Europa jumătăţilor de măsură

Mesajele şi deciziile liderilor Uniunii Europene nu au calmat „pieţele".Teama băncilor şi creditorilor privaţi ai Greciei că vor trebui să-şi asume pierderi a agravat situaţia Italiei, Spaniei şi altor economii din UE.

„Pieţele" nu vor să se supună directivelor liderilor europeni. Ca atare, preşedintele Consiliului European, dl. Herman Van Rompuy, i-a convocat la Bruxelles, în această săptămână, pe liderii statelor din zona Euro, pentru o reuniune de urgenţă care să decidă o soluţie la cea de-a doua tentativă de rezolvare a situaţiei din Grecia. În timpul scurs de la ultimul Consiliu European, când s-a propus ca sectorul privat să contribuie la ieşirea Greciei din criză, pieţele s-au inflamat atât în Europa cât şi global.

Teama băncilor şi creditorilor privaţi ai Greciei că vor trebui să-şi asume pierderi, ca urmare a initiaţivei Consiliului, a agravat situaţia Italiei, Spaniei şi altor economii din Uniunea Europeană şi au pus pe jar economiile altor regiuni. Aceasta deoarece mesajele transmise pieţelor de dezbaterile din zona Euro au fost de neunitate şi incertitudine. Comisia Europeană a dovedit că trece imediat la aplicarea planului de sprijinire a redresării Greciei (în 15 iulie a.c. s-a decis injectarea mai rapidă a fondurilor de coeziune în economia elenă, pentru crearea de noi locuri de muncă şi repornirea economiei), dar nici semnalul investirii mai accelerate a fondurilor europene alocate Greciei nu a calmat spasmele pieţelor.

Chiar şi „partenerul" Uniunii Europene şi Băncii Centrale Europene în efortul soluţionării crizei datoriilor din zona Euro - am numit Fondul Monetar Internaţional - constată acum că răspunsul Europei a fost „insuficient". Un oficial al instituţiei internaţionale financiare amintite spunea, zilele trecute, că ceea ce se doreşte şi ceea ce de fapt lipseşte, este „o soluţie europeană la o problemă europeană". Şi, continuăm noi, cu implicaţii care trec dincolo de zona Euro şi chiar mai departe de aria Uniunii Europene.

Vulnerabilităţile euro

Proiectul monetar Euro şi-a dovedit viabilitatea într-o perioadă de dezvoltare economică, dar actuala criză financiară internaţională ne-a înfăţişat şi vulnerabilităţile la şocurile pieţei globale. Inabilitatea liderilor europeni, în cazul Greciei, tinde să devină proverbială şi să arate caracteristicile europenismului contemporan, ghidat mai mult de interesele electorale ale unor guverne populiste. Juncker şi Trichet au insistat de mai multe ori că Euroland trebuie să facă „un mare pas înainte".

Toţi liderii europeni susţin că doresc a opri fenomenele crizei, dar ştim foarte bine că puterea reală a deciziei este în mâna statelor membre, numai acestea având instrumentele de control al cheltuielilor publice şi colectarea taxelor. Astfel că îi vom da dreptate lui Joseph Stiglitz care avertiza asupra deficienţelor zonei Euro, datorate existenţei unor „probleme instituţionale fundamentale". Cu o politică monetară comună, dar fără mijloace de a aplica o politică fiscală comună, Uniunea Europeană nu are cum să gestioneze raţional şi eficient evoluţiile economice în contextul competitivităţii globale. A trebuit să vină o criză severă pentru a fi resubliniate asemenea chestiuni structurale şi a fi limpede pentru oricine că Uniunea Europeană a străbătut, după 1999, numai jumătate din drumul către o adevărată uniune economică şi monetară.

Eu cred că această criză a reliefat cel puţin trei pachete de slăbiciuni structurale ale zonei Euro, cu consecinţe asupra întregii Uniuni Europene: 1) probleme instituţionale (s-a văzut dificultatea implementării unor politici comunitare, inclusiv în ceea ce priveşte politica monetară Euro); 2) aspecte politice (s-a observat efectul incapacităţii coordonării şi cooperării statelor membre în materie de politici economice, dar nu numai); 3) calitatea managementului/guvernanţei (a fost demonstrat că Uniunea şi Piaţa Internă s-au preocupat mai mult de managementul riscului intern şi mai modest de managementul şocurilor/crizelor globale).

Relaţia state-pieţe, neglijată

Ştim de pe vremea lui Tucidide că, în sistemul internaţional, cei puternici fac ce vor, pe când cei slabi fac ce li se spune. Dar dacă liderii europeni contemporani ar fi avut cunoştinţă de faptul că în actualul sistem internaţional nu interacţionează numai statele, ci şi pieţele, probabil ar fi fost mai atenţi când au decis „politic", în cadrul Consiliului European, posibila implicare a sectorului privat în ecuaţia europeană a „salvării" Greciei. Iar chestiunea nu se referă la oportunitatea unei atari implicări şi nici măcar la eliminarea acestui sector privat de la responsabilităţile care incumbă subiectului.

Problema care nu au avut-o în vedere liderii europeni este tocmai echilibrul care trebuie să stea la baza interacţiunii state-pieţe. Ei nu au luat în considerare faptul că „geometria pieţei" are impact asupra structurilor primare, inclusiv asupra raportului dintre autorităţi şi piaţă. Preocupaţi doar de efecte pe termen scurt, care să le asigure eventuale aplauze electorale, liderii statelor membre au omis să ţină cont că relaţia state-pieţe se referă şi la existenţa unor reguli empirice solide care pot arăta limpede structura dominantă şi, mai important pentru acest context, care pot fi schimbările structurale decisive.

În loc să tot vorbească doar de „tragedia greacă" din zilele noastre, ar fi mai bine dacă liderii europeni ar căuta soluţii la „criza structurală a Euroland", în primul rând, dar şi la ansamblul problemelor structurale ale Uniunii Europene. Experienţa anilor 2008-2011 a arătat clar că cele mai multe din aşa-zisele „soluţii naţionale" au prelungit şi chiar au agravat criza. E nevoie, măcar acum, în ceasul al unsprezecelea, să se propună şi să se aplice şi „soluţii europene" care să ia forma unui răspuns coordonat, sigur şi consecvent de politică economică europeană. Căci concentrarea excesivă pe moderarea salarială, ca mijloc de reducere a deficitelor, ar putea duce nu doar la grave perturbări distribuţionale, ci şi la diminuarea şanselor de creştere economică, la pierderea unor avantaje competitive în repoziţionările globale post-criză ale Uniunii Europene.