Viaţa prinţului Philip: născut pe o masă de bucătărie în Insula Corfu, exilat la un an, copilăria sa a fost marcată de tragedii, dar a ieşit biruitor FOTO
0Născut pe o masă de bucătărie la reşedinţa familiei din Mon Repos, insula Corfu pe 10 iunie 1921, singurul fiu al Prinţului Andrew al Greciei şi Danemarcei şi al Prinţesei Alice din Battenberg, a devenit exilat la doar un an şi jumătate, iar copilăria i-a fost marcată de tragedii.
Pe linie paternă are strămoşi greci, danezi, ruşi şi prusaci, iar bunica sa maternă a fost Prinţesa de Hesse, nepoata Reginei Victoria, fiind astfel văr de-al treilea cu Elisabeta a-II-a, potrivit Daily Mail.
Familia trăia fericită în casa unchiului său, Regele Constantin I al Greciei, înainte de a fi forţată să fugă, în decembrie 1922, după o lovitură militară şi după ce tatăl său, locotenent-general în armata Greciei, a fost acuzat de înaltă trădare. Acesta a fost acuzat că şi-a abandonat postul alături de regimentul său în faţa asaltului inamic în cadrul războiului greco-turc din 1919-1922.
Familia s-a îmbarcat pe o navă britanică, HMS Calypso, iar prinţul a fost transportat într-o ladă de fructe până în Franţa. El şi părinţii săi s-au stabilit într-o suburbie a Parisului, într-o casă pusă la dispoziţie de o mătuşă bogată, Prinţesa George a Greciei şi Danemarcei.
Însă curând avea să nu mai aibă o casă, mutându-se de mai multe ori şi în final găsind o familie mai curând la şcoală, dar şi sub protecţia unui unchi.
În anii ce au urmat, familia s-a destrămat, mama sa a fost internată într-o clinică psihiatrică, tatăl său a fost în mare parte absent, iar el a fost nevoit să fie îngrijit de alte rude.
„Nu cred că cineva ar putea crede că am avut un tată”, a povestit el. După ce germanii au fost alungaţi din Franţa, Philip s-a dus la Monte Carlo, unde Andrew se refugiase cu o amantă, pentru a ridica bunurile tatălui său: nu mai era aproape nimic, doar câteva perii de haine şi nişte butoni.
Întrebat ani mai târziu de un jurnalist de la The Independent ce limbă se vorbea acasă la el, prinţul a răspuns intrigat: „Ce vrei să spui prin „acasă ”?
În 2001, i-a dezvăluit unui alt biograf: „Pur şi simplu s-a întâmplat. Familia s-a destrămat. Mama era bolnavă, surorile mele s-au măritat, tatăl meu era în sudul Franţei. A trebuit să merg mai departe. Asta faci când n-ai de ales”.
La 8 ani, a fost trimis la o şcoală privată din Regatul Unit, Cheam din Surrey, unde ar fi trebuit să stea trei ani, dar s-a mutat în Germania, unde se măritaseră cele patru surori ale sale.
Nici aici nu a stat prea mult timp, şi de acolo a fost trimis înapoi în Marea Britanie, de data asta la Gordonstoun, o şcoală-internat din Scoţia.
Îşi vedea rar părinţii, dar la această şcoală a înflorit şi a avut o perioadă fericită, fiind căpitan al echipelor de hochei şi cricket, şi tot aici învăţând prima dată cum să vâslească, o fundaţie solidă pentru viitoarea sa carieră în marină.
Lordul Mountbatten, unchiul său şi un marinar experimentat, l-a luat sub aripa sa.
Dar avea să treacă prin alte tragedii. Când avea 16 ani, sora sa Cecile a murit împreună cu soţul şi cei doi copii într-un accident de avion.
Doar câteva luni mai târziu, unchiul şi protectorul său, Lordul George Mountbatten, al doilea marchiz de Milford Haven, a murit brusc de cancer, la doar 46 de ani.
Kurt Hahn, un neamţ în exil şi fondatorul internatului,care a avut o mare influenţă asupra sa, i-a dat vestea tristă.
După terminarea şcolii s-a înrolat în marina Regală, la Colegiul Naval Regal Britannia, Dartmouth, în 1939, şi s-a evidenţiat ca cel mai bun cadet.
A luptat pe mai multe nave contra forţelor germane, italiene şi japoneze, iar în 1941, pe când era ofiţer de control, a primit Crucea de Valoare a Greciei pentru contribuţia sa la scufundarea unor crucişătoare italiene.
La 21 de ani a devenit cel mai tânăr ofiţer numit prim-locotenent pe un distrugător de mari dimensiuni precum HMS Wallace.
În 1943, de Crăciun, cum „nu avea unde să se ducă”, Philip a mers cu un văr al său la Castelul Windsor, ceea ce i-a produs o mare bucurie Prinţesei Elisabeta, pe atunci în vârstă de 17 ani.
Acel weekend cu dansuri, şarade şi muzică s-a dovedit decisiv pentru cei doi. Philip i-a scris pentru a-şi exprima recunoştinţa după ce s-a bucurat de „plăcerile simple ale unei familii, distracţiile şi sentimentul că sunt invitat să le împărtăşesc”.
„Mă tem că nu sunt capabil să pun toate acestea în cuvintele potrivite şi, cu siguranţă, sunt incapabil să vă arăt recunoştinţa pe care o simt”, i-a dezvăluit el.
Probabil că a cerut-o în căsătorie în cadrul unei expediţii de vânătoare la care a fost invitat la sfârşitul verii, anul următor.
„Să ies teafăr din război şi chiar victorios, să am prilejul de a mă odihni şi să mă regrupez, iar apoi să mă îndrăgostesc atât de total şi în completă dăruire, toate astea fac ca toate necazurile individuale şi chiar problemele lumii să pară mărunte şi superficiale”, i-a scris el viitoarei sale soţii.
Philip nu se bucura de prea multă încredere din partea socrilor întrucât li se părea acestora „cam din topor, fără maniere, prea direct , lipsit de educaţie” şi probabil înclinat spre infidelitate.
Totuşi au ajuns să-l placă, mai ales George VI, care l-a îndrăgit pentru umorul şi firea sa directă, dar şi pentru dragostea sa pentru mişcare.
Când s-a căsătorit, la 26 de ani, Prinţul Philip îşi pierduse acele rădăcini şi legături familiale, dar şi acea stabilitate care se răsfrâng asupra identităţii unei persoane. Tatăl său murise la Monte Carlo în 1944 după ce acumulase datorii la jocuri de noroc, iar el îşi pierduse dreptul din naştere, casa, numele, naţionalitatea şi biserica. Nici măcar ziua lui naştere nu mai era aceeaşi după ce a fost mutată în calendarul gregorian.
După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Philip şi-a încheiat cariera navală activă în iulie 1951 şi apoi a început să se concentreze asupra activităţii sale de sprijinire a reginei după aderarea ei la tron, în 1952.
El a fost cunoscut mai ales pentru fondarea schemei Premiului Ducelui din Edinburgh, în 1956, un premiu pentru tinerii merituoşi şi care funcţionează acum în peste 140 de ţări.
Premiul, care a fost fondat alături de educatorul german Kurt Hahn şi alpinistul Lord Hunt, are ca scop ajutarea tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 24 de ani să experimenteze aventura şi să înveţe în afara clasei.
Ducele şi-a petrecut o mare parte din viaţă implicat în organizaţii de caritate şi din domeniul conservării mediului, sportului, armatei şi ingineriei - cu un interes deosebit în cercetarea ştiinţifică şi tehnologică.
În 1959, el a prezidat prima dată juriul pentru Premiul pentru designeri Prince Philip, avându-l câştigător printre alţii pe inventatorul de biciclete pliante Brompton Andrew Ritchie.
De asemenea, a păstrat legături puternice cu forţele armate, iar în 1952 a fost numit amiral al Corpului cadetilor de mare, colonel-şef al forţei cadete a armatei şi comandor-şef aerian al corpului de formare aeriană.
Printre turneele regale care au avut cel mai mare impact asupra sa a fost o călătorie în Antarctica şi Atlanticul de Sud în 1956-57, prin care a încercat să atragă atenţia asupra impactului crucial al mediului asupra întregii umanităţi
În mai 2017, Casa Regală a anunţat că ducele de Edinburgh a decis să renunţe la angajamentele publice, dar a rămas patron, preşedinte şi membru a mai mult de 750 de asociaţii până la moartea sa.