Are moda o apartenenţă?
0
Dacă acum un secol, britanicii erau recunoscuţi pentru reuşitele croitoriei autohtone, iar francezii pentru hainele şic create, astăzi naţionalitatea hainelor nu mai vorbeşte despre un loc anume din lume.
În curând, editorii, bloggerii şi analiştii specializaţi vor face turul celor patru capitale ale modei pentru a verifica pulsul industriei la cele mai importante evenimentele ale sale.
Săptămânile de Modă de la New York, Londra, Milano şi Paris susţin, pe de o parte, ideea că moda are o naţionalitate, o apartenenţă, un specific uşor recognoscibil. În acelaşi timp, specialiştii domeniului îşi pun o întrebare cât se poate de firească: mai contează „unde“ în ceea ce purtăm? Are moda locului ceva atât de specific încât poţi recunoaşte apartenenţa la o bucată de pământ?
Kate şi Laura Mulleavy, cele două surori americane din California, se ocupă de direcţia creativă a brandului la fel de american Rodarte (foto). Întrebate dacă abordarea lor este mai degrabă una europeană, tradiţională, decât una americană, acestea au spus că „naţionalitatea este irelevantă astăzi, într-o piaţă digitalizată“. Internetul nu are naţionalitate.
Hainele de mai jos sunt europene sau americane? Mai pot fi recunoscute după naţionalitatea designerului sau a brandului? Prezentarea brandului american Rodarte
Un neamţ în fruntea casei franceze
Cu toate acestea, calendarul modei este împărţit pe naţionalităţi, presupunând că fiecare capitală va furniza propria doză de talent. „La New York este despre comerţ, Londra vrea şi oferă show, Milano înseamnă sex, iar Parisul este şic“, scrie editorul de modă Alexander Furry.
Poate că odată toate acestea au fost adevărate. Dar de câteva zeci de ani, istoria pare totuşi să se contrazică singură. Câte case din Paris nu sunt conduse de alte naţionalităţi, numai francezi nu? Multe.
Directorul de creaţie al casei de modă Dior (foto) nu a mai fost francez de când Marc Bohan a plecat, în 1989. Chanel a fost „invadată“ de germani din 1983, de când Karl Lagerfeld şi-a instaurat noul regim estetic. Tot el este cel care conduce casa de modă italiană Fendi, reuşind să demonstreze cum poate să se reinventeze, sezon după sezon, în chip de francez şi italian.
Până şi Londra, capitala a cărei identitate sartorială era cimentată, începând cu Saville Row şi terminând cu Vivienne Westwood, pare mult mai maleabilă în faţa realităţii.
Mary Katrantzou (foto) este grecoaică, Richard Nicoll este australian, iar Erdem canadian. Toţi sunt designeri britanici, conduc case de modă britanice care contribuie la construirea unui stil de modă britanic. Oare? Exemplele designerilor educaţi în sistemul britanic şi botezaţi asemenea sunt numeroase.
„Aceste influenţe infectează fluxul sanguin al unui creator de modă“, este de părere Furry, argumentând pentru faptul că nu există un stil pur.
Cine mai face haute couture?
„Este moda contemporană o Elveţie a stilului? Fără graniţe, fără afilieri, un tip de estetică universală? Este posibil aşa ceva? Ne-am dori aşa ceva?“, se întreabă editorul de modă în continuare.
Cu toate acestea, designerii sunt oameni care aparţin unui loc, sunt adaptaţi unui stil pe care, vor sau nu, îl duc mai departe. Există ceva fundamental italian în Versace, aşa cum există o chintesenţă americană în tot ceea ce Marc Jacobs (foto) face în cultura americană.
„Totuşi, după Săptămâna de Modă Haute Couture de la Paris, am realizat, încă o dată, că hainele acelea nu ar putea exista fără expertiza maeştrilor disponibili doar în capitala Franţei. Croitoria din alte ţări pur şi simplu nu reuşeşte să o egaleze, din păcate“, este de părere editorul de modă.
Acelaşi argument l-a avut şi creatorul de modă Lucien Lelong când naziştii au încercat să mute atelierele de croitorie franceză la Berlin, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. „Haute couture din Paris nu poate fi transferat nicăieri. Există ori la Paris, ori nicăieri altundeva“, a spus acesta.
Poate de aceea etichete precum „Made in France“ încă mai contează. La fel ca eticheta unui brand, sunt ştampila unei autorităţi în domeniu, dar, mai ales, a unui anumit tip de calitate. „Nu contează cât de internaţională va deveni moda, naţionalitatea va însemna mereu ceva“, consideră Alexander Furry.
Ce spune eticheta?
„Made in Italy“ nu oferă întotdeauna imaginea completă. În ultimul deceniu, lucrurile s-au complicat extrem de mult. Ce spune eticheta din spate a ajuns să conteze mai mult decât campanii de imagine. Prada, de exemplu, a folosit eticheta „Made in China“ pentru ţinutele sale mai puţin scumpe.
Ţara în care produsul a fost fabricat spune totul despre designer şi poziţionarea sa. Pentru a folosi eticheta „Made in USA“ este nevoie ca produsul să fi fost realizat integral pe teritoriul american, în timp ce „Made in Italy“ este supus unei legislaţii care permite şi „călătoria“ obiectului prin alte ţări, până la asamblarea finală italiană.
Dar acest fapt nu reprezintă o garanţie că produsul a fost, de la bun început, în mâna unor meşteşugari bătrâni italieni. Naţionalitatea produsului, în acest caz, este doar o etichetă.
Cum mai recunoşti un francez?
Când pe o etichetă scrie „Made in China“, poţi fi sigur că piesa respectivă provine cu totul de acolo. În schimb, când scrie „Made in Italy“, ceea ce schimbă cu totul datele problemei, nu este atât de sigur. Este un privilegiu ca hainele să beneficieze de această etichetă, chiar şi când este parţial adevărat. Şi de cele mai multe ori este, pentru că sunt ţări care lucrează mult mai ieftin decât Italia, pentru aceeaşi treabă bună la bandă pe care ar face-o Italia.
Ideea este că nu mai există această apartenenţă care încă mai zvâcnea când eram mică. Auzisem din poveşti despre costumele bărbăteşti britanice, care se fac pe Saville Row, şi de marea şcoală a croitoriei de acolo. Ştiam de celălalt tip de croitorie, de data aceasta pentru femei, din Franţa, care rămâne inegalabil şi astăzi. Cumva, fiecare loc avea un atribut câştigat în mult timp de oameni şi de pasiunile lor. Astăzi, nu mai există acest tip de „ştampilă“ pozitivă.
Internetul ne-a permis să ajungem unde vrem, fără întrebări sau condiţii. Senzaţia că putem fi prezenţi peste tot, că suntem la curent cu orice, a ridicat barierele dintre specialităţi şi specializări. Nu poţi să te uiţi pe podium şi să spui: asta trebuie să fie creaţia unui francez. Nici francezii nu pot face asta, pentru că nu mai există acele elemente distinctive. Poate este un lucru bun, poate s-au depăşit graniţele fizice care blocau creativitatea. Poate se pierde simţul identităţii. Este prea devreme ca să fie clar ce se întâmplă. Momentan, privim schimbările şi luăm ce este mai bun din fiecare.
Se încarcă comentariile...
