. E de sperat că acest lucru se va schimba curând. Costul de oportunitate este prea mare pentru ca Europa să nu facă acest lucru. 

România trebuie să convingă prin alinierea proiectelor sale mari, a modului în care adoptă şi adaptează cadrul de reglementare european şi prin modul în care influenţează dezbaterea europeană în domeniu. Acesta implică buna guvernare internă, o politică externă şi de vecinătate coerentă şi proiecte trans-regionale solide. 

Subiectul ancorării în zona celor trei mări: Caspică, Neagră şi Adriatică a Drumului Mătăsii este vast. 

Probleme de securitate, de fracturare juridică, de spaţiu comercial, sfere de influenţă şi dificultăţi tehnice stau în calea evoluţiei sale. Pe întreg parcusul şi pe diferitele sale rute nu lipsesc probleme serioase. Cu toate acestea, deja un flux de investiţii important construieşte infrastructura sa fizică şi instituţională. 

Asistăm, de fapt, la o intensă competiţie pentru acces, control şi favorabilitate pe întreg traseul Drumului Mătăsii. Ţările Asiei, cum sunt China, India, Japonia şi Coreea de Sud, investesc în componente şi conexiuni care să permită participarea la acest coridor. Volumul potenţial al comerţului fie cu energie, fie cu bunuri comerciale pe acest traseu face automat dificultăţile relative. China şi Rusia investesc deja agresiv în căi ferate în regiune. Ţările Asiei Centrale, Caucazul, Turcia şi companii occidentale rescriu logica comerţului de energie în regiune. 

Evoluţia deciziilor privind sistemul de transport de gaz din regiunea caspică spre Europa indică primatul logicii economice, dar şi modul în care politicul foloseşte argumente şi instrumente economice pentru rezultate strategice. 

Revoluţia globală a gazelor de şist schimbă la nivel global datele. Prin scăderea consumului SUA de pe piaţă mondială, dar şi prin descoperirea în regiunea Mării Negre şi în România a noi zăcăminte on şi off shore, logica transportului pe lungă distanţă pierde din prioritate. Explorările la Marea Neagră, dar şi sistemul de interconectări europene schimbă deja regulile jocului. O mutare treptată dinspre logica politică spre una economică este perfect posibilă. Este de prevăzut însă că această mutare nu va aduce o relaxare a competiţiei strategice în regiune, ci la o creştere. 

Viziunea aliaţilor importanţi ai României este hotărâtoare. Dacă România rămâne vulnerabilă intern şi discursul său politic este divizat, aceste ambiţii de contribuţie sunt dificil de materializat. O dată în plus, pro-americansimul şi euro-atlanticismul României se vor juca spre Est, dar se vor decide acasă. Pentru a juca pe Drumul Mătăsii e nevoie de decizii şi investiţii clare în infrastructuri de transport, platforme logistice, centre multi-modale, o logică comercială integrată pentru regiune. În primul rând, e nevoie de o coerenţă a poziţiilor şi politicilor. Indiferent dacă vorbim de autorităţi sau de companii, este necesară o asumare mai clară a interesului naţional. Nu declarativ, ci în decizii cu impact real asupra profilului şi profitabilităţii investiţiilor şi comerţului.  

Marco Polo era cetăţean veneţian, probabil născut într-o insulă pe coasta dalmată, iar Drumul Mătăsii avea capul de pod occidental în oraşul al cărui supus era. Competitorii Veneţiei, genovezii, au reconstruit şi menţinut Enisala, cetatea bizantină, pentru a asigura continuitatea Drumului Mătăsii la Marea Neagră. În pofida competiţiei lor acerbe, logica comerţului cu Asia a furnizat adesea argumente de cooperare. Astăzi, Vestul este într-o situaţie mai fericită, dar, până la urmă, nu e vorba de o filosofie mult diferită. Ni se cere să menţinem un cap de pod care să asigure prosperitate spaţiului căruia cultural şi strategic vrem să îi aparţinem. 

Andrei Ţărnea este director executiv al Institutului Aspen România. În luna octombrie, institutul a organizat a doua ediţie a Bucharest Forum, a cărei temă a fost chiar conectarea regiunii la noul Drum al Mătăsii.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite