Cum a dus masacrul de la 7 octombrie la căderea lui Assad. Efectul de domino asupra Iranului
0Probabil că mulți în coridoarele puterii de la Teheran blestemă numele lui liderului defunct al Hamas Yahya Sinwar, se arată într-o analiză The Telegraph.
Ocazional, în istorie, un individ a înclinat cursul evenimentelor printr-un singură acțiune: de pildă, asasinatul comis de Gavrilo Princip asupra arhiducelui Franz Ferdinand în 1914 sau inițiativa lui George Washington, care a tras primele focuri ale Războiului de Șapte Ani (1756-1763) între Marile Puteri ale Europei, lansând o ambuscadă asupra forțelor franceze în Valea Ohio, în 1754.
Atrocitatea comandată și orchestrată de Sinwar, regretatul lider al Hamas, la 7 octombrie anul trecut, s-a dovedit a fi un moment la fel de plin de consecințe, efectele lui reverberând cu mult dincolo de câmpurile de măcel în care a prefăcut Hamas kibutzurile de la granița între Israel și Fâșia Gaza.
Fiecare val a slăbit Iranul, rănind ambițiile sale de dominație regională, diminuându-i poziția și slăbind rețeaua sa de proxy și clienți din Orientul Mijlociu.
Dar evenimentele recente din Siria, care au luat o amploare mai mare decât se așteptau cei mai mulți, a fost o năvală atât de fulgerătoare peste Siria încât a declanșat o adevărată panică în Teheran.
Pe fondul conștientizării că regimul Assad este probabil imposibil de salvat, guvernul iranian s-a grăbit să-și evacueze diplomații și ofițerii militari din Damasc.
Atât de rușinoasă și de frenetică a fost ieșirea încât le-a luat ceva timp observatorilor năuciți din Orientul Mijlociu să realizeze că Iranul tocmai își năruia, în esență, misiunea de un deceniu de a sprijini regimul lui Bashar al-Assad, lăsându-l pe dictatorul sirian în voia sorții.
Cu rebelii ajunși periferia Damascului și veștile că Assad a fugit, ultima componentă a rețelei de proxy și clienți a Iranului din Orientul Mijlociu părea să se prăbușească vertiginos.
„În mod normal, imperiile se prăbușesc treptat și apoi deodată”, a comentat un diplomat occidental cu o mare experiență în Orientul Mijlociu.
„Însă imperiul informal al Iranului, rețeaua sa de influență, se prăbușește, după standardele istorice, u mare rapiditate. O recalibrare de urgență este acum în curs la Teheran.”
Alții o asemuiesc stării de neputință cu care regimul comunist de la Moscova a urmărit destrămarea Pactului de la Varșovia la sfârșitul anilor 1980.
Rămâne de văzut dacă astfel de comparații sunt prea bombastice, cert este că diplomații occidentali, analiștii și chiar membrii forțelor armate iraniene și ai instituției politice recunosc că opțiunile Teheranului se împuținează.
Ce va face Iranul
În aceste circumstanțe, dacă regimul vrea să-și redreseze poziția, spun ei, Iranul va trebui probabil fie să adopte o postură pragmatică și să intre în negocieri autentice cu Occidentul, fie să înceapă o cursă pentru a construi un focos nuclear.
Dar pe măsură ce încearcă să se adapteze la imprevizibilitatea viitoarei administrații a lui Donald Trump, e posibil să urmărească ambele direcții.
Iar asta pentru că în ultima săptămână, guvernul iranian a trimis mesaje contradictorii.
De pildă, Mohammad Javad Zarif, unul dintre cei 15 vicepreședinți ai Iranului, a solicitat negocieri privind programul nuclear iranian, susținând că Masoud Pezeshkian, noul președinte al Iranului, aparent un reformator, dorește „să se angajeze în discuții constructive cu Occidentul” și să „gestioneze tensiunile” cu Statele Unite ale Americii.
În același timp, însă, atât Națiunile Unite, cât și agențiile de informații americane au ajuns la concluzia că Teheranul și-a intensificat rapid munca de dezvoltare a unei arme nucleare.
Un raport publicat joi de biroul lui Avril Haines, directorul de informații naționale ale SUA, a avertizat că Iranul a acumulat acum suficient material pentru a produce peste 10 de arme nucleare.
A doua zi, Rafael Grossi, șeful Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), a confirmat că Iranul își mărește stocul de uraniu îmbogățit la 60%, aproape de nivelul de puritate necesar pentru o armă nucleară.
Cu alte cuvinte, Iranul este aproape de punctul în care să fie obligat să decidă dacă pune piciorul pe accelerație, cel puțin pentru o perioadă, în ceea ce privește programul său nuclear. Dar pe fondul informaților privind diviziuni și învinuiri în cadrul regimului, nu este o situație în care ayatollahul Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului, să-și fi dorit să se afle, cel puțin nu acum.
În urmă cu un an, ayatollahul se afla într-o poziție mult mai confortabilă, protejat fiind – sau așa credea – de o rețea de proxy și miliții aliate din Fâșia Gaza, Liban, Siria, Irak și Yemen, pe care le socotea „axa lui de rezistență” - un „cerc de foc” preconizată nu doar să protejeze lumea musulmană șiită și dominația Iranului în cadrul ei, ci și să epuizeze într-o bună zi Israelul, țară pe care a jurat să o spulbere până în 2040.
Grupările proxy și ambițiile nucleare ale Teheranului, au făcut din Iran cel mai puternic stat musulman din Orientul Mijlociu, unul temut atât de Israel, cât și de țările arabe sunite din Golf.
O strategie plină de necunoscute
Totuși strategia de luptă prin proxy a comportat mereu riscuri.
Pe de o parte, a permis Iranului să-și proiecteze puterea mult dincolo de granițele sale, să creeze instabilitate și să ducă război la distanță, beneficiind totodată luxul negării, char în mod evident implauzibil.
Pe de altă parte, grupările pe care le-a susținut nu au acționat întotdeauna cum le-a dictat Iranul, urmărind uneori agende care nu se aliniau neapărat dorințelor Teheranului.
Acesta a fost în special cazul Hamas, o organizație sunnită care a fost îndatorată Iranului, ce i-a furnizat arme, bani și instruire, dar care, din câte se pare, nu a cerut permisiunea Teheranului înainte de a lansa asaltul asupra Israelului.
Astfel, masacrul lui Sinwar a dezlănțuit valuri de devastare care au afectat politica Iranului în Orientul Mijlociu, în timp ce Israelul dornic de răzbunare s-a năpustit mai întâi asupra Hamas și apoi asupra Hezbollah, care a intervenit de partea grupării islamiste palestiniene.
În loc ca inelul său de foc să pârjolească Israelul, a fost împins înapoi, abătându-se asupra statelor vecine și milițiilor construite cu bani grei ale Iranului, până când dogoarea a ajuns până în Teheran.
Într-un an, Israelul a slăbit serios ambele mișcări, ucigându-l atât pe Sinwar, cât și pe Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, decapitându-le comandamentele de vârf și eliminând cei mai capabili luptători ai lor.
Repercusiuni în Siria
În primă fază, impactul a fost mai puțin vizibil în Siria.
În prag de prăbușire la începutul războiului civil ce avea să se întindă pe 13 ani, regimul Assad a întors valul împotriva asortimentului de inamici grație bombardamentelor Rusiei și sprijinului Iranului pe teren, în bună parte furnizat de Hezbollah, devenind în esență un stat client al Iranului.
De data asta, situația dificilă a Hezbollah a creat un vid în Siria, deschizând o oportunitate pentru rebelii islamiști Hayat Tahrir al-Sham - o fostă afiliată al-Qaida de care s-a despărțit în 2017, și care și-a petrecut acești ani antrenându-se și pregătindu-se pentru un atare moment.
Pornind într-o ofensivă-fulger de la bazele sale din nord, insurgenții au pus mâna pe Alep - pe care forțele lui Assad s-au luptat patru ani să-l recucerească - în doar patru zile. Apoi au capturat Hama, un oraș care nu mai căzuse până atunci în mâinile rebelilor, au pătruns rapid în Homs ca să ajungă la periferia Damascului doar câteva ore mai târziu.
Iranul, neputincios să-l salveze pe Assad
În fața acestei întorsături dramatice a sorții, Iranul a fost un martor neputincios, dându-și seama că, fără Hezbollah, era imposibil să-l salveze pe Assad și a doua oară.
În timp ce evenimentele se desfășurau, militari iranieni consternați își exprimau frustrarea față de felul în care armata siriană demoralizată și prost plătită, slabă cu excepția a câteva brigăzi de elită, pur și simplu a abandonat pe măsură ce rebelii înaintau.
„Mulți au fost surprinși de înaintarea lor rapidă și au fost reticenți în a oferi sprijin deplin și a trimite forțe de data aceasta”, a spus unul dintre ei.
„Unii au spus chiar că el [Assad] a avut la dispoziție 10 ani să împiedice acest lucru, dar nu a făcut nimic pentru că știa că vom fi alături de el”, a adăugat el.
Duminică, rebelii sirieni au anunțat regimul Assad a căzut. Costul va fi uriaș pentru Iran. Siria este un pod terestre vital care îi permite să aprovizioneze Hezbollah. O victorie a rebelilor izolează efectiv mișcarea libaneză, lăsând marea drept singura cale de reînarmare, o opțiune care e departe de a fi ideală. Fără Siria, Iranul este cât se poate de slăbit.
Deși avea și alți împuterniciți în Siria sub forma unităților șiite pakistaneze și afgane, cărora Teheranul le-a ordonat să se retragă la Damasc într-o încercare disperată de a ține capitala, până și acest ordin a fost o recunoaștere implicită a faptului că niciuna nu era îndeajuns de capabilă să reziste, darămite să lanseze un contraatac.
Nici milițiile șiite ale Iranului din Irak nu puteau fi de niciun folos. Nu numai că nu ar fi fost suficient timp să le desfășoare, dar trimiterea acestora peste graniță ar fi tensionat și tare relațiile dintre Bagdad și Teheran, potrivit analiștilor.
Privat efectiv de axa sa de rezistență, orizonturile Iranului s-au restrâns la o alegere între pragmatism și trecerea la înarmare nucleară.
Pragmatismul Iranului
Iranul a mers pe o cale a pragmatismului în trecut, adoptând relații mai calde cu Occidentul în timpul președinției lui Ali Akbar Rafsanjani (1989 -1997). Cu moderatul Pezeshkian în funcție, o astfel de cale este plauzibilă și în prezent.
Întrebarea este însă dacă Trump ar fi dispus să accepte o apropiere de Iran.
Deși îi place să încheie acorduri, în special unul pe care l-ar putea prezenta drept un triumf rapid al politicii sale externe, are totuși o numeroși șoimi antiiranieni în cabinetul său, a observat Daniel Roth, director de cercetare la United Against Nuclear Iran, un grup de advocacy condus de Jeb Bush, fost guvernator al Floridei.
„Multe dintre alegerile din cabinetul lui Trump sunt foarte vocale în perspectiva lor anti-regim”, a spus el. „Sunt oameni precum Marco Rubio [ nominalizat în funcția de secretar de stat] care a vorbit de multe ori despre pericolele reale reprezentate de Iran. Deci, în cele din urmă, cred că Trump va aborda destul de dur Iranul.”
În plus, simțind slăbiciunea Iranului, este puțin probabil ca Trump să accepte ceva mai puțin decât dezmembrarea totală a programului său nuclear.
Regimul divizat al Teheranului se confruntă, așadar, cu alegerea de a fi un Iran neutralizat în relații bune cu Occidentul sau o țară cu arme nucleare susceptibilă să atragă Orientul Mijlociu într-un război total.
În ceea ce privește viitoarea administrație Trump, aceasta se confruntă cu un moment de mare oportunitate – și, în același timp, de mare pericol.
Se încarcă comentariile...
