Isabel Marant, noua filozofie a modei

Isabel Marant, o prezenţă atipică în moda comercială de astăzi FOTO AFP

Haine care te fac să arăţi fabulos, dar care nu intervin în mersul firesc al unei zile obişnuite. De aceea Isabel Marant (46 de ani) şi brandul său eponim au cucerit lumea modei şi au devenit o tendinţă în sine în ultimii ani.

Sediul principal al companiei conduse de către designerul francez Isabel Marant se află în Paris, vizavi de Banca Naţională a Franţei. Locul imens, decorat în stil industrial, aminteşte de clădiri impozante în care se întâmplă lucruri măreţe, precum British Library din Londra. Doar că aici, în loc de cărţi, locul prezintă o colecţie impresionantă de femei cool, titrează „The Telegraph“.

Isabel Marant se află în mijlocul acestei mişcări continue din Paris şi nu numai. „Cu părul ei grizonant, faţa lipsită de machiaj şi extrem de expresivă cu toate grimasele şi râsetele, este superbă“, scrie editorul de modă britanic Kate Finnigan. Bea cafeaua de dimineaţă, fumează ţigările care nu aveau cum să lipsească din această poveste de dragoste a viciilor, pentru că nu se poate abţine de la lucrurile care îi fac rău. „Dar lucrez la asta“, spune ea.

O mănâncă palma, „iar în Franţa este semn că vin bani“, zice Isabel Marant, râzând contagios. Pregăteşte intens următoarea colecţie, motivul principal pentru care este atât de agitată. „Eu nu sunt foarte fericită în perioada asta aglomerată, dar mâna mea îmi spune că se va vinde“, continuă Isabel. Şi aşa va fi.
artista

Copiată de branduri celebre

În ultimul deceniu, Isabel Marant a crescut de la un designer-cult parizian la un succes comercial internaţional. Creaţiile sale au fost şi sunt purtate de celebrităţile-cheie ale industriei – Alexa Chung, Katie
Holmes, Victoria Beckham –, este favorita editorilor de modă, dar şi a numeroaselor femei anonime care au făcut loc brandului franţuzoaicei în garderoba lor.

„Odată ce ai devenit familiar cu estetica ei, semnătura Isabel Marant devine recognoscibilă instantaneu: o siluetă skinny, feminină, dar nuanţată cu accente masculine, puţin rock'n'roll, puţin globetrotter şi cu un aer de meşteşug etnic“, descrie „The Guardian“ stilul Marant. Simplu, fără să fie minimalist. Pe scurt, aşa cum multe dintre femeile de astăzi vor să se îmbrace, motiv pentru care creaţiile sale au fost imitate de către alte multe branduri celebre. „Şi chiar dacă numele Isabel Marant nu spune nimic, cel mai probabil ai purtat deja ceva influenţat de piesele sale“, spune Finnigan.

„Nu sunt multe branduri care oferă haine pe care să le îmbraci în fiecare zi. Pentru zilele în care trebuie să munceşti, în care nu ai şofer, în care trebuie să alergi, să-ţi duci copiii la şcoală, să arăţi bine la birou şi să ieşi seara cu prietenii. Adică viaţa noastră“, explică Marant motivul pentru care creaţiile sale au succes.
A fost mereu designer pentru ea, cât şi pentru brandul său, în măsura în care majoritatea directorilor de creaţie din industria dedicată femeilor sunt bărbaţi. „Este adevărat că sunt propria mea muză. Nu-mi place deloc cuvântul acesta, dar când studiam la Studio Berçot (colegiu de modă – n.r.) ni s-a spus să nu vrem niciodată ca alţii să poarte lucruri pe care noi nu le-am purta, iar sub acest îndemn am lucrat şi gândit mereu“, spune Marant.

Pentru ea, piesele-simbolice sunt „o pereche de blugi strâmţi, pantofi cu talpă joasă, un pulovăr sau un tricou şi o haină frumoasă“. Se declară androgină, dar cu o feminitate la care nu vrea să renunţe, ci doar să o mai asorteze cu anumite accente masculine. Pentru seară, doar schimbă pantofii cu stiletto. Nu creează ţinute de seară, ba chiar spune că ar prefera să trăiască într-o lume în care aşa ceva nu există.

Acest tip de dezgust, precum şi cuvântul în sine sunt un generator de creaţie pentru ea. Este dezgustată de toate brandurile care i-au copiat creaţiile, în special celebrii bascheţi, fără niciun drept. „Toţi cei care poartă modelele furate arată vulgar, pe când ale mele nu sunt deloc aşa“, spune ea.

Este dezgustată de impactul erei digitale asupra modei, dar mai ales este dezgustată de presiunea aflată asupra designerilor de a furniza încă alte două colecţii extra pe an, pe lângă cele obişnuite. „Ajung să mă simt ca un robot care vomită îmbrăcăminte“, explică designerul. Dar acest dezgust şi această frustrare reprezintă o motivaţie pentru ea. „Sunt o fire foarte instinctivă, nu sunt deloc intelectuală“, se caracterizează designerul.

Bona nebună, sursă de inspiraţie

Când era mică, Isabel Marant nu voia să fie designer. Până la vârsta de 15 ani, „moda era tot ce uram mai mult“. Mama ei a fost un model de succes, dar tatăl său a fost foarte hotărât să-şi protejeze fiica de această industrie. Părinţii s-au separat când Isabel avea 6 ani, urmând să locuiască alături de tatăl său şi de noua soţie, „genul de model Yves Saint Laurent din 1970“, care nu o impresiona deloc cu stilul ei.

La celălalt pol se afla cea de-a treia mamă a Isabelei: bona. „Era nebună. Fuma, bea şi avea cele mai urâte haine. Dar le purta în aşa fel încât era cea mai cool persoană pe care o ştiam, a fost un model pentru mine“, îşi aminteşte designerul. Era inevitabil, deci, ca micuţa Isabel Marant, în vârstă de 11 ani, să ajungă la şcoală în rochii făcute din puloverele de caşmir ale tatălui său.

Încă de pe atunci avea o idee a felului în care voia să arate, dar, mai ales, să fie. „Nu voiam să arăt ca toţi ceilalţi, mă displăceam foarte mult, îmi acopeream faţa cu părul. Eram destul de urâtă. Nu eram drăguţă“, spune ea.

Haine din cârpe de vase

La 15 ani a început să vadă schimbările din modă petrecute în jurul ei. Sosirea lui Jean Paul Gaultier în modă, a casei Comme des Garçons, a lui Yohji Yamamoto, a influenţelor lui Thierry Mugler, dar mai ales ale lui Vivienne Westwood. A început să-şi facă singură hainele, în spiritul rebel care i-a caracterizat tinereţea. „În Franţa, aveam nişte cârpe cu dungi roşii pentru spălat vase, din care mi-am făcut bluze. Ulterior, prietenii mei au început să le cumpere“, spune designerul.

A început să-şi câştige singură existenţa din hainele croite din resturi, motiv pentru care a renunţat la studiile economice în favoarea designului. După absolvirea colegiului de modă din Paris a încercat să lucreze pentru alte case de modă, dar nu a rezistat în atmosfera zgomotoasă şi ocupată, aşa că a decis să încerce solo.

În 1994 şi-a lansat propriul brand, început ca o afacere micuţă, cu prieteni pozând drept modele şi cu o lansare modestă. „Nu a fost o luptă să ajung aici, pentru că nu mi-am propus niciodată să ajung aici, la acest nivel de succes, să fiu recunoscută de toate feţele modei. Mi-am construit compania pas cu pas, cu ajutorul oamenilor care m-au împins de la spate. Nu este prea plăcut pentru mine să am numele meu pe clădire. Nu asta mă mulţumeşte în meseria mea“, explică Isabel Marant.

Vânzările internaţionale au crescut în ultimii trei ani, cifra de afaceri a ajuns la aproape 70 de milioane de euro în 2011, cu 44% mai mult decât în 2010, la care se adaugă două linii lansate şi 13 magazine în toată lumea. Dar unele lucruri nu se schimbă niciodată. În fiecare weekend din ultimii şase ani, Isabel Marant, împreună cu partenerul său, designerul de accesorii Jérôme Dreyfuss, şi băiatul lor în vârstă de 9 ani, Tal, evadează într-o căbănuţă din afara Parisului, unde nu există curent electric sau apă caldă.