Conflictul dintre generaţii, pe fundal de coronavirus

Chiar dacă vârstnicii au fost victimele preferate ale pandemiei Covid-19,  bătrânii au început să fie priviţi cu suspiciune de generaţia tânără care plăteşte un preţ greu din cauza măsurilor de izolare: şomaj, recesiune, factura medicală şi datoriile făcute de guverne, pe care le vor plăti zeci de ani de acum încolo.

Bătălia împotriva pandemiei Covid-19 şi discuţia despre ridicarea restricţiilor s-au transformat într-un conflict între generaţii: pe de o parte sănătatea bătrânilor şi a celor cu sănatate precară, pe de altă parte bunăstarea şi supravieţuirea economică a generaţiilor tinere. Mass-media din Europa consideră că este o dilemă morală aproape nesolvabilă. Nu doar că bătrânii sunt acum mai peste tot priviţi cu suspiciune, dar şi invers: în multe ţări tinerii sunt de asemenea practic sacrificaţi. O generaţie întreagă a crescut cu criza economică începută în 2008, continuată cu actuala de coronavirus şi care va fi urmată la rândul ei, cel mai probabil, de o a doua criză economică. Acest fenomen se vede şi pe reţelele sociale. Un articol al unei publicaţii franceze care arăta că persoanele de peste 65 de ani, care sunt cele mai vulnerabile în faţa coronavirusului, nu au respectat ordinele autorităţilor de a nu ieşi din casă, a stârnit mii de comentarii, unele atât de răuvăitoare la adresa vârstnicilor că au trebuit să fie şterse, păstrându-le doar pe cele cât de cât politicoase: „Bătrânii noştri sunt grei de cap. Mi-am oferit de mai multe ori serviciile pentru a merge la cumpărături pentru o persoană iubită, dar nu este nimic de făcut. Optzeci şi şapte de ani şi se simte invincibil... Cred că o să-i încui uşa”.  Şi pe planul pieţei muncii tinerii plătesc un preţ greu. Economistul André Zylberberg a declarat într-un interviu pentru Paris Normandie că firmele au pus mai întâi capăt reînnoirii contractelor cu durată determinată ale tinerilor, şi aceştia sunt cei mai numeroşi cu astfel de forme de muncă.

Recunoaşterea sacrificiului generaţiilor tinere

Economistul belgian Jan Emmanuel de Neve a declarat pentru VRT că există un singur element de luat în seamă, iar acela este sacrificiul pe care tânăra generaţie l-a acceptat. Raţionamentul acestui  profesor de la Universitatea Oxford este simplu: în cele din urmă, generaţiile tinere se tem cel mai puţin de consecinţele asupra sănătăţii lor din cauza coronavirusului. Cu toate acestea au fost lipsiţi de posibilitatea de a merge la muncă, la şcoală şi au fost supuşi unor măsuri de izolare şi distanţare socială pentru binele comunităţii. „De asemenea, sunt cei care beneficiază cel mai puţin de pe urma măsurilor de izolare, pentru că sunt mai puţin sensibili la virus. Aşadar, generaţia mai în vârstă trebuie să realizeze că tinerii se sacrifică”, explică economistul care pledează pentru o taxă specifică impusă de guvernanţi vârstnicilor şi pledează ca politicienii să recunoască „acest efort incredibil al generaţiei tinere, într-un mod structural sau constructiv”.

În contextul acestei dezbateri şi ţinând cont de numărul mare de decese în aziluri din cauza noului coronavirus, scriitorul francez Michel Houellebecq se întreabă dacă mai preţuim bătrânii. Pandemia de covid-19 nu face decât să scoată la suprafaţă un proces de desensibilizare care a început acum multe decenii, relevă slate.fr.

Într-o scrisoare citită pe 4 mai la France Inter, Michel Houellebecq se arăta îngrijorat de soarta rezervată persoanelor în etate pe fondul pandemiei de covid-19, boala provocată de coronavirusul SARS-CoV-2. „Ce vârstă ar trebui să aibă un bolnav ca să ne convină să-l refacem şi să avem grijă de el? 70, 75 sau 80 de ani”, se întreabă retoric prolificul scriitor francez, reproşându-le apoi autorităţilor politice şi sanitare că dau dovadă de o oarecare indiferenţă faţă de soarta bătrânilor, categoria de vârstă cea mai ameninţată de noul coronavirus.

Prin acest semnal de alarmă salutar pe fond, Michel Houellebecq sugerează că bătrânii ar fi în prezent desconsideraţi, chiar priviţi cu ostilitate. Ca şi cum bătrânii din trecut ar fi fost trataţi cu mai multă umanitate. Doar oare aşa să fi fost? Oare, de exemplu, se trăia mai bine la 60 sau la 70 de ani sub Ludovic al XV-lea, regele „cel mult iubit” al Franţei din secolul XVIII, se întreabă la rândul ei jurnalista Ariane Nicolas, propunând o mică incursiune în istorie.

Bătrânii de ieri şi de azi

Raportarea la bătrân/ bătrâneţe era total diferită acum câteva secole faţă de zilele noastre. În secolele XVI-XVIII, o persoană era considerată deja bătrână la 45-50 de ani, remarcă istoricul Jean-Pierre Bois, autor al cărţii „Les Vieux” („Bătrânii”).  În acele vremuri, condiţiile de viaţă erau mai grele, iar alimentaţia mai proastă. Mortalitatea infantilă era ridicată, iar speranţa de viaţă la naştere era estimată la 45 de ani. Octogenarii erau rari. „Octogenarul lui (Jean de) La Fontaine ar fi astăzi un centenar. Aceste persoane care atingeau vârste legendare deveneau personaje extraordinare după moartea lor. Intrau în memoria satului”, explică Jean-Pierre Bois.

De fapt, înainte de sistematizarea stării civile în secolul XIX şi creşterea speranţei de viaţă, bătrâneţea ţinea mai degrabă de starea de spirit decât de numărul anilor, subliniază istoricul francez.

Odată cu trecerea timpului, vocabularul se adaptează la noile contexte. În secolul XX, cuvântul „bătrân” cedează locul termenului „vârsta a treia” sau adresării „senior” (mai managerială) în anii ’60, sub impulsul mai ales al noilor politici legate de bătrâneţe. Mai mult, secolul XX impune totodată şi termenul „vârsta a patra”.

Bătrânii şi relaţia cu familia

Jean-Pierre Bois avertizează în legătură cu două capcane: să spui că era mai bine înainte sau să spui că era mai rău. „În realitate, fiecare societate abordează probleme bătrâneţii cu propriile coduri, resurse şi echilibre”, spune istoricul.

În opinia sa, diferenţa incontestabilă între epoca modernă şi epoca noastră constă în emergenţa familiei nucleare (părinţi + copii), cu îndepărtarea bunicilor din cercul iniţial. „Până la începutul secolului XX, bătrânii aveau de regulă un loc în apropiere de foc sau într-un colţ mai îndepărtat de centrul casei, masa fiind rezervată capului familiei. Erau respectaţi, pentru că transmiteau cunoştinţe preţioase şi erau utili în cadrul familiei: scoaterea cenuşii, torsul lânii”, remarcă Jean-Pierre Bois.

De la trei generaţii sub acelaşi acoperiş s-a trecut la îndepărtarea bunicilor, al căror loc a fost stabilit undeva în apropiere de copii sau nepoţi. „Slăbirea coabitării bătrâni - nepoţi se produce cu adevărat începând cu Primul Război Mondial”, afirmă istoricul Vincent Gourdon, autor al cărţii „Istoria bunicilor”.

Iar atenţia se reduce treptat, limitându-se chiar şi până „la un bol cu supă”, semnalează socioloaga Anne-Marie Guillemard, profesoară emerită la Universitatea din Paris.

Pensia, o condiţie a autonomizării

Primele politici publice favorabile bătrânilor datează din vremea Vechiului Regim. „După devastările din Războiul de 30 de ani (1618-1648), situaţia era catastrofală. Nevoiaşii rătăceau prin toată ţara. Ludovic al XIV-lea a răspuns creând Domul Invalizilor pentru răniţii de război, dar şi un prim sistem de pensii militare, care a fost diversificat în secolul XVIII, apoi extins la funcţia publică în secolul XIX”. Vârsta minimă pentru a beneficia de pensie era fixată la 70 de ani, ceea ce era destul de înaintat ţinând cont de speranţa de viaţă din acea epocă.

Abia în 1910 a fost adoptată prima lege a pensiilor pentru muncitori şi agricultori, cu vârstă minimă de pensionare fixată la 60 de ani (începând din 1912).

După cel de-al Doilea Război Mondial (1939 - 1945) au urmat programul de securitate socială şi un nou sistem de pensionare, mai solidar. Acest nou contract intergeneraţional a permis autonomizarea generaţiilor. „Finanţată de forţa de muncă activă, pensionarea prin repartiţie era profitabilă pentru toţi. Le permitea bătrânilor să-şi ducă traiul, iar adulţilor mai tineri să-şi rezerve un loc de muncă stabil şi durabil”. Din acest punct de vedere, a doua parte a secolului XX poate fi un exemplu în ceea ce priveşte raportarea la nevoile persoanelor în vârstă.

„A treia vârstă” şi bucuriile pensionării

Acest sistem de pensionare, la care se adaugă şi plăţile complementare câţiva ani mai târziu, duce şi la schimbare de percepţie asupra celor din „vârsta a treia”. „Începând cu anii ’60, se inventează o nouă cetăţenie, o nouă vârstă a vieţii: vârsta după muncă. Din punct de vedere politic, bătrâneţea nu mai era o problemă de resurse, ci o incluziune socială şi un mod de viaţă. Bătrânii aspiră să aibă un destin cu partea întreagă”, notează Anne-Marie Guillemard. În acelaşi timp, habitatul se individualizează între generaţii. „Solidaritatea forţată între generaţii dispare odată cu consolidarea statului providenţă”, subliniază Vincent Gourdon.

Un loc desuet

Politicile de sănătate au evoluat la rândul lor. „O lentă revoluţie demografică a avut loc la sfârşitul Vechiului Regim. Bătrânii au devenit mai numeroşi, constituind aproximativ 8% din populaţie în jurul anului 1700. Aceşti 8% reprezentau un prag simbolic important: era momentul când deveneau un grup care putea conta politic”, spune istoricul Jean-Pierre Bois. Primele spitale au apărut sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, în întărire la instituţiile private locale existente deja - adesea religioase. Ospiciile publice au fost înfiinţate la începutul secolului XIX. Mai târziu, în anii ’60, o serie de politici a încercat să pună capăt modelului ospiciilor, structuri colective considerate prea dure şi impersonale. Totuşi, „la sfârşitul anilor ’70, logica contabilă a câştigat, construindu-se stabilimente cu denumiri insensibile: V120, V240...”, îşi exprimă regretul Anne-Marie Guillemard. „După 20 de ani de promovare a autonomiei maxime a bătrânilor, aceştia sunt închişi din nou. Ei ajung (în ospicii) după o spitalizare care necesită convalescenţă şi ies de acolo doar pentru ca să se întoarcă la spital şi să moară. Este un sistem intolerabil în care oamenii sunt condamnaţi la moarte”, denunţă socioloaga franceză.

Oare cei trecuţi de 80 de ani nu mai interesează pe nimeni? Anne-Marie Guillemard nu împărtăşeşte ideea lui Michel Houellebecq. „Nu cred că toţi bătrânii sunt marginalizaţi. Uitaţi-vă la Edgar Morin, care deschide ziarul Le Monde la aproape 100 de ani de viaţă. Noi ne ferim acum de fapt de ceea ce este greu de înfruntat: suferinzii de Alzheimer, persoanele aflate pe patul de moarte. Ca şi cum aceşti oameni nu ar mai exista”, conchide profesoara de la Universitatea din Paris.