INTERVIU Ovidiu Ioncu (Kempes), cântăreţ: „În şase luni am devenit zugrav“

Ovidiu Ioncu (Kempes), fostul solist al trupei rock Cargo, povesteşte despre cei aproape zece ani petrecuţi pe partea cealaltă a Pământului, în Brisbane, Australia, şi despre refacerea dificilă după un accident care l-a ţinut inconştient o lună şi jumătate, în 1995.

Pe Ovidiu Ioncu s-ar putea să-l ştiţi drept Kempes de la Cargo şi aţi avea şi dreptate, dar aţi şi greşi. De numele său se leagă, indiscutabil, destinul trupei Cargo, dar această legătură aparţine deja trecutului. Azi, după aproape zece ani petrecuţi pe continentul cangurilor, ani în care a fost şi zugrav, şi patron, Ovidiu Ioncu se întoarce. Azi cântă în formaţia Rezident Ex, alături de alţi muzicieni români pe care timpul i-a risipit în patru zări. Kempes e rezervat, timid chiar, nu-i place să se audă spunând vrute şi nevrute, să dea interviuri lungi, să-l întrebe reporteri obraznici despre una şi despre alta. Vorbeşte cu garda sus, îşi veghează propoziţiile cu stricteţe.

Mai bine-ar sta călare pe motoare decât cu reportofonul ţintuit către el. „Spune, măi, Kempes, ceva, unde tot rătăceşti cuvintele?!", îţi vine uneori să-i zici. Dar aşa e Kempes. Şi, după ce vezi cum începe Revoluţia la Timişoara, după ce vezi Mineriada dintr-un hotel de la Paris, după ce petreci o lună şi jumătate în comă, munceşti în zidărie şi mai ai puterea să te-apuci din nou de rock, după toate astea, nu mai rămân prea multe lucruri de spus.

„Weekend Adevărul": S-a oprit ploaia.

Ovidiu Ioncu (Kempes): Da, mâine va fi senin.

Cum aţi ajuns la Cargo?

Aveam un prieten care mi-a  spus că rămăseseră fără vocal, că e locul liber, mi-a făcut legătura cu toboşarul, am dat probe la Timişoara şi am câştigat. Deşi nu exista mass-media muzicală, funcţiona telefonul fără fir. Din vorbă-n vorbă. Concerte se făceau, public era. Circulau mai greu, dar mai frumos informaţiile despre muzica neprietenoasă Partidului. Când era un concert rock, era plină sala!

Aţi cunoscut şi cenzura comunistă?

Aflam că un text trebuia să fie schimbat, îmi spuneau colegii care erau deja pe piaţă. Depindea numai de legătura pe care o aveai la Judeţeana de Partid, de cum ştiai să vorbeşti cu ei. Dar în '89 a venit cică-Revoluţia şi nu s-a mai pus problema asta.

Unde eraţi la Revoluţie?

Pe 17, eram chiar la Timişoara, trebuia să mergem la un chef. Am văzut un grup destul de mic de protestatari şi mi-am dat seama că nu era în regulă ceva. Înspre seară, grupul acela s-a transformat într-o mulţime mai mare, se făcuse puhoi! A venit o maşină de pompieri care a încercat să-i împrăştie, maşină pe care protestatarii au răsturnat-o. Noi am plecat la chef. Spre dimineaţă - era încă întuneric -, se trăgea, era o atmosferă de război. Am plecat la Arad, unde am găsit cu totul alt aer, toată lumea era liniştită. Nu-mi venea să cred ce diferenţă imensă.

Mineriada din 13-15 iunie 1990 v-a prins la Paris, în turneu cu trupa. Cum aţi perceput evenimentele acelea de la distanţă?

Am văzut imagini de pe stradă, am văzut cum îi băteau minerii pe oameni, dar n-am simţit sufleteşte întâmplările astea. Pentru mine, era încă speranţa că am scăpat de comunism. Da, ştirile erau negre, dar încă aveam speranţă. Puteam să rămân acolo, mă şi căsătoream, dar eu: „Dă-i cu rockul!". (mimează că îşi sărută braţul) „Bă, dar ştii că...". „Nu! Trebuie să cânt." Şi am venit înapoi.

De unde vine pasiunea pentru rock?

Pe vremea lui Ceauşescu, era numai muzică uşoară, dar, când am auzit rock prima dată, am simţit, pur şi simplu, chemarea. Nu m-am gândit la carieră. Ascultam Queen şi Pink Floyd şi, când l-am auzit pe Ronnie James Dio (n.r. - vocalistul de la Black Sabbath), mi-a pus capac. Doar asta simt eu, rock.

În '95 aţi avut un accident de motocicletă foarte grav...

N-am mai putut vorbi după accident. În mintea mea, totul era clar, nu simţeam că am o problemă de gândire, dar pe gură ieşea mereu altceva. Îmi dădeam seama că vorbeam aiurea, dar nu puteam să corelez gândurile cu ce spuneam. Am avut un logoped care m-a învăţat să vorbesc din nou. Pentru spectacole, nu mai puteam să ţin minte textele de la melodii. Aveam stativ cu versuri pe scenă. Şi după ce mi-am revenit şi am început să vorbesc normal am păstrat stativul cu versuri lângă mine! Mi-e teamă, e ceva psihic, trebuie să ştiu că sunt acolo.

Aţi stat inconştient.

Am stat în spital aproape o lună şi jumătate. Eu nu mai ţin minte nimic din perioada aia. Din momentul accidentului, mi s-a tăiat filmul. Mi s-a spus că umblam prin spital, că interacţionam cu oameni, n-aveam nicio treabă. Dar mi s-a şters din memorie. Asta e.

Care e prima amintire de după accident?

Am început să realizez unde sunt atunci când am ajuns în sala de repetiţii. Spitalul era la 200 de metri distanţă, dar nu-mi amintesc nici măcar drumul. Am totul clar de când m-am văzut la repetiţii. La final, m-au lăsat pe mine să ies primul din sală, m-au testat. Nu mai ştiam să ies, nu-mi mai aminteam unde e uşa. M-am dus la dreapta, în loc să merg la stânga. Asta e. Viaţa merge înainte. Chestia bună e că mi-am revenit complet. Doar că, după accident, am văzut altfel lucrurile. E complicat. S-a schimbat complet imaginea despre lume în sine, despre viaţa mea. Am văzut oamenii altfel.

La ce concluzii aţi ajuns?

Măi, eu nu sunt filosof. Nu pot să-ţi spun exact lucrurile astea. Le-am simţit, pur şi simplu.

Cum a fost primul concert de după accident?

Primul concert a fost la Sala Polivalentă, în deschidere la Iron Maiden (n.r. - în 1995). La aproape două luni după accident. Sala era arhiplină, iar eu am apărut cu o bandană pe cap, pentru că părul era foarte scurt după operaţie. Aveam textele pieselor scrise pe nişte cartoane aşezate pe scenă, în faţa microfonului. Am cântat două piese şi am plecat, aşa mi-au recomandat doctorii.

În acea perioadă au început să apară şi anumite divergenţe în interiorul grupului.

A fost una singură: între ei şi mine. Dar etapa asta a fost, a trecut. S-a încheiat, acum începe o etapă nouă.

În 2005, v-aţi întors din Australia prima oară după doi ani în România şi aţi mers la un concert Cargo. De ce aţi refuzat să urcaţi pe scenă alături de foştii colegi?

N-aveam de gând să urc pe scenă. M-am dus acolo de-al dracului! Când am intrat, s-a făcut linişte. Au comunicat că „este în public fostul prieten şi coleg, dar nu va urca pe scenă". „Vă salut, nici n-aveam de gând!"

"De ce trebuie să fotografiezi pe cineva când a ieşit din club, beat mort şi vai!, ce mare problemă a fost! De ce e asta treaba ta? Pe mine mă interesează artistul, nu omul. Mă interesează doar produsul muncii lui. ''

Australia lui Kempes

Aţi plecat din România în 2003. A fost grea acomodarea în Australia?

În mai 2003. Ca zugrav. Dar nu e mare şmecherie oricum. N-am crezut niciodată despre mine că sunt cine ştie ce artist, iar ceilalţi nu contează. Pot să fac orice altceva şi nu mă deranjează absolut deloc. Că-s artist sau zugrav, pentru mine e totuna. Doar că eu pot să cânt, iar alţii nu.

Totuşi, acolo v-aţi urcat pe schele, nu pe scenă.

Da. Şi nu m-a deranjat asta niciodată. În şase luni am învăţat meserie şi am devenit zugrav. Nici nu ştiam să ţin pensula în mână. M-a întrebat superiorul meu de acolo: „Ştii?". „Da, am mai făcut." De unde? Când a venit vremea să fac treabă, mi-am zis: „E frumoasă pensula, e interesantă. Şi ce trebuie să fac cu ea?". L-am rugat să-mi dea tot ce am nevoie să învăţ meserie. Acum ştiu, sunt bun, am învăţat. Poate-s bun la orice, că aşa m-am născut eu. (râde) M-am prins repede şi am început să lucrez. După alte şase luni am devenit „patron", am propria firmă şi eu doar supervizez. (râde)

Le spuneaţi colegilor că sunteţi Kempes din România, le povesteaţi de gloria de-aici?

Nu, nici nu mă interesa. Nu mă lăudam: „Ştiţi cine-s eu?". Poate alţii au orgoliul ăsta, dar eu nu.

Spuneaţi că ascultaţi muzică de petrecere acolo. Aplecaţi urechea şi la manele doar aşa, pentru că erau româneşti?

Nu, nu e cazul. Nu că nu-mi plac manelele, pur şi simplu nu mă interesează. Eu cânt rock, asta am simţit eu şi asta voi face cât voi trăi. Fiecare poate să asculte ce vrea. Vrând-nevrând am auzit, dar mie nu-mi spune nimic. Muzică de petrecere? Un Pink Floyd, da, ar fi o idee.

Aţi întâlnit stereotipuri faţă de români?

Da. Odată, m-a durut capul groaznic de tare timp de câteva zile, aşa că m-am dus la spital pentru un tomograf. Înainte să mă pună la aparat, asistentul m-a întrebat: „De unde sunteţi, că aveţi un accent deosebit?". „Sunt român." „A, sunteţi ţigan." „Uită-te la mine, arăt a ţigan?" Nu mă deranja că mi-a zis asta, dar felul în care a spus-o, cu nuanţa respectivă, m-a supărat. Păi, dacă nu arăt, înseamnă că nu sunt. N-am vrut să mă pornesc, deşi i-aş fi spus multe! Poporul român este văzut destul de rău acolo. Chiar şi în comparaţie cu celelalte popoare din Europa e diferenţă mare. Dar românii se pare că au şi vrut să aibă imaginea asta.

Cum aţi găsit comunitatea de români din Australia?

Cel mai bine m-am înţeles cu australienii. Comunitatea românească are o mentalitate care nu-i face cinste. „Să moară şi capra vecinului", c-aşa vor muşchii lui. Se mănâncă pe la spate, nu sunt uniţi. Sârbii, spre exemplu, o zic pe faţă: „Îţi tai capul!". La români e o perfidie, mentalitatea românului ca emigrant are o mare problemă.

V-aţi detaşat de comunitate, de români şi acolo.

În general, da. De mare parte din ei. După prima întâlnire cu comunitatea românească mi-am dat seama că a fost şi ultima. Din păcate. Nu ştiu dacă exagerez, dar 90% dintre românii care au ajuns acolo au intrat în pârnaie, în puşcărie, pentru că au început cu drogurile. Era cea mai bună variantă de a obţine bani repede şi cea mai uşoară. Au luat ani buni, să aibă. Sunt şi cei 10% care-şi văd de treabă şi realizează cu viaţa lor ceva bun, dar, în general, mentalitatea e problema la români. Poate o să-i supăr pe mulţi, dar asta e o realitate.

În curtea Hotelului Caro, care îl găzduieşte în Bucureşti

Cei doi copii s-au născut acolo. Vorbiţi limba română acasă?

Nevastă-mea era însărcinată în luna a şasea când am plecat în Brisbane. Abia umbla. Acasă, vorbim româneşte, deci copiii mei cunosc limba. Înainte, nu-şi găseau foarte bine cuvintele, pentru că prima limbă e, totuşi, engleza. După o perioadă în care n-a mai revenit în ţară, în fiecare an o duceam pe fiica mea acasă. Se juca alături de fetele de la bloc, îi plăcea. Aşa a învăţat, până la urmă, româneşte, cu tot cu textele de rigoare, pe care n-aş  fi vrut să le ştie. Fiu-meu, în schimb, vorbeşte vreo patru limbi. Engleză, româneşte, spaniolă şi o limbă pe care o înţelege doar el. Se ceartă cu tine cinci minute pe limba lui, tu te uiţi ca prostul, nu reuşeşti să deduci nimic, apoi, foarte supărat că nu l-ai înţeles până atunci, rezumă totul în două cuvinte. Are 3 ani şi trei luni.

Pe soţia dumneavoastră aţi cunoscut-o la un concert al formaţiei Cargo.

Eu - artist, ea - fan. Eram într-o pauză şi am ieşit să iau o gură de aer. Ea era cu o prietenă. Când am văzut-o: „Mmm, nu poţi pentru ca să...?". Şi, de-atunci, s-a înfiripat. A mers repede, am sărit de câteva etape. A fost frumos.

„Încă nu e momentul să mă întorc în România"

„Weekend Adevărul": Vă place dubstep? Asta preferă tinerii astăzi.

Ovidiu Ioncu (Kempes): Nici măcar nu ştiu ce e aia. Dar persoane care acum au 22 de ani erau copii când am plecat eu. I-am văzut însă la concertele Rezident Ex şi erau foarte încântaţi. Mai sunt tineri care ascultă rock şi asta e bine. Vin la concerte şi cei care au 40 de ani şi m-au cunoscut la Cargo, şi cei care au 20 şi erau copii atunci când cântam eu. Sunt mai multe generaţii.

Rezident Ex s-a format ca într-o poveste frumoasă.

Da, soţia mea s-a întâlnit într-un club din Arad cu doi dintre membri, Tavi Iepan şi Adi Popescu. Acum doi ani se întâmpla, a fost regizat frumos. Ceilalţi nu ştiau cum să dea de mine, aşa că au întrebat-o pe ea. Acum un an am venit şi eu în România, am înregistrat, iar restul s-a făcut în timp. Acum e aproape gata primul album Rezident Ex. Nu-i uşor deloc, e mult mai complicat dacă nu eşti faţă în faţă, iar noi trăim în ţări diferite.

Cum a fost la primul concert?

Primul concert cu Rezident Ex a fost la unguri, nu în România. Un test, un soi de repetiţie cu public. Am fost apoi la Timişoara, la Vama Veche, la Marea Neagră, la Căsoaia, în judeţul Arad. Urmează 21 septembrie, la Arenele Romane, şi 22 septembrie, la Constanţa, în Club Phoenix, un loc de care mă simt foarte legat.

Vă leagă, totuşi, 13 ani de trupa Cargo. Acum, gata!, nu mai sunteţi Kempes de la Cargo, ci Kempes de la Rezident Ex.

Da. A fost un trecut, dar nu mai e important acum. Mă interesează prezentul şi viitorul. Toată lumea mă întreabă ce cred despre fosta trupă. Nu mai contează fosta trupă! Sunt Kempes de la Rezident Ex.

Tavi Iepan şi Matthias Lange locuiesc în Hamburg, Christian Podratzky în Berlin, Adrian Popescu în Paris, Florin Cvasa în Timişoara, iar dumneavoastră în Brisbane.

Tocmai de-aia se numeşte Rezident Ex. Că toţi suntem plecaţi, stăm în locuri diferite ale lumii. Nu facem asta pentru bani. N-o să mergem niciodată la birtul nu-ştiu-care să cântăm pe 1.000 de euro, fără public. Eu aş fi umilit. Pot să cânt şi gratis, pe stradă. Pentru ce să fac 10 concerte în 10 cluburi, când pot să fac un singur concert? Puţin, dar bun.

Şi nu-i greu să vă adunaţi la repetiţii?

Suntem profesionişti, dar ne-ar fi trebuit mai mult timp să repetăm împreună. Am înregistrat în trei săptămâni, dar eu cred că trebuia să dureze luni. Să ne acomodăm, să ne simţim unul pe celălalt. Am lucrat foarte mult şi de la distanţă. Unul a trimis partea de chitară, altul partea cu toba, vocea. Apoi, vedem rezultatul final, fiecare în ţara în care locuieşte.

S-a digitalizat rockul!

Nu-mi plac computerele, dar e un rău necesar şi ăsta.

Ce urmează?

Sufletul meu e să cânt, nu să dau cu pensula. Pot să rămân şi acum în România, dar încă nu e momentul să mă întorc definitiv. Mă gândesc şi la copiii mei, care copilăresc acum în Brisbane şi nu pot să-i iau din acel mediu. Pentru viitorul lor, e mult mai bine să rămână în Australia. Sigur vor trăi mult mai bine decât aici. Viaţa lor cea mai bună e acolo, iar eu nu pot să-i las singuri acum.

Citiţi poezie?

Bacovia îmi place.

Dar vreun scriitor preferat?

Isaac Asimov. Toate cărţile lui sunt deosebite. Până la o vârstă, am citit de la aventură la science-fiction. De la „Huckleberry Finn" la „Fundaţia".

Film?

Hitchcock mi se pare cel mai valoros! Deşi parcă e de-acum 100 de ani, rămâne cel mai bun. Cel mai mult îmi plac „Păsările".

"Anul trecut, când am ajuns în România, m-am uitat la televizor şi în cinci minute m-am umplut de veselie. E amuzant, dar e un gunoi.''

Concert inedit la Arenele Romane!

Ideea înfiinţării trupei Rezident Ex i-a aparţinut lui Tavi Iepan, membru fondator al grupului Cargo, emigrat în Hamburg, Germania, la sfârşitul anilor '80. Acesta a adunat, pentru acest proiect ambiţios, muzicieni din toate colţurile lumii: Adrian Popescu (chitară) locuieşte în Paris, Christian Podratzky (bass) în Berlin, Florin Cvasa (percuţie) în Timişoara, Ovidiu Ioncu (voce) în Brisbane, iar Matthias Lange (chitară) în Hamburg.

Primul concert Rezident Ex în Bucureşti are loc vineri, 21 septembrie, la Arenele Romane, de la ora 17.00, iar preţul unui bilet este de 60 (acces general) sau 100 de lei (bilete VIP). Biletele sunt disponibile în reţeaua BILETOO, cu puncte de vânzare la Unirea Shopping Center, Librăriile Adevărul şi Eminescu, magazinele Flanco, Victoria, Muzica, Sala Palatului, Palatul Naţional al Copiilor. Pentru comenzi online, puteţi accesa site-urile www.biletoo.ro, www.blt.ro, www.bilet.ro sau www.myticket.ro.

Una din două         

- UTA sau „Poli" Timişoara? UTA.
- Pink Floyd sau Led Zeppelin? Amândouă.
- Harley Davidson sau Honda? Harley.
- Mario Kempes sau Diego Maradona? Eu.
- „Aproape de voi" sau „Spiritus Sanctus"? Mă abţin. „Catedrala
sufletului", mai bine. (n.r. - piesă a formaţiei Rezident Ex)
- Hip Hop sau Reggae? Niciuna.
- Cangurii sau urşii? Amândouă.
- Piercing sau tatuaj? Tatuaj.
- Care-i cel mai bun metal? Cuprul sau aluminiul? Amândouă.
- Cămaşă de piele sau cămaşă de blugi? De blugi.

CV

- A făcut bani în Australia
- Numele: Ovidiu Ioncu
- Data şi locul naşterii: 18 august 1966, Arad
- Starea civilă: căsătorit, are doi copii
- Cariera:
- În 1989, părăseşte trupa Capricorn, din Arad, pentru a se alătura grupului Cargo, atunci fără solist.
- Îşi pune semnătura vocală pe albume precum „Povestiri din gară" (1992), „Destin" (1995) şi „Ziua Vrăjitoarelor" (1998).
- În 1995, are un accident de motocicletă în urma căruia este grav rănit. Colegii de breaslă, printre care Adrian Pintea, Berti Barbera,  A.G. Weinberger, Vali Sterian şi Iris, îi dedică un spectacol la Sala Polivalentă.
- În 2003, părăseşte trupa Cargo şi România. Se retrage la Brisbane, Australia, unde se angajează ca zugrav şi, mai târziu, îşi deschide propria firmă, satisfăcătoare din punct de vedere financiar.
- 2012 îl prinde pe Kempes ancorat într-un nou proiect muzical - trupa Rezident Ex.
- Locuieşte în: Brisbane, Australia