Criza refugiaţilor: lecţia pe care balcanicii au dat-o vest-europenilor

Criza refugiaţilor: între „mirarea“ Europei bogate şi compasiunea eficientă a „săracilor“ din Balcani. De Oana C. Popa şi Călin Neacşu

- articol apărut în ediţia FP România nr 48 (oct/ nov 2015). 

De la începutul anului şi până în vară în Europa au intrat aproape 300.000 de migranţi care fugeau din faţa conflictelor din Siria, Libia, Irak şi Afganistan, pe cele două principale căi de acces: traversând Marea Mediterană din nordul Africii către Italia, respectiv prin Turcia, apoi maritim către Grecia, apoi spre nord, prin Macedonia şi Serbia, către Ungaria, primul pas în UE, către tărâmul promis al unei vieţi paşnice şi în bunăstare.

Europa a început să „strige“ că este debordată şi să se arate incapabilă de a adopta o strategie comună pentru gestionarea situaţiei. Trei sute de mii de oameni sosiţi în opt luni pe un teritoriu vast, populat de 500 de milioane de locuitori este „destabilizator", ne-au spus liderii de la Bruxelles, deşi, procentual vorbind, aceşti „intruşi“ nu reprezintă decât 0,06% din populaţia UE. Chiar şi în cazul improbabil în care toţi refugiaţii din aceste conflicte, aproximativ 4 milioane de persoane, ar veni în UE, tot nu ar reprezenta mai mult de 0,8% din totalul populaţiei.

Datele de la începutul lunii septembrie arătau că de la începutul anului 2015 au intrat în UE pe calea mării 381.412 persoane (121.000 în Italia, 258.365 în Grecia, 94 în Malta şi 1953 în Spania), în timp ce 2.850 de persoane au fost declarate decedate sau dispărute în Marea Mediterană. 

Istoria ultimilor 20 de ani ne dă însă exemplul ţărilor din Balcani rezultate din destrămarea fostei Iugoslavii care s-au confruntat în mod repetat cu valuri impresionante de refugiaţi în perioada 1991-1999. 

În vara anului 1995, Serbia a primit în doar 10 zile, la sfârşitul războiului sârbo-croat, în jur de 250.000 de refugiaţi sârbi de pe teritoriul Croaţiei. Cu sârbii care au venit din Bosnia în timpul războiului din perioada 1992-1995 se fac 600.000 de persoane. Adăugându-i şi pe refugiaţii sârbi din provincia Kosovo veniţi în anii 1998-1999, ajungem la peste 800.000 de refugiaţi. Aşadar, o ţară de numai 7,2 milioane de locuitori, sărăcită de două războaie – care i se pun în seamă –, o ţară aflată sub embargo economic în marea parte a perioadelor menţionate, a reuşit să gestioneze un flux de refugiaţi de trei ori mai mare decât cel cu care se confruntă acum întreaga Uniune Europeană.

La fel, Croaţia a primit în perioada 1991-1995 până la 500.000 de persoane de pe teritoriul Bosniei-Herţegovina. În luna martie 1999, în Macedonia şi Albania au intrat, în timpul bombardamentelor NATO asupra Serbiei, circa un milion de kosovari albanezi goniţi de forţele sârbeşti.

În toate aceste cazuri vorbim despre state mici, sărace, măcinate de războaie interetnice, dar care, totuşi, au pus la dispoziţia acestor persoane, cu o minimă asistenţă de la UNHCR şi Crucea Roşie Internaţională, tot ceea ce a fost omeneşte posibil, formând în timp record tabere de refugiaţi şi asistenţă umanitară de urgenţă. Mulţi dintre aceşti refugiaţi au sfârşit prin a se stabili în aceste ţări, trăind acolo şi astăzi.

Toate acestea ne îndeamnă să ne întrebăm care este, de fapt, adevărata problemă a Europei?

Desigur că astăzi amploarea geografică, timpul scurt în care se desfăşoară curentul migrator, precum şi efectul asupra întregului continent european, cu consecinţe directe asupra Europei de Vest, o fac cea mai gravă criză migratorie de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace.

Scepticii ar putea aduce un contra-argument. Statele balcanice au găzduit doar refugiaţi de aceeaşi etnie/religie. Asta a făcut mai uşoară acceptarea lor, cel puţin din punct de vedere psihologic. Adevărat. În comunicatele oficiale de la Bruxelles, nu există însă nicio referire la religie, ci doar la numărul copleşitor al celor care vin. Declaraţiile individuale ale unor lideri din state UE au dat o conotaţie religioasă problemei, nu instituţiile europene.

Mai mult, astăzi, în plină criză economică, Serbia a dat semne de solidaritate impresionante faţă de migranţi indiferent de religia acestora. Sârbii şi-au manifestat solidaritatea cu refugiaţii nu doar donând mâncare, haine şi medicamente, dar venind să petreacă timp cu ei în parc, să se joace cu copiii lor sau chiar invitând acasă mamele cu copii mici pentru a petrece câteva zile în sânul unei famili în aşteptarea transportului spre Ungaria. Taberele ad hoc ridicate în parcul de lângă Gara din Belgrad au trezit în mintea localnicilor nu frica, teama de invazie sau respingerea, ci, dimpotrivă, amintiri ale unor vremuri când mulţi dintre ei erau în exact acea postură, fugind din calea războaielor interetnice, sentiment ce a şi determinat mobilizarea excepţională a belgrădenilor.

Problema majoră a Europei azi este diviziunea aproape ireconciliabilă pe marile teme ale Uniunii. Situaţia există demult, însă acum pericolul major este clivajul ireversibil între Estul nou-intrat şi Vestul care a pus bazele UE, deşi chiar şi în sânul membrilor fondatori există divergenţe pe acest subiect. Mărul discordiei îl reprezintă distribuţia pe cote a refugiaţilor (refuznicii fiind în general esticii, precum şi extrema dreaptă din Vest şi Est). Apare astfel în perspectivă pericolul unui soi de „război civil“ al opiniilor în Europa.

O altă problemă este inerţia Europei, care, sub greutatea instituţională şi birocratică a UE, amestecată cu interesul naţional al statelor membre considerat individual, nu a făcut aproape nimic timp de 4 ani, de când a început exodul din Siria sau Irak spre Liban, Iordania şi Turcia (ţări realmente debordate de refugiaţi, care au primit ajutor internaţional minim pentru a gestiona problema), unde suma refugiaţilor ajunge la 4 milioane. În afara unui procent care, oricât de paradoxal ar părea, se întorc în Siria, preferând să moară acasă decât pe mare, majoritatea iau drumul european, sperând să ajungă, prin Grecia sau Italia, în nordul Europei, în Germania, ţările scandinave sau Marea Britanie.  

Una dintre principalele întrebări care aşteaptă răspuns este de ce au preferat SUA să adopte o atitudine mai discretă pe acest subiect. Cu excepţia unor condamnări la adresa regimurilor care împing oamenii să fugă din calea conflictelor pe care le-au generat, SUA au fost, până de curând, un actor fără opinie în această criză. În alte situaţii, SUA au fost principalul susţinător al candidaturilor statelor postcomuniste estice la UE, au fost cele care au lăudat poziţia acestor state în conflicte precum Irak. SUA s-au comportat până nu demult ca un membru influent de facto al UE, având o poziţie pe aproape orice subiect. Ce este diferit acum? Deşi Secretarul american de Stat, John Kerry, a declarat că SUA pot primi până la 100.000 de refugiaţi, este cunoscut că procedurile în acest caz durează până la ani de zile, situaţie ce nu va fluidiza nicidecum „gâtuirea“ cu care se confruntă acum Europa şi nici nu va lua presiunea de pe state de tranzit precum Macedonia şi Serbia, care trebuie să asigure asistenţă valurilor de refugiaţi care le traversează teritoriile.

Scepticii semnalează multe chestiuni. Una din ele este aceea că această criză este falsă şi că, de fapt, se urmăreşte infiltrarea radicalilor islamişti, chiar a unor membri ISIS, în Europa, majoritatea refugiaţilor fiind bărbaţi tineri. Desigur că, aşa cum a declarat recent ministrul de Interne al Spaniei, există riscul ca printre refugiaţi să se afle extremişti, de aceea este foarte important ca procedura de înregistrare şi identificare a migranţilor să fie riguroasă şi bine documentată. Este de aşteptat ca în era tehnologică în care trăim acest lucru să nu fie prea dificil. Dar, pe de altă parte, de ce este atât de greu de crezut că oamenii tineri sunt şi ei speriaţi, că le este frică să nu fie omoraţi, eventual decapitaţi, de către ISIS care nu este altceva decât echivalentul modern al Inchiziţiei creştine, acesta fiind motivul pentru care fug din calea conflictelor? La fel şi cu privire la situaţia lor financiară. Mulţi dintre aceşti oameni fac parte din clasa de mijloc a unor ţări azi devastate: avocaţi, medici, ingineri, care nu doreau să plece din ţara lor, dar nu au avut încotro. Nu sunt săraci, sunt doar disperaţi.

În faţa acestor dileme, UE trebuie să găsească degrabă o soluţie dacă vrea să evite dramele umane pentru că timpul nu joacă în favoarea ei. Iarna este la câteva luni distanţă, iar fluxul refugiaţilor este departe de a se opri. Teoretic, vremea rea poate reprezenta un element descurajant în calea fluxului migrator, dar să nu uităm că disperarea şi motivarea acestor oameni poate fi mai puternică decât obstacolele.

În alocuţiunea sa privind Starea Naţiunii, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, a spus că a venit timpul ca noi, europenii, să acţionăm. Soluţiile pe care le propune CE cu privire la gestionarea crizei, fie că e vorba de cote obligatorii, fie de un alt fel de management al frontierelor, sunt şi aplaudate şi contestate. Viitorul apropiat va arăta câtă Europă există în Uniune şi câtă unitate există în Europa.

Este esenţial ca instituţiile europene şi guvernele naţionale să explice foarte clar situaţia cetăţenilor, care până acum au arătat adesea mai multă umanitate decât aleşii lor. Pentru că ignoranţa amestecată cu frică (de o „invazie“ musulmană) duce la ură, iar ura poate duce la o catastrofă umanitară de proporţii, catastrofă pe care Europa nu şi-o doreşte din nou. 

Oana C. Popa a fost ambasadoare a României în Croaţia (2005-2009); în prezent predă chestiuni legate de dinamica UE în contextul relaţiilor internaţionale la universităţi din Cluj şi Timişoara. Călin Neacşu este şeful biroului agenţiei de presă AFP din Belgrad.