Referendum în Catalonia. Lungul drum spre independenţă

Referendumul din Catalonia, programat pentru 9 noiembrie, este neconstituţional, însă catalanii speră că Madridul nu va putea ignora voinţa populară pentru secesiunea de Spania. Dincolo de dorinţa clară a catalanilor pentru independenţă, liderii separatişti se bazează şi pe zecile de ani de eforturi în acest sens pentru a îndupleca Bruxelles-ul să recunoască plebiscitul.

Sâmbătă, Artur Mas, preşedintele regiunii spaniole Catalonia, a semnat un decret pentru organizarea unui referendum de independenţă la 9 noiembrie. Până acum, toate demersurile catalanilor pentru organizarea unui plebiscit au fost respinse de Madrid drept neconstituţionale - decizia ar trebui să fie luată de guvernanţii naţionali spanioli, nu de liderii locali, iar la vot ar trebui să participe toţi spaniolii, nu doar catalanii. 

Astfel, Madridul susţine că nu numai că nu va recunoaşte rezultatele referendumului din Catalonia, ci va bloca organizarea acestuia. De cealaltă parte, Artur Mas anunţă că legile locale permit organizarea referendumului prin legislaţia privind „consultările populare”. 

Separatiştii speră însă că Madridul va fi obligat de Bruxelles să accepte organizarea referendumului pentru independenţă, aducând drept argumente principale dorinţa localnicilor, care au votat constant în ultimii ani numai lideri locali pro-secesiune, şi istoria mişcării separatiste, care a apărut la începutul secolului XX. 

Catalonia, care include oraşul Barcelona, este una dintre cele mai bogate regiuni spaniole, fiind puternic industrializată, iar dorinţa pentru autonomie a căpătat şi mai mult sprijin în ultimii ani, care au dus măsuri aspre de austeritate în întreaga ţară. Statutul de regiune spaniolă autonomă îi recunoaşte şi faptul că reprezintă o naţiune distinctă de spanioli. 

Dacă referendumul pentru independenţă va avea loc, catalanii vor răspunde la două întrebări: „Vreţi să devină Catalonia stat?” şi „Dacă da, vă doriţi să fie Catalonia un stat independent?”. 

Catalonia se supune Coroanei Spaniole din secolul al XV-lea, atunci când a apărut Spania prin unirea monarhiei Regatului Aragonului - din care face parte şi Catalonia - şi Regatul Castiliei. Însă Regatul Aragonului şi-a păstrat, până în 1714, independenţă sporită, pierdută după Războiul Succesiunii Spaniole. Atunci, regele Filip al V-lea al Spaniei a emis o serie de decrete care impuneau o putere spaniolă centralizată. 

Unii istorici şi scriitori catalani susţin că primele mişcări separatiste serioase datează încă din anii 1600, eşuate în Republica Catalană rezultată după Revolta Catalană dintre 1640 şi 1659. 

Însă majoritea istoricilor consideră că mişcarea separatistă catalană a apărut la începutul secolului XX, când mai multe organizaţii şi partide politice au cerut independenţă totală de Madrid. În 1931, o coaliţie de partide catalane naţionaliste a câştigat alegerile municipale care au dus la fugirea Regelui Alfonso al XIII-lea din Spania şi declararea celei de-a Doua Republică Spaniolă, care a funcţionat din 1931 până când a fost dizolvată de revolta militară condusă de generalul Franco. 

În 1932, Catalonia a primit statut de regiune autonomă, având dreptul la administraţie publică independentă de Spania. Zona a funcţionat în acest fel până la izbucnirea Războiului Civil Spaniol, în 1936. A urmat apoi de dictatura lui Franco, bazată pe naţionalism şi catolicism, iar catalanii şi-au pierdut independenţa instituţiilor publice şi autoguvernare, iar cultura regională a fost descurajată până la interzicere. 

După moartea lui Franco, în 1975, şi tranziţia Spaniei către democraţie, Catalonia şi-a recâştigat autonomia în 1977. De-atunci, naţionaliştii au fost aproape permanent la conducerea regiunii. Începând din 1980, aceştia au şi propriul grup în Parlamentul de la Madrid. 

Există însă şi o parte a istoricilor care consideră că, de fapt, actuala mişcare pentru independenţa Cataloniei a izbucnit în anii 1960, odată cu apariţia Partidului Socialist de Eliberare Naţională (PSAN). De atunci, separatismul catalan şi-a asumat o ideologie predominant de stânga, schimbându-şi de câteva ori poziţia de la independenţa Cataloniei la independenţa „ţărilor catalane” - Catalonia este regiunea din nord-estul Spaniei, în timp ce „ţările catalane” reprezintă toate teritoriile în care se vorbeşte limba catalană, adică teritorii spaniole, franceze, italiene şi care aparţin statului Andorra - unde catalana este limba oficială. 

Din anii `70, PSAN s-a rupt în mai multe facţiuni, iar numărul grupărilor naţionaliste catalane a continuat să crească. Printre acestea a apărut şi organizaţia armată Terra Lliure (cunoscută şi ca TLL), care a organizat zeci de atacuri teroriste soldate cu zeci de răniţi şi un mort. 

În anii `80, Mişcarea pentru Apărarea Pământului (MDT) a devenit principala forţă separatistă din Catalonia, însă şi aceasta s-a divizat puternic de-a lungul deceniului. Anii `90 au adus o accentuare a mişcării separatiste, către care aderau tot mai multe grupări politice locale. 

Eforturile pentru obţinerea independenţei au culminat însă în 2010, când în Barcelona a avut loc un amplu protest pentru autonomie, la care au participat peste 1,1 milioane de localnici. Manifestaţia a fost stârnită de o decizie a Curţii Constituţionale Spaniole de a anula sau reinterpreta o serie de articole din Statutul de Autonomie al Cataloniei, care fusese aprobat catalani, cu 73,9% din voturile exprimate la un referendum din 2006. 

În 2010, judecătorii Curţii Constituţionale au decis că sintagmele „Catalonia ca naţiune” şi „realitatea naţională a Cataloniei” nu au efecte ce pot fi interpretate legal. Totodată, ei au decis că un articol este neconstituţional, iar alte 24 de articole au fost reinterpretate astfel încât să limiteze autonomia Cataloniei. 

Apoi, în 2012, catalanii au organizat noi proteste pro-independenţă, la care au participat în jur de 1,5 milioane de localnici. Spre sfârşitul anului, preşedintele Artur Mas a anunţat organizarea de alegeri anticipate pentru parlamentul regional, susţinând că „vocea de pe stradă trebuie mutată la urnele de vot”. Atunci, partidepe separatiste au obţinut peste jumătate din voturile exprimate de catalani, însă partidul lui Mas şi-a pierdut majoritatea parlamentară. 

Pe aceste rezultate se bazează liderii catalani pentru a convinge Madridul şi mai ales Bruxelles-ul că trebuie să permită organizarea referendumului pentru independenţă la 9 noiembrie. 

La începutul acestui an, pe 23 ianuarie, parlamentul catalan a adoptat cu o majoritate categorică - 85 de voturi „pentru”, 41 „împotrivă” - Declaraţia de Suveranitate şi a Dreptului de a Decide pentru Poporul Catalan. În acest document se stipulează că „poporul catalan are - prin prisma legitimităţii democratice - caracterul unei entităţi suverane din punct de vedere politic şi legal”.