Moştenirea lăsată lumii de Blair este "ostatică" în Irak

Sosit în Downing Street 10 pe un val de optimism şi muzică pop, Blair pleacă lăsându-i pe britanici într-o dispoziţie mai puţin euforică Liderul, cu o înfăţişare

Sosit în Downing Street 10 pe un val de optimism şi muzică pop, Blair pleacă lăsându-i pe britanici într-o dispoziţie mai puţin euforică

Liderul, cu o înfăţişare băieţoasă, poreclit "Bambi", în vârstă de numai 43 de ani în momentul accederii la funcţia de premier al Marii Britanii, cu un deceniu în urmă, este acum grizonat şi are aerul unui om obosit. Fiecare cută de pe fruntea sa reprezintă un capitol dificil al ultimului deceniu: atacurile sinucigaşe de la Londra, scandalul care a dus la arestarea unor colaboratori şi, mai presus de toate, nepopularul război din Irak care a costat viaţa a aproape 150 de britanici.

Dacă eşecul războiului umbreşte acum toate realizările deceniului Blair, istoria ar putea fi mai indulgentă cu premierul britanic, iar multe depind de evoluţia evenimentelor din Irak. După cum scria unul dintre biografii lui Blair, Philip Stevens, comentator la "Financial Times", britanicii îl repudiază acum, dar sunt destul de mulţumiţi cu "blairismul", tradus prin dreptate socială şi eficienţă economică. La fel ca în cazul altor lideri care s-au retras mai târziu decât ar fi trebuit, dar înainte decât ar fi vrut, istoria îl va judeca, poate, mai puţin aspru pe Tony Blair. Au existat succese importante, cum ar fi trei victorii consecutive în alegeri, o economie în continuă creştere, diplomaţia care a adus pace în Irlanda de Nord, introducerea unui salariu minim în Marea Britanie şi înfiinţarea parlamentelor în Scoţia şi Ţara Galilor. Blair şi-a reformat partidul care era la cote minime de popularitate, numindu-l "Noul Laburism" şi abandonând vechea doctrină socialistă în favoarea unor politici bazate pe economia de piaţă. Sub conducerea lui şi a cancelarului Gordon Brown, Marea Britanie a ieşit dintr-o lungă criză economică, devenind acum a cincea economie a lumii, cu prognoze de creştere de aproape 3% pe 2007. Cei doi au dat independenţă Băncii Centrale şi au ţinut în frâu inflaţia. Lira sterlină este în forma cea mai bună din ultimii 10 ani, iar şomajul s-a redus. Finanţarea sistemului de sănătate s-a triplat, iar lista de aşteptări pentru operaţiile critice s-a scurtat. Cheluielile cu educaţia s-au dublat. Criminalitatea a scăzut cu 44% faţă de anul 1995, dar cu preţul afectării unor libertăţi cetăţeneşti. Reforma poliţiei a introdus tehnologia "Big Brother", britanicii fiind acum cel mai supravegheat popor din lume, cu un total de 4,2 milioane de camere de luat vederi în spaţii publice, adică una la fiecare 14 persoane.

Povestea ascensiunii, în ritmurile "Cool Britannia"

Tony Blair a câştigat alegerile din 1997 cu o majoritate covârşitoare - 80%, devenind cel mai tânăr premier britanic, după 1812, când contele de Liverpool a ajuns lider al guvernului la aceeaşi vârstă. Discursurile lui erau aproape mesianice. Blair a sosit în Downing Street 10 pe un val de euforie şi optimism ce cuprinsese ţara înaintea schimbării mileniului. Brandul "Cool Britannia", ce definea noul val de staruri pop de la mijlocul anilor '90, i-a venit ca o mănuşă noului premier, fost lider al unei formaţii rock în vremea studenţiei la Oxford. Din păcate, dispoziţia de astăzi a lui Blair, după 10 ani de guvernare, este mai puţin muzicală. Înfrângerea recentă a laburiştilor în alegerile din Scoţia şi cea mai slabă majoritate din istoria Marii Britanii cu care au câştigat alegerile de acum doi ani demonstrează că "orice carieră politică se termină cu un eşec", după cum afirma academicianul britanic Enoch Powell. Potrivit săptămânalulului german "Die Welt", războiul din Irak a creat trei victime: Saddam Hussein, G.W. Bush şi Tony Blair. Criticii săi laburişti spun că Blair ar fi trebuit să refuze să trimită trupe în Irak, la fel cum a făcut Harold Wilson în 1964, când preşedintele Lyndon B. Johnson i-a cerut să trimită trupe în Vietnam, chiar dacă, aşa cum s-a întâmplat atunci, acest lucru ar fi stricat relaţia cu SUA. "O spun cu mâna pe inimă, am făcut ceea ce am crezut că este bine", a declarat Blair în discursul de adio săptămâna trecută. Poate că m-am înşelat, dar asta rămâne a fi decis".

O politică externă "etică"

Deceniul Blair în politica externă a Marii Britanii va fi judecat potrivit standardelor pe care el însuşi le-a impus. Guvernul laburist ales în 1997 declara că va avea o politică externă "etică". În 1999, Blair a ţinut un discurs istoric la Chicago, care a pus bazele unei doctrine a intervenţiilor umanitare. Potrivit lui, principiul non-interferenţei în politica externă a unui stat nu mai funcţionează atunci când este vorba de crime împotriva umanităţii. Dar intervenţia militară trebuie decisă numai dacă există certitudine absolută asupra circumstanţelor şi dacă toate opţiunile diplomatice au fost epuizate. Cu patru ani mai târziu, în Irak, premierul britanic urma să încalce toate aceste reguli. Dar, acolo unde a respectat doctrina proprie, a fost încununat de succes. În Kosovo, în 1999, intervenţia a pus capăt unei perioade sângeroase prin care fosta Iugoslavie trecuse în ultimii opt ani. În 2000, trupele britanice au fost trimise în Sierra Leone şi au avut un rol crucial în oprirea unui deceniu de măcel. Ambele zone rămân în dificultate, dar cel puţin nu sunt acum zone de război. În Afganistan, rezultatul urmează a fi decis. Guvernul laburist a dublat bugetul pentru ajutoare externe faţa de 1997. Când Marea Britanie a găzduit summitul G8 în Gleneagles, în 2005, Blair s-a concentrat pe ajutoarele pentru Africa, obţinând acordul privind anularea datoriilor şi creşterea ajutoarelor globale cu 50 miliarde USD/an până în 2010.

Primul premier în exerciţiu, interogat într-o anchetă penală

Ultimele luni de mandat au fost umbrite de o investigaţie a poliţiei privind afirmaţiile cum că Blair ar fi nominalizat o serie de finanţatori ai laburiştilor pentru posturi în Camera Lorzilor. El a devenit primul premier în funcţie interogat într-o anchetă penală, deşi tratat ca martor, şi nu ca suspect. Afacerea îşi are originile înainte de alegerile din 2005, când Blair a căutat să obţină împrumuturi masive de la o serie de persoane foarte bogate.

Patru dintre finanţatori au fost ulterior nominalizaţi pentru poziţii în Camera Lorzilor, dar au fost respinşi de către o comisie independentă, ceea ce a declanşat afirmaţiile opoziţiei cum că titlurile fuseseră "vândute" de către laburişti.

Paradoxurile relaţiei dintre Blair şi britanici

Un sondaj publicat de cotidianul "The Independent" arată că 69% din britanici cred că, pe termen lung, Blair va rămâne în memoria publică pentru războiul sângeros din Irak. Alţi 9% cred că lumea şi-l va aminti pentru "relaţia cu George W. Bush". Numai 6% cred că va rămâne în istorie pentru succesul din Irlanda de Nord, iar 3% cred că istoric este scandalul "Bani pentru titluri". Tot 3% şi-l vor aminti pe Blair pentru introducerea salariului naţional minim, iar 2% pentru îmbunătăţirea serviciilor publice, inclusiv a sistemului de sănătate. Vestea bună pentru Tony Blair este că, în ciuda problemei Irakului, 61% din britanici cred că, per total, el a fost un premier bun, numai 36% susţinând contrariul. Totuşi, un alt sondaj publicat de "The Observer" arată că 58% din britanici spun că nu se simt mai fericiţi acum decât cu 10 ani în urmă. După 10 ani de interviuri şi analize, jurnalistul BBC Michael Cockerell rezumă paradoxurile relaţiei emoţionale dintre Blair şi britanic. "Totul a început cu premierul carismatic care electriza mulţimea. Dar flacăra aceea s-a stins demult şi, la finalul afacerii amoroase, ambele părţi sunt mai triste, dar mai înţelepte", scrie el.

Irlanda de Nord, un mare succes

Procesul de pace în Irlanda de Nord a fost cel mai reuşit efort diplomatic al lui Blair, încununat de succes la sfârşitul mandatului, săptămâna trecută, când liderii catolic şi protestant, duşmani de o viaţă, şi-au dat mâna, fiind învestiţi ca lideri ai unui nou guvern al provinciei. Tony Blair şi-a dedicat 10 ani de eforturi în acest scop. Angajarea discuţiilor cu Sinn Fein a fost o prioritate de la bun început, Blair fiind primul premier britanic, după Lloyd George, care a stat de vorbă faţă în faţă cu liderul republican. Martin McGuinness, negociatorul-şef al Sinn Fein, a declarat, pentru "The Guardian", că "Tony Blair şi Irakul" reprezintă o totală contradicţie cu "Tony Blair şi Irlanda".

Prietenie cu Bush, în ciuda liniei politice diferite

Pe plan european, Blair a evitat deciziile privind introducerea euro sau a Constituţiei şi are relaţii bune cu Angela Merkel. S-ar putea specula faptul că politica europeană a lui Blair ar fi fost una de succes dacă George W. Bush nu ar fi fost ales în 2000. "Dacă excludem Irakul, realizările lui Blair de politică externă sunt covârşitor de pozitive", apreciază istoricul Timothy Garton Ash. Decizia lui Blair de a sta alături de America lui Bush umbreşte însă orice altceva. În timpul primului dintre cele trei mandate, 1997-2001, Tony Blair a avut o foarte bună relaţie cu preşedintele de atunci al SUA, Bill Clinton, cu care împărţea aceeaşi filosofie politică de centru dreapta. Dar, spre surpriza şi dezamăgirea multora din propriul partid, inclusiv cea a loialului său adjunct, John Prescott, el a avut o relaţie şi mai bună cu succesorul lui Clinton, republicanul George W. Bush, în ciuda liniilor politice diferite, laburiştii fiind aliniaţi ca doctrină politică mai degrabă cu democraţii din SUA. Dacă un republican s-ar fi alăturat, în 2004, campaniei democratului John Kerry pentru Casa Albă, lucru deloc neobişnuit în cazul altor campanii, în trecut, el ar fi fost probabil admonestat din Downing Street. Mai mult, fostul lider al Opoziţiei conservatoare din Marea Britanie, John Howard, a fost sfătuit să nu meargă la Washington deoarece Bush nu va dori să îl întâlnească, pe motiv că acesta îl criticase pe Blair. Bush l-a lăudat public ori de câte ori a avut ocazia. La o conferinţă de presă comună a spus chiar că speră ca Blair să fie premier cât timp el este în funcţie. Preşedintele american i-a admirat elocvenţa şi ascuţimea politică, despre care aproape a recunoscut că sunt mai eficiente decât cele proprii.

Metamorfozarea în lider de război

Atacurile din 11 septembrie 2001 şi "războiul antiteroare" l-au transformat pe Blair dintr-un politician cu o vastă agendă internă în-tr-un lider de război al cărui sprijin pentru invazia Irakului a împărţit opinia publică şi a creat un rift în propriul partid. "Generaţia mea este prima care poate spera că va trăi toată viaţa fără a merge la război sau a ne trimite copiii la război", declara el la scurt timp după ce a devenit premier. Viitorul i-a înşelat aşteptările. După atacurile din 11 septembrie 2001, Blair a devenit ambasadorul lui Bush în jurul lumii, încrezător în propria putere de persuasiune şi fiind instinctiv convins că locul Marii Britanii este alături de America. Dar ceea ce a făcut ca cei doi lideri să fie legaţi unul de altul pentru totdeauna în percepţia publică internaţională a fost decizia din 2003 de a invada Irakul, fără mandat ONU, şi în ciuda unei puternice opoziţii a populaţiei, în ţările lor şi la nivel mondial. Blair şi-a folosit până la ultima picătură puterea de convingere pentru a obţine acordul parlamentului şi al opiniei publice în privinţa războiului. Dar eşecul ulterior de a găsi arme de distrugere în masă în Irak a părut a confirma suspiciunile pe care cei mai mulţi le aveau deja despre Blair - că se baza prea mult pe politica de PR şi nu merita crezut. Credinţa sa catolică i-ar fi imprimat un "scop moral" mai clar decât al celor din jurul lui, afirmă unii dintre apropiaţii lui Blair, dar acesta a fost un subiect nediscutat niciodată public. Criticii din rândul propriului partid l-au numit "pudelul lui G.W. Bush". Ar fi trebuit să nu se lase târât în invazia Irakului şi să se alăture lui Jacques Chirac şi Gerhard Shroeder în opoziţia faţă de război. Totuşi, determinarea lui de a sta alături de preşedinele Americii continuă tradiţia marilor premieri britanici, precum Winston Churchill sau Margaret Thatcher. Dacă nu ar fi fost prietenia Bush - Blair, relaţia dintre UE şi America ar fi fost cel puţin rece. Unii analişti politici au mers până acolo încât au spus că, fără suportul Marii Britanii, după 11 septembrie, SUA ar fi putut întrerupe total relaţiile cu UE. Relaţia Blair - Bush este probabil cea mai puternică dintre un premier britanic şi un preşedinte american, după Margaret Thatcher şi Ronald Reagan.