Povestea ultimului partizan din munți, care a împlinit 93 de ani: „Americanii aştia, pe care i-am aşteptat noi atâţia ani, au venit degeaba“ VIDEO
0Nicolae Ciurică, ultimul partizan în viață, a ajuns la vârsta de 93 de ani. Este dezamăgit că nici Revoluția din decembrie 1989 nu a adus libertatea mult visată de cei care s-au ascuns în munți și au luptat împotriva comuniștilor.
În tinerețe, Nicolae Ciurică a fost timp de doi ani om de legătură al organizației Uță, iar din vara lui 1950 a luat calea pădurii și a devenit luptător cu arma în mână pentru patru ani, participând la numeroase ambuscade și ciocniri sângeroase.
În acea iarnă, partizanii s-au scindat în grupuri de doi-trei-patru, fiecare grup neștiind unde își săpaseră ceilalți bordeiele, aceasta fiind o măsură de siguranță.
Nicolae a iernat doar cu Dumitru Ișfănuț, în Munții Țarcu, undeva în apropierea locului de unde izvorăște Timișul. Au părăsit bordeiul la 15 martie 1951. Odată reunită, gruparea a atacat cu rafale de mitralieră un jeep al Securității, la marginea comunei Domașnea. În aprilie-mai, după rănirea gravă a lui Ișfănuț, care va necesita îngrijiri îndelungate, Nicolae și ceilalți partizani se stabilesc în pădurile Semenicului.
În iunie, aflând că un brigadier silvic a informat autoritățile despre prezența lor în zonă, luptătorii se duc să-l pedepsească, dar sunt surprinși de trupele de Securitate.
Urmează scene de război: explozii de grenade și rafale de mitralieră. Ion Caraibot e rănit, însă ortacii reușesc să se retragă la adăpostul întunericului, cărându-și cu rândul fratele de arme. Dimineață, Nicolae observă că sacul său de merinde fusese ciuruit de gloanțe, unul străpungând Noul Testament, care l-a încetinit și i-a deviat traiectoria. Are convingerea că, dacă nu ar fi purtat Noul Testament, acel glonț l-ar fi ucis sau l-ar fi rănit grav, perforându-i șoldul, scrie publicația „Podul“.
Sărutul lui Iuda
La 22 aprilie 1954, în Joia Patimilor, Nicolae Ciurică a fost prins împreună cu un alt camarad, Serăngău Gheorghe. Ca în orice poveste cu partizani, arestarea lor a fost din cauza unei trădări din partea unui localnic din Cornereva, Toma Duicu, care i-a dat pe mâna Securităţii. „Acest Duicu fusese om de legătură al grupului nostru, nu ne aşteptam la trădare din partea lui. Dar, în 1953, a avut un proces pentru nişte lemne şi se pare că a fost încolţit de securişti. În noaptea de 21 spre 22 aprilie am fost acasă la Duicu. M-a primit ca de obicei, m-a ajutat cu merinde, cu haine şi la plecare, m-a sărutat. Ne-am dat întâlnire a doua zi la Urdăreanu Ilie. A fost sărutul lui Iuda. A doua zi, la Urdăreanu au venit miliţenii şi au încercuit casa. Eu dormeam în pat, m-am trezit lovit de patul unei arme în piept şi nu am mai putut scăpa“, povesteşte Ciurică, care a fost judecat în acelaşi lot cu tatăl său.
Nicolae Ciurică a fost condamnat la 25 de ani închisoare, din care a făcut peste 10 ani.
A stat în închisoare cu „crema intelectualităţii, cu profesori universitari care vorbeau şapte – opt limbi. Am stat şapte ani în celulă cu generalul de aviaţie Marin Anton, soţul Sandei Marin, care fusese condamnat la 25 de ani închisoare de noul regim“, povesteşte el.
Ajunsese la 39 de kilograme, el având 1,80 de metri înălţime. „Asta a însemnat regimul comunist. Acum, sunt oameni care se duc să pună lumânări la mormântul lui Ceauşescu. Eu nu sunt de acord cu crima care s-a făcut. Ceauşescu trebuia judecat şi condamnat să stea şi el la puşcărie măcar un an, în condiţiile în care am stat noi“, dădea soluţia Nicolae Ciurică.
A ieşit din puşcărie după zece ani şi nu s-a mai întors în satul natal, unde oricum comuniştii îi confiscaseră totul. S-a stabilit în Teregova, unde s-a căsătorit şi şi-a construit o casă, dar nici aici nu a scăpat de prigoană. „Ani de zile am fost supravegheaţi de Securitate eu şi toată familia. În primii ani, veneau ofiţeri la mine în casă, îi cunoşteam deja. Îi puneam la masă, le dădeam să mănânce şi să bea, iar ei îşi făceau rapoartele“, spune Ciurică.
Nu a fost primit în televiziunea liberă
După Revoluție, Nicolae Ciurică a venit la București în primele zile ale lui ianuarie 1990. S-a dus la Televiziune, unde nu i s-a permis accesul în instituție, la fel cum s-a întâmplat și în cazul partizanului Ion Gavrilă Ogoranu.
Ulterior, s-a înscris în PNŢCD, convins din nou că poate să scape ţara de comunişti. Şi-a dat însă repede seama că nu se va schimba nimic.. „Au distrus ţara din nou. Păi cum să-l pui preşedinte pe Iliescu, un comunist notoriu?! Americanii aştia, pe care i-am aşteptat noi atâţia ani, au venit degeaba. Îşi urmăresc doar interesele lor. Şi acum, la alegerile locale, au venit la mine să intru din nou în partid, dar i-am refuzat. Nu mai am încredere în nimeni, pentru că toţi au bătut palma cu comuniştii“, spunea, cu mâhnire, ultimului partizan în viaţă.
Se încarcă comentariile...
