Taţii care au învăţat cum să fie mame

Taţii care au învăţat cum să fie mame

Pentru părinţii care-şi cresc copiii fără ajutorul unui partener de viaţă, fiecare nouă zi este o provocare. Ei trebuie să fie părintele „doi în unu“, mamă şi tată la un loc. Forumurile sunt înţesate de discuţii între femei abandonate de partenerii lor, care îşi cresc singure fiii. Ce se întâmplă însă când bărbaţii şi copiii sunt cei părăsiţi?

Emil (40 de ani) este tată de 12 ani, însă de doi ani a învăţat cum să intre în pielea unei mame grijulii, de dragul fiicei sale, Cristina. „Acum, că e la vârsta pubertăţii, mi-am luat inima în dinţi şi am început să-i explic cum e cu menstruaţia, cu viaţa sexuală, cu metodele de contracepţie şi tot ceea ce ar trebui să-i spună, de regulă, o mamă fetei sale la vârsta asta“, povesteşte încurcat Emil. „Bineînţeles că mi-a fost jenă, că m-am făcut roşu ca racul, dar nici nu puteam să-mi asum riscul ca ea să nu afle toate treburile astea şi să facă mai târziu vreo prostie“, explică bărbatul.

Părinte cu normă triplă

De teama zilei de mâine şi a scenariului de groază în care fiica lui i-ar putea spune într-o zi că nu are ce să-şi ia pachet la şcoală sau că nu poate continua să meargă la antrenamentele de Goju Ryu - arta de a lupta cu mâinile libere -, Emil mărturiseşte că şi-a luat două joburi - e angajat cu normă întreagă dar şi colaborator în departamentul tehnic al unor instituţii media.

Citiţi şi:

• Bebeluşii plâng pe limba mamelor -studiu
• Au copiii motive să fie stresaţi?
• Mituri despre autoritatea părinţilor

 „Plec de dimineaţă de acasă şi ajung seara, pe la ora 22.00. Dar pentru că ea învaţă după-amiază, o găsesc trează. Are o grămadă de lecţii de făcut şi citeşte şi în plus, pentru că e olimpică la limba română“, mai povesteşte bărbatul. Peste zi, Cristina rămâne cu bunica din partea „fostei sale mame“, aşa cum o numeşte fata pe femeia care a părăsit-o în ciuda legăturii de sânge. Şi pentru că bunica e bătrână, sarcinile casei se împart în mod egal: Emil face piaţa şi se asigură că nu le lipseşte nimic, bunica găteşte şi spală, iar Cristina face curat şi are grijă de cele două pisici care o înveselesc ori de câte ori este mâhnită.

Lecţia de viaţă

Din experienţa divorţului părinţilor ei, Cristina spune că a învăţat să ia deciziile numai după ce se gândeşte temeinic. „Poate că e mai bine că am rămas numai noi, suntem mai liniştiţi. Înainte, de câte ori voiam să-i zic ceva, ea (mama, n.r.) vorbea la telefon sau stătea la calculator“, spune copila. Emil, pe de altă parte, crede că divorţul l-a „călit“.

„Puteam să cad în patima alcoolului, a drogurilor sau a tutunului. Dar când îţi vezi copilul premiant, îţi dau lacrimile pentru că ştii că a reuşit în ciuda tuturor încercărilor prin care a trecut. Atunci realizezi cu adevărat pentru ce trăieşti“, crede Emil. Pentru a se recompensa faţă de Cristina pentru timpul în care lipseşte de lângă ea în cursul săptămânii, bărbatul îi organizează diverse activităţi în weekend. „Ieşim cu rolele în parc, la plimbare prin oraş, la cinema uneori sau la un restaurant de tip fast-food, la care-i place ei, cam de două ori pe lună“, arată bărbatul. Anul acesta au reuşit chiar să ajungă la mare, unde Cristina spune că a fost „super“, pentru că nu mai văzuse valuri, nisip şi pescăruşi laolaltă de cinci ani.

Trei bărbaţi într-o casă

Şi Cristian Ghigu (41 de ani) a trecut printr-un divorţ, acum doi ani. Spre deosebire de Emil, Cristian spune că el şi-a dorit divorţul. „Ea (soţia, n.r.) începuse să cheltuiască tot ce prindea şi să nu se mai îngrijească de copii. Cu atât mai grav cu cât cel mic s-a născut prematur, cu probleme psihomotorii şi are nevoie de îngrijire specială“, ne-a povestit bărbatul.

Aşa că după ce a aflat de infidelităţile soţiei şi i-a mai dat acesteia o şansă pentru a forma o familie armonioasă, Cristian a decis să o gonească pe mama copiilor lui de acasă şi să-şi ia responsabilitatea de a creşte doi copii de unul singur. „La tribunal, cel mare a fost întrebat cu cine vrea să rămână. A spus că vrea să stea cu mine. Şi pentru că am prezentat dovezi că băieţii sunt foarte apropiaţi unul de celălalt - cel mare îl lua pe cel mic de la şcoală, făcea lecţiile cu el şi se jucau împreună -, instanţa a decis să-mi dea tutela amândurora“, explică Cristian.

Boala copiilor, coşmar de tată

Bărbatul spune că, de când a rămas singur cu cei doi băieţi, a învăţat ce înseamnă să fii mamă. „Nu-mi rămâne niciun minut pentru mine. Nu am mai ieşit din Bucureşti de trei ani şi îmi pun copiii înainte de mine. Ce le trebuie? Cum să fac să nu le lipsească ceva? M-am angajat la primărie, unde câştig 1.500 de lei plus bonuri de masă. Din banii ăştia mă asigur că nu le lipsesc mâncarea din frigider, manualele sau cele necesare. Cum cel mic avea probleme motorii şi de vorbire, am plătit o logopedă pentru a-l ajuta să intre în clasa I la o şcoală normală“, povesteşte Cristian.

El mărturiseşte că cel mai greu îi este să facă lecţiile cu mezinul, seara, după ce le dă să mănânce şi strânge după ei, dar şi atunci când se mai îmbolnăvesc „pentru că un bărbat nu se descurcă aşa de bine ca o femeie în astfel de situaţii“.

Custodie comună din 2011

Taţii care trec printr-o ruptură de familie sunt ajutaţi cu consiliere juridică şi nu numai în cadrul Alianţei T.A.T.A., fondată de Bogdan Drăghici în urma unei drame personale.

„După ce am divorţat, fetiţa

mi-a fost încredinţată mie un an, iar apoi instanţa s-a răzgândit şi a acordat custodia mamei. De aceea ne-am luptat doi ani pentru a include în noul Cod Civil ca autoritatea părintească să revină ambilor părinţi“, explică Drăghici.

Divorţul sau decesul aruncă în aer viaţa de familie

Mihai îl ajută pe Edi, fratele său, să comunice mai bine  Foto: Marian Vilău

Din cauza decesului partenerului de viaţă sau a neînţelegerilor din cuplu, orice tată poate fi nevoit să înveţe peste noapte cum să devină şi mamă pentru copiii săi. Chiar dacă, în general, mamele sunt acelea care ajung să-şi crească singure copiii, tot mai mulţi taţi se confruntă cu aceste drame.

Emil a ajuns să-şi ia responsabilitatea creşterii fetiţei sale după ce soţia sa, profesoară de meserie, s-a înstrăinat de familie şi „s-a încurcat cu un coleg de serviciu“ de-al său. În momentul în care nevasta sa „lua mâncarea din faţa copiilor“, Cristian Ghigu a realizat că s-a căsătorit cu un copil care cheltuia toţi banii din casă pentru a-şi cumpăra snackuri şi dulciuri.

Răsfăţul copilului, prima greşeală

Meseria de părinte „doi în unu“ este mai grea decât oricare alta. O recunosc mai ales cei care o practică, dar şi psihologii care identifică câteva din greşelile frecvente ce pot apărea în aceste cazuri.  Cea mai întâlnită eroare este ca părintele să-şi răsfeţe copilul pentru a compensa sentimentul de vinovăţie pe care-l are.

„E important să stabilească limite ferme pentru că altfel riscă să crească un copil indisciplinat, lipsit de răspundere şi cu rezultate şcolare slabe. Totodată, să nu facă din copil un confident căruia să-i împărtăşească problemele şi grijile, supărările şi sentimentele. E prea mic pentru o astfel de răspundere, poate fi uşor rănit, se va simţi neputincios, frustrat şi vinovat pentru situaţia în care se află părintele“, atenţionează Aniela Minu, psihoterapeut specialist în problemele copiilor.

Cel mai bine pentru copil ar fi ca părintele unic să apeleze la ajutorul rudelor pentru ca cercul de cunoştiinţe al copilului să nu se limiteze la relaţia cu el, mai adaugă ea.

Traumele copilului

Specialiştii în comportamentul copiilor spun că atenţia părintelui unic trebuie dozată şi mai mult în cazul copiilor mai mari de trei ani sau aflaţi la vârsta pubertăţii. „O mamă singură trebuie să respecte nevoia copilului pentru o figură paternă mai ales după trei ani. Să încurajeze copilul să se apropie de băieţi mai mari şi de bărbaţi ce pot deveni modele pentru el: bunici, unchi, prieteni, profesori.

Orice copil are nevoie de un model masculin pentru o existenţă echilibrată“, explică psihoterapeutul Aniela Minu.  „Un tată singur trebuie să înveţe să acorde acea doză de iubire deschisă, de tandreţe, apropiere şi de comunicare pe care în general mama ştie cum să o ofere“, mai explică Minu.

Cum ajută statul familiile monoparentale?

Părinţii care joacă un dublu rol în viaţa copiilor lor sunt cel mai adesea condamnaţi la sărăcie. „Alocaţia de stat este identică pentru toţi copiii din România, la grădinţă nu plătesc cu niciun leu mai puţin, ci exact ca şi pentru copilul cu ambii părinţi“, arată Violeta, o mămică singură, pe un forum de discuţii.

În plus, părinţii care obţin custodia copiilor primesc, la fel ca şi ceilalţi părinţi din România, o deducere din impozitul pe salariu, nimic mai mult“, arată Bogdan Drăghici, preşedintele Alianţei T.A.T.A.

Chiar dacă unii consideră drept umilitor un eventual ajutor de la stat sau anumite reduceri la taxe de şcolarizare, la fondul clasei sau la alte cheltuieli care intervin, în ţările occidentale, familiile monoparentale beneficiază de ajutor din partea autorităţilor.

De exemplu, în Statele Unite ale Americii, fiecare părinte care dovedea că este capul familiei primea în 2008 o dispensă de 3.500 de dolari pentru el şi tot atât pentru fiecare copil pe care-l avea în grijă. În Marea Britanie, părinţii care-şi cresc singuri copiii au acces mai ieftin la grădiniţe sau la locuri de joacă special amenajate. Şi în Japonia familiile monoparentale sunt puse la o plată simbolică în cazul grădiniţelor.

Condamnaţi la sărăcie

În România, familiile monoparentale primesc o alocaţie complementară de la stat numai dacă veniturile pe membru de familie sunt mai mici de 168 de lei, potrivit HG 1763/2005.

Astfel, pentru părinţii care cresc singuri un copil, statul acordă lunar 34 de lei. Pentru cei care au în custodii doi copii - 40 de lei, pentru trei copii aflaţi în grijă - 45 de lei, iar părinţii care cresc singuri patru sau mai mulţi copii primesc o alocaţie complementară de 50 de lei, sumă calculată ca fiind necesară în anul 2005.

Adesea, în cazul divorţului, părintele care a pierdut custodia copilului refuză să plătească pensia alimentară, ceea ce îngreunează şi mai mult sarcina părintelui care a primit în îngrijire copilul. Acesta se confruntă nu numai cu sărăcia, ci şi cu depresia, cu sentimentul neputinţei, generat de faptul că, oricât de mult ar munci, nu-i poate oferi copilului său aceleaşi condiţii de care se bucură un copil crescut de ambii părinţi.