Milo Djukanovici, supravieţuitorul din Balcani

În cele două decenii cât a deţinut puterea, fosta speranţă comunistă iugoslavă Milo Djukanovici a reuşit să aducă micul Muntenegru în pragul aderării la marea Uniune Europeană. Restul e istoria recentă balcanică.

Cu şase mandate de prim-ministru - primul obţinut la doar 29 de ani - şi unul de preşedinte, de numele lui Milo Djukanovici se leagă atât drumul spre independenţă al măruntei naţiuni de pe coasta Adriaticii, cât şi transformările politice şi economice care au urmat obţinerii acestui statut – inclusiv eforturile înscrierii pe un parcurs european.
La sfârşitul anilor ’80, Djukanovici era exponentul generaţiei de „tineri, frumoşi şi inteligenţi” ai Ligii Comuniştilor din Iugoslavia. Apropiat al lui Miloşevici, Djukanovici devine prim-ministru al Muntenegrului în 1991, an în care trupele muntenegrene din armata naţionala iugoslavă execută alături de cele bosniace asediul asupra oraşului croat Dubrovnik. După înlăturarea din funcţie, în 1993, a ultimului preşedinte al Republicii Federale Iugoslavia, Dobrica Cosici, guvernul de la Podgoriţa se îndepărtează treptat de linia lui Miloşevici. Djukanovici va păstra un fin echilibru între criticile la adresa Belgradului, punctând însă fiecare dezacord în faţa occidentalilor, dar va evita orice acţiuni vădit anti-sârbe.
Conflictul din Kosovo, din 1999, găseşte însă Podgoriţa şi Belgradul în tabere vădit diferite. Djukanovici refuză să declare starea de urgenţă în Muntenegru şi să rupă relaţiile diplomatice cu mai multe state NATO, deschizând chiar graniţele pentru mii de refugiaţi din Kosovo. Djukanovici înţelesese că despărţirea politică de Belgrad trebuie să se sprijine pe separarea economică. Economia republicii iese treptat de sub controlul federal, încât în perioada Uniunii Statale Serbia şi Muntenegru cele două entităţi aveau deja bănci centrale şi monede naţionale proprii - Muntenegru făcând în final trecerea la euro, în 2002.
Interpretând mereu corect semnalele din Occident, Djukanovici nu forţează cartea independenţei. Respectând condiţiile Uniunii Europene, independenţa vine abia în 2006, în urma unui referendum căruia comunitatea internaţională îi atribuia puţine şanse de validare. Marele merit al lui Djukanovici rămâne acela de a fi reuşit să evite pentru Muntenegru un parcurs similar tragediilor din Bosnia şi din Kosovo.
Djukanovici s-a retras la doar câteva zile după obţinerea statutului de ţară candidată la aderarea la UE pentru Republica Muntenegru. Rămâne liderul Partidului Democrat al Socialiştilor, formaţiunea dominantă în actuala coaliţie de guvernare, şi nu exclude o viitoare candidatură la preşedinţia ţării - scenariu similar celui adoptat în 2006. Retragerea strategului Djukanovici are loc pe fondul unui val de acuzaţii şi arestări în Balcanii ex-iugoslavi. Chiar şi demisia sa a fost urmată de arestarea unor importanţi politicieni muntenegreni. El însuşi a fost cercetat de autorităţile italiene pentru implicare în trafic cu ţigări în anii ’90, dar ancheta s-a încheiat, în 2009, prin retragerea acuzaţiilor.
Rămân însă suspiciunile asupra modului în care Djukanovici a reuşit să strângă o avere impresionantă - şi percepţia că ţara s-a transformat într-o afacere de familie. Cu un pas înaintea tuturor, investitorii ruşi au fost activi în procesul de privatizare a sectoarelor strategice ale ţării, afaceri care se dovedesc acum o povară pentru statul muntenegrean. Un exemplu semnificativ: uzina de aluminiu din Podgoriţa, la care magnatul rus Oleg Deripaska a cumpărat un pachet majoritar de acţiuni, va continua să primească energie electrică la un tarif modic până în 2013, deşi Muntenegru este importator de electricitate iar populaţia este adesea afectată de căderile din sistem.    
Djukanovici lasă în loc un politician tânăr, Igor Luksici, fost ministru de Finanţe, cu un angajament deschis în ceea ce priveşte integrarea republicii în structurile euro-atlantice. Mai lasă şi un stat lovit puternic de criza economică, căruia UE îi reproşează nivelul corupţiei şi amploarea crimei organizate – pe lângă problemele de mediu. Strategia lui Luksici pentru viitorul european a Muntenegrului se află pe blogul personal al acestuia: „Suntem în mijlocul unei prefaceri structurale, dar sistemele sociale rămân fragile şi impredictibile. Dacă vrei să schimbi acest lucru, începi să trimiţi impulsuri mici şi controlate – în cazul nostru, reforme. Urmăreşti apoi cum aceste impulsuri se acumulează şi în final capătă o inerţie proprie.”

Iulia Serafimescu este expertă independentă.