Cum a făcut Hamas din Fâșia Gaza centrul mișcării palestiniene de rezistență
0În ultimul deceniu, Fâșia Gaza nu a părut a fi un câmp de luptă major pentru rezistența palestiniană. Incursiunile recurente ale armatei israeliene păreau să fi obligat gruparea islamistă palestiniană Hamas la o poziție mai degrabă defensivă, se arată într-o analiză publicată în revista Foreign Affairs și semnată de Leila Seurat, cercetător la Centrul arab pentru cercetare și studii politice (CAREP).
În schimb, Cisiordania era o arenă de conflict mult mai vizibilă, atrăgând constant atenția mass-mediei internaționale pe fondul extinderii așezărilor israeliene și al incursiunilor frecvente ale armatei israeliene și coloniștilor în satele palestiniene, precum și în lăcașele sfinte din Ierusalim. Din punctul de vedere al Hamas și al altor grupuri militante, Cisiordania părea să fie un loc mai potrivit pentru a organiza o rezistență armată. De altfel, Israelul însuși părea să acționeze în conformitate cu această asumpție ținând cont că, în ajunul atacului din 7 octombrie, trupele israeliene erau în mare parte desfășurate acolo.
Această viziune avea să fie contrazisă radical după ce aripa militară a Hamas și-a lansat atacul violent, penetrând bariera de securitate ce despărțea sudul Israelului de enclava palestiniană.
Prin masacrarea a circa 1 200 de israelieni și luarea a peste 240 de ostatici, nu încape îndoială că Hamas a anticipat un răspuns militar pe scară largă împotriva Gaza, o așteptare confirmată de ofensiva aeriană și terestră de o violență fără precedent a armatei israeliene. La rândul său, campania israeliană, în urma cărora au fost uciși peste 18.000 de palestinieni, și care a provocat distrugeri de proporții, a dominat de atunci atenția liderilor mondiali și a presei internaționale. În esență, după ani de zile în care s-a aflat în plan secund, Gaza a devenit miezul confruntării israeliano-palestiniene.
Noua poziție centrală a Gaza naște întrebări importante despre conducerea de vârf a Hamas și a modului cum își împart autoritatea liderii militari și politici. Presupunerea anterioară că Hamas este condusă din afara teritoriului de către lideri stabiliți la Amman, Damasc sau Doha nu mai este de multă vreme de actualitate. Din 2017, când Yahya Sinwar devenit liderul mișcării din Gaza, Hamas a suferit o mutație organizațională. Pe lângă faptul că sub el teritoriul a devenit mai autonom, Sinwar a supravegheat o reînnoire strategică a Hamas în calitate de forță de luptă. În special, el a urmărit să întreprindă acțiuni ofensive împotriva Israelului și să conecteze Gaza la lupta palestiniană mai largă. În același timp, el a ajustat strategiile mișcării pentru a ține seamă de evoluțiile din Cisiordania și Ierusalim, inclusiv tensiunile tot mai mari din jurul moscheii Al Aqsa. În mod paradoxal, în loc să izoleze Gaza, blocada israeliană a contribuit de fapt la readucerea teritoriului în centrul atenției globale.
Plecarea din Damasc
În calitate de organizație politică și militară, Hamas are patru centre de putere: Gaza; Cisiordania; închisorile israeliene, unde au stat ani de zile multe figuri de rang înalt ale Hamas; și „exteriorul”, adică conducerea de peste hotare. Aflată în fruntea biroului politic al Hamas, aceasta a avut și cea mai mare influență asupra politicii. În 1989, în cursul primei intifade, Israelul a luat măsuri drastice împotriva Hamas, forțând liderii mișcării să fugă în Iordania, Liban și Siria. În jurul anului 2000, Damascul a devenit sediul principal al Hamas.
Din aceste țări, liderii au menținut controlul asupra aripii militare a mișcării din Gaza, cunoscută sub numele de Brigăzile Qassam. Totodată, s-au angajat în activități diplomatice cu alte țări și au atras sprijin de la o serie de donatori străini, inclusiv asociații caritabile, donatori privați și, după începerea procesului de pace de la Madrid și Oslo, de la Iran. În această perioadă, liderii externi dădeau ordinele; unii dintre ei, precum Khaled Meshal, președintele biroului politic al Hamas, crescuseră în exil. De la Amman și, mai târziu, de la Damasc, Meshal și ceilalți lideri luau deciziile hotărâtoare asupra războiului și a păcii, iar Brigăzile Qassam din teritoriile palestiniene erau obligați să acționeze în consecință, indiferent dacă erau sau nu de acord.
Rolul liderilor externi ai Hamas a început să fie pus la îndoială după ce Israelul l-a asasinat pe șeicul Yassin, șeful spiritual al mișcării, în Gaza, în 2004. După care mai mulți factori au permis organizației din Gaza să câștige tot mai multă influență, printre care victoria Hamas în alegerile din 2006 și formarea unui guvern. Din 2007, pe măsură ce Israelul și-a consolidat blocada, liderii Gazei au început să genereze venituri din comerț prin intermediul rețelei lor clandestine de tuneluri, făcând organizația mai puțin dependentă de sprijinul economic al diasporei.
Primăvara arabă, în general, și revolta siriană, în special, au accelerat această schimbare a centrului către Gaza. La începutul războiului civil sirian, liderii Hamas stabiliți la Damasc au încercat să medieze între regimul sirian și insurgenții sunniți. Au refuzat însă dispozițiile iraniene de a-și arăta sprijinul necondiționat pentru președintele sirian Bashar al-Assad, iar în februarie 2012 au decis să părăsească țara. Vicepreședintele Moussa Abu Marzouk s-a stabilit la Cairo; Meshal a plecat la Doha, de unde a criticat vehement Iranul și Hezbollah, care ajutau regimul Assad. Iranul a reacționat suspendând sprijinul financiar pentru Hamas în două etape: în 2012 și în 2013, când Brigăzile Qassam au luptat împotriva forțelor regimului sirian și a Hezbollah. Iranul și-a redus la jumătate ajutorul economic pentru Hamas, de la 150 de milioane de dolari la mai puțin de 75 de milioane de dolari pe an.
Aceste tensiuni, în combinație cu dispersarea liderilor, au slăbit organizația externă a Hamas. „Plecarea din Siria a ajutat foarte mult conducerea din Gaza”, recunoștea în 2013 Ghazi Hamad, un membru de rang înalt al Hamas. „Nu spun că cei din Gaza i-au depășit în autoritate pe liderii din afara enclavei, dar acum există un echilibru mai mare între cei doi”, sublinia el. Totuși, în ciuda rupturii cu privire la Siria, conducerea din Gaza a reușit să mențină legături puternice cu Iranul. Acest lucru a fost valabil în special pentru membrii de rang înalt ai Brigăzilor Qassam, cum ar fi Marwan Issa, comandantul adjunct al aripii militare a Hamas din Gaza, care a călătorit la Teheran ori de câte ori a fost posibil.
Autonomia crescândă a organizației militare a Hamas a fost evidentă și în cazul lui Gilad Shalit, soldatul israelian care a fost răpit și dus în Gaza în 2006. Ahmed al-Jabari, liderul Brigăzilor Qassam, a fost cel care a ordonat capturarea lui Shalit și cel care, împreună cu Hamad, a negociat mult-discutatul acord din 2011 pentru eliberarea lui Shalit. Conform acestuia, soldatul israelian a fost eliberat în schimbul a 1.027 de prizonieri palestinieni din închisorile israeliene. Mulți palestinieni au perceput acest schimb drept o victorie majoră pentru Hamas în Gaza. Israelul l-a asasinat pe Jabari un an mai târziu, deschizând o nouă ofensivă militară împotriva Fâșiei Gaza.
Operațiunile militare recurente ale Israelului în Gaza au jucat propriul rol în consolidarea influenței Brigăzilor Qassam. Pe linia frontului din Gaza, acești luptători puteau pretinde un rol central în lupta împotriva Israelului, spre deosebire de conducerea externă, care era din ce în ce mai marginalizată. Ca o recunoaștere a importanței crescânde a brigăzilor, în 2013, trei dintre membrii acestora s-au alăturat biroului politic al Hamas, ceea ce a conferit brațului armat un rol nou și direct în procesul de luare a deciziilor.
Pe măsură ce blocada a continuat, Gaza a căpătat importanță și ca teritoriu simbolic și loc de sacrificiu, pe care liderii politici ai Hamas trebuiau să îl recunoască pentru a-și consolida legitimitatea. De pildă, în 2012, pentru a comemora cea de-a 25-a aniversare a Hamas, Meshal, care pe atunci era candidat la realegerea în funcția de președinte al biroului politic, a intrat pentru prima dată în Gaza, ținând un discurs în care a evocat sângele martirilor și sacrificiul mamelor din Gaza „eternă”. „Spun că mă întorc aici, în Gaza chiar dacă este de fapt prima dată când vin aici, pentru că a fost întotdeauna în inima mea”, a declamat el.
Dar abia după 2017 Gaza a devenit centrală pentru conducerea superioară a Hamas. În acel an, Meshal a fost succedat în funcția de președinte al biroului politic de Ismail Haniyeh, fostul șef al Hamas în Gaza. Asta a deschis calea pentru îmbunătățirea relațiilor dintre militanții Hamas și iranieni, care acum discutau direct cu interlocutorii din Gaza. Din mai multe motive, inclusiv din cauza dificultăților de ieși din Gaza, care depindeau de bunăvoința egipteană, Haniyeh s-a mutat în cele din urmă la Doha în decembrie 2019. Plecarea lui Haniyeh a însemnat venirea la putere în Gaza a lui Sinwar, un fost comandant militar al Hamas care începuse să rivalizeze cu Haniyeh în ceea ce privește influența.
Reînarmarea rezistenței
Sinwar a fost o figură crucială în înființarea aripii militare a Hamas în anii 1980. El a petrecut 22 de ani în închisorile israeliene, unde a contribuit la formarea conducerii Hamas; a fost eliberat în octombrie 2011, în schimbul soldatului israelian Shalit. Sinwar a avut o viziune proactivă asupra luptei armate palestiniene: în viziunea lui, numai forța ofensivă și afirmarea puterii putea deschide calea către negocieri mai echitabile cu Israelul. După ce a devenit omul forte al Hamas în Gaza, a început să pună în practică această viziune. Astfel, a încercat să folosească controlul Hamas asupra enclavei pentru a obține noi concesii din partea Israelului și a continuat să extindă Brigăzile Qassam, care, potrivit estimărilor analiștilor, au crescut de la mai puțin de 10 000 de luptători la aproximativ 30 000 sau mai mult.
Din ierarhia politică a Hamas, doar Ahmed Yousef, un fost consilier al lui Haniyeh, și-a exprimat oficial rezervele față de numirea lui Sinwar. Yousef era îngrijorat de faptul că prea multă putere decizională era astfel transferată către teritoriile palestiniene și considera că liderii externi ar trebui să aibă în continuare întâietate. Totodată, el s-a temut că legăturile strânse ale lui Sinwar cu aripa armată a mișcării ar putea lucra împotriva Hamas. În opinia lui Yousef, aceasta ar putea oferi israelienilor încă un pretext pentru a trata Gaza ca pe un simplu teren propice pentru terorismul islamist.
Apropierea Hamas de palestinieni a coincis cu normalizarea relațiilor liderilor arabi cu Israel
Dar Sinwar a dovedit în curând că poate obține rezultate. În 2018 și 2019, el a reușit să obțină o relativă relaxare a blocadei israeliene prin orchestrarea unor proteste regulate la barierele de securitate între Gaza și Israel. Hamas a profitat rapid de aceste proteste săptămânale, care au atras zeci de mii de locuitori din Gaza, pentru a lansa rachete și baloane incendiare spre Israel. Ca răspuns la această strategie de presiune, Israelul a încheiat, în cele din urmă, o serie de acorduri care au permis deschiderea limitată a mai multor puncte de trecere a frontierei, precum și o creștere a fondurilor din Qatar care să fie livrate pentru plata funcționarilor publici din Gaza. Cu toate acestea, mulți palestinieni, atât din Gaza, cât și din Cisiordania, au rămas sceptici față de Hamas, acuzându-l că se folosește de marșuri pentru a distrage atenția de la criticile din ce în ce mai mari la adresa guvernării sale și că folosește forța doar pentru a-și apăra propriile interese în Gaza.
În 2021, Sinwar a profitat de o oportunitate pentru a aborda problema credibilității Hamas. La acea vreme, Israelul lansase o represiune violentă împotriva palestinienilor care protestau împotriva evacuării israeliene a locuitorilor palestinieni din casele lor din cartierul Sheikh Jarrah, în Ierusalimul de Est. La 20 mai, după ce au dat un ultimatum, Brigăzile Qassam au tras mii de rachete asupra orașelor Ashdod, Ashkelon, Ierusalim și Tel Aviv. Spontan, arabii israelieni din mai multe orașe s-au revoltat în semn de solidaritate cu palestinienii din Ierusalim, permițând astfel Hamas să reia legăturile cu palestinienii din afara Gaza și să se prezinte drept protector al orașului sfânt. De atunci, numele lui Abu Ubaida, purtătorul de cuvânt al Brigăzilor Qassam, este scandat de fiecare dată când palestinienii protestează în Ierusalim sau în Cisiordania.
Este semnificativ faptul că extinderea tot mai mare a conducerii din Gaza către palestinienii din afara acesteia a avut loc la scurt timp după ce Bahrain, Maroc și Emiratele Arabe Unite au normalizat relațiile cu Israelul. Prin încheierea acestor acorduri intermediate de SUA - cunoscute sub numele de Acordurile Abraham - aceste țări arabe au arătat limpede că sunt pregătite să facă un astfel de pas istoric în ciuda perspectivei iminente a unei anexări israeliene totale a Cisiordaniei. Pentru palestinieni, acest lucru a fost considerat o trădare. Astfel, într-un moment în care țările arabe semnalizau că nu îi vor mai apăra pe palestinieni, Hamas din Gaza a luat apărarea Cisiordaniei și a Ierusalimului.
Din 2021, Hamas a pus accentul pe acțiunea în solidaritate cu palestinienii împotriva amenințărilor israeliene tot mai mari la adresa moscheii Al Aqsa din Ierusalim, simbolul național al palestinienilor. Privită în acest context, operațiunea din 7 octombrie a Hamas - pe care a numit-o Potopul al Aqsa - se înscrie în aceeași logică de utilizare a forței ofensive pentru a apăra teritoriile palestiniene în ansamblul lor. De remarcat în acest sens este că decizia de a lansa atacul asupra Israelului pare să fi fost luată de organizația Hamas din Gaza și nu a implicat conducerea externă a mișcării islamiste palestiniene, se arată într-o analiză publicată în revista Foreign Affairs și semnată de Leila Seurat, cercetător la Centrul arab pentru cercetare și studii politice (CAREP).
Se încarcă comentariile...
