Eroii Laurei Irimia

Cei care i-au redat speranţa Laurei Irimia, o tânără mămică de 32 de ani din Botoşani, care suferă de neurinom acustic, sunt câţiva tineri care au reuşit să învingă boala. Neurinom acustic. Pentru noi, un termen medical greu de înţeles. Pentru ei, o boală ce le-a schimbat definitiv viaţa - o tumoare instalată în canalul auditiv.

Până acum câţiva ani erau considerate un risc pentru bătrâni. În ultima vreme, tumorile cerebrale îngreunează din ce în ce mai des viaţa unor tineri care abia au trecut de 20 de ani.

Simptomele  sunt deseori neglijate de medici în cazul celor cu vârstă fragedă, chiar dacă asfel de cazuri sunt din ce în ce mai dese. Dan Sântimbreanu a fost cel care a vorbit pentru prima dată deschis, în calitate de bolnav, despre neurinomul acustic şi despre riscurile acestei boli.

Era într-o situaţie disperată pentru că avea nevoie de bani pentru o operaţie la Hanovra, însă după ce a scăpat de tumoarea care îi ameninţa viaţa, nu s-a oprit. Pe blogul său găseşti poveşti depre cei care au reuşit să învingă această boală, dar şi despre cei care au rămas cu sechele grave în urma unor operaţii făcute la noi în ţară.

Sunt “înregimentaţi” după mărimea tumorii şi locul operaţiei - de exemplu: “Ştefania Bădescu 19 ani - neurinom de aproximativ 4 cm - operat la Hanovra”. Poveştile celor care au reuşit pe mâna unor medici experimentaţi de la o clinică din Hanovra o fac pe Laura Irimia, cea care suferă de aceeaşi boală, să spere că totul va fi bine.

Laura nu are norocul să se opereze în Germania pentru că abia a reuşit să strângă 7.000 de euro, plus încă 3.000 de euro donaţi de “Adevărul”, iar intervenţia la Hanovra costă aproximativ 40.000 de euro. Speranţa ei atârnă de medicul Sergiu Stoica de la spitalul privat Euroclinic.

„Povestea m-a cutremurat“

„Despre Laura am aflat în urma unui email pe care mi l-a dat.  Când am auzit că are 32 de ani şi doi copii m-am cutremurat. Este practic primul caz al unei tinere care are copii şi care este diagnosticată cu acest tip de tumoare. M-am gândit imediat la faptul că, dacă nimereşte pe mâini greşite, ar avea şanse minime să apară zâmbind în pozele de absolvire ale copiilor ei. Am încurajat-o permanent spunându-i că este o tumoare pentru care trebuie să gaseşti un expert cu sute de astfel de operaţii efectuate pentru ca finalul sa fie fericit. Cei de la Hanovra au peste 4.000 de astfel de cazuri operate şi niste statistici de reuşită de neegalat”, ne povesteşte Dan Sântimbreanu.

Are dreptate. Cel puţin aşa arată poveştile de pe blog. Cei care s-au operat în România au rămas fără auz sau cu pareză facială. Un alt tânăr, George Ospir, a murit. A ajuns la Hanovra mult prea târziu. După ce medicii din Iaşi şi Bucureşti încercaseră, fără succes, mai multe  intervenţii.

Dan Sântimbreanu este deja la al zecelea caz de neurinom acustic pentru care oferă sfaturi. “Pentru mine înseamnă enorm. Am posibilitatea să le ofer altora lucruri care mie nu mi-au fost oferite de nimeni. Informaţii complete, adevarate şi confirmate. În  primele patru zile după ce am aflat că sufăr de această boală am fost distrus.  Am stat pe internet 36 de ore încercând să înţeleg cât mai multe despre această tumoare. Acum cine caută pe net «neurinom», ajunge pe pagina mea şi se linişteşte instant”, crede Dan.

Am înţeles cât de brusc se poate schimba viaţa

Un simplu examen tomograf m-a facut să realizez cât de brusc ţi se poate schimba viaţa. Diagnosticul a căzut ca un ciomag în moalele capului: suspiciune de neurinom acustic vestibular. O tumoare pe creier, ce-i drept benignă, cea mai benignă dintre toate tumorile din lume se instalase de mult timp în canalul meu auditiv (urechea dreaptă). Tumoarea a crescut şi încet încet apăsa pe nervii cranieni provocând afectarea auzului, mici pareze faciale, migrene îngrozitoare, probleme de echilibru, vedere dublă.

Am fost la primele semne de hipoacuzie la ORL-ist. Acesta mi-a spus că am otită serioasă în loc să mă trimită să fac un RMN sau o tomografie care să excludă din start posibilitatea unei tumori.

Eu o aveam! Şi o aveam de ceva ani buni. Tumoarea creşte încet, cam între un milimetru până la 1 centimetru pe an. Are perioade în care nu creşte deloc şi altele în care nu se mai opreşte. La mine era deja foarte mare: 4,2 cm x 3 cm. Ce opţiuni aveam? Să mă împac cu ideea că nu voi mai zâmbi niciodată şi că voi avea probleme cu ochiul drept – riscuri recunoscute de cei mai mari specialişti de la noi - sau să fac operaţia în străinatate.

Cele mai bune şanse le aveam  la Hanovra. Pe 28 februarie 2008 aveam deja programare la clinica din Germania. Banii i-am strâns cu ajutorul celor care au citit povestea mea pe blog. După operaţie am rămas cu pareză facială temporară, cu semne de îmbunătăţire vizibile după o lună. În prezent, pareza este imperceptibilă şi datorită exerciţiilor de fizioterapie.
Dan Sântimbreanu,
28 de ani, Specialist Relaţii Publice  - neurinom de aproximativ 5,2 cm operat la Hanovra

Dan, la şase luni după operaţie 

A trecut totul, ca un vis

În iulie 2007, în urma unui examen RMN am fost diagnosticată cu neurinom de acustic. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că aş putea avea aşa ceva. Singurul simptom care m-a determinat să fac investigaţii a fost o hipoacuzie unilaterală. 

Tatăl meu, care este medic, a mers şi a stat de vorbă cu profesorul Dănăila, despre care primisem recomandari bune. L-a întrebat unde ar fi bine să merg, iar profesorul i-a spus că sunt o mulţime de neurochirurgi şi pot să mă operez la oricare dintre ei.

A spus că este o operaţie laborioasă, dar nu a spus nimic însă despre riscurile acestei intervenţii, aşa că m-am internat la Institutul de Boli Cerebrovasculare din cadrul Spitalului Bagdasar.  Numai că, surpriză: am aflat din altă sursă că mă expuneam la un risc de 90-95% de a rămâne cu pareză facială. Aşa că am plecat imediat din spital. Au  început din nou căutarile.

Aveam trei variante la dispoziţie: una în Portland, Oregon,  una în Münster şi una în Hanovra. M-am rugat ca Dumnezeu să mă conducă unde era cel mai bine şi aşa am ajuns la profesorul Madjid Samii. Încă de când am păşit în INI, Hanovra, contrastele faţa de ce văzusem în România erau izbitoare. Pe 15 august 2007, a sosit şi ziua operaţiei, o zi în care sute de oameni s-au rugat pentru mine. După o intervenţie chirurgicală de 9 ore şi jumătate m-am trezit cu faţa perfect normală, fără sechele. 

Am stat la terapie intensivă 24 de ore, iar după două săptămâni am plecat acasă. După încă două luni am avut examenul de rezidenţiat, pe care l-am luat. A trecut totul ca un vis şi deja am început să uit. Viaţa îmi stă înainte cu farmecul şi provocările ei şi pot spune că acum ştiu să mă bucur mai mult de ea.
Andra Costache
23 de ani, medic rezident - neurinom de aproximativ 3 cm, operat la Hanovra

Andra, la Hanovra împreună, cu profesorul Samii 

Semnele care mi-au rămas sunt nişte bubiţe

Povestea mea a început într-o zi marcată în calendarul vieţii mele. Cu vreo 2-3 luni înainte de această dată, am început să observ că nu mai aud atât de bine cu urechea dreaptă şi aveam dureri de cap înfiorătoare. Erau zile în care plângeam de durere. Atunci am înţeles că trebuie să vorbesc cu un doctor.

Prima oprire a fost la Spitalul din Baia Mare. Aici am făcut o grămadă de analize din care a reieşit că aş avea hipoacuzie. Doctorul mi-a recomandat să încerc nişte analize şi la Cluj. Ajunsă la Cluj, mi s-au făcut perfuzii câteva zile…perfuziile au fost întrerupte în momentul în care am obţinut o programare la RMN.  Rezultatele erau mult diferite: neurinom acustic drept.

Doctorul Chirtes de la Cluj mi-a recomandat să mă operez în altă ţară. Discuţia cu domnul doctor m-a făcut să fiu o persoană foarte tare. Nimic nu avea să-mi împiedice visul de a deveni doctor şi de a ajuta la rândul meu.

Mama stătea zi de zi pe internet pentru a afla detalii despre acest neurinom. Vorbise cu mulţi doctori care excludeau varianta de a mă opera în ţară. Pe blogul lui Dan Sântimbreanu am gasit toate datele de care aveam nevoie. L-am contactat pe Dan şi astfel ia naştere povestea mea la Hanovra. Pe 16 aprilie 2008 m-am internat. Doctorii de la Hanovra au fost nişte îngeri păzitori pentru mine tot timpul cât am stat în spital, dacă îl pot numi spital. Arăta ca un hotel de 7 stele.

La operaţie a trebuit să mă schimb în acea rochiţă tipică, rochiţă  pe care eu am adorat-o. Operaţia a durat nouă ore. Prima trezire după intervenţie nu mi-o amintesc. A doua oară m-am trezit cu privirea blândă a doctorului Falhbusch. Am stat la terapie intensivă patru zile. Acum, după luni bune de la operaţie  mă simt excelent…pareza nu se mai vede aproape deloc. Singurele semne care au rămas mai vizibile sunt nişte bubiţe pe faţă, cauzate de cortizon.
Ştefania Bădescu,
19 ani, studentă la Medicină – neurinom de aproximativ 4 cm, operat la Hanovra.

Ştefania, prima dată când a avut poftă de mâncare după operaţie

Jurnalul Laurei episodul 17

Am învăţat că de unul singur e greu

Primesc tot mai multe mesaje de încurajare, direct, la telefon, prin internet, sau prin intermediul celor apropiaţi. Acestea sunt atât de emoţionante, încât plâng şi râd, deopotrivă, când le aud sau le citesc.

Unii dintre cei care urmăresc situaţia mea cred că operaţia mă va readuce la viaţa dinainte şi de aceea se vor gândi la mine cu bucurie în acea zi. Pentru mine, asta înseamnă că ei au speranţa că lucrurile vor merge bine. Înseamnă că nu au nicio îndoială! Speranţa lor mă obligă să fiu curajoasă oricât de greu mi-ar fi.

Sunt copleşită atunci când citesc mesaje de genul „Învinge Laura, pentru copii!” şi în mesaj descopăr oameni pe care i-am cunoscut nu demult, oameni cu care am vorbit puţin despre necazul meu. Sunt şi necunoscuţi şi asta mă face să-mi doresc şi mai mult să înving. Dar cel mai mult mă emoţionează copiii acestor oameni. La o vârstă atât de mică, aceştia întreabă de mine sau vor să mă ajute după puterile lor: cu economiile lor preţioase, cu idei fel şi fel care îmi înduioşează inima. Copiii sunt minunaţi. Ei merită tot ce e mai bun pe lume!

Mesajele de încurajare mi-au reamintit că numele meu, Laura, înseamnă lauri aduşi Domnului la intrarea în Ierusalim. Este o semnificaţie atât de frumoasă ce mă obligă să fiu învingătoare! Sunt câteva luni de când oameni cu suflet mare mă ajută să strâng bani pentru operaţie. Cred că din toate câte s-au întâmplat în ultima perioadă trebuia să învăţ ceva. Am învăţat că de unul singur e greu, dacă nu chiar imposibil să rezişti. Chiar dacă şi cei mai dragi greşesc, trebuie să fii răbdător, pentru că nu întotdeauna greşeala înseamnă rea-credinţă.

Zilele trecute, o dedicaţie muzicală m-a îndemnat să fiu pregătită pentru luptă. În videoclipul respectiv are loc o bătaie, dar mi s-a explicat că lupta aceea se dă, de fapt, între tumoarea mea, întruchipată de un tip voinic şi chel, şi, bineînţeles, eu, în imaginea tipului mic, dar puternic. Mi s-a părut foarte amuzant, am râs şi, pentru câteva momente, am uitat de orice durere. Am uitat inclusiv de cea de măsea.

Nu am cuvinte să mulţumesc îndeajuns celor care îmi adresează un sfat sau o vorbă bună! Mai e puţin până la operaţie. Câteva zile. Încerc să nu-mi fac gânduri despre cum o să fie intervenţia.

Îmi doresc să pot să alerg timpul şi mâine-dimineaţă când mă trezesc să fi trecut operaţia.  Mărţişorul meu pentru toţi sper să fie o veste bună, pe 11 martie! O veste bună, venită chiar după operaţie, care să mă facă să mă întorc la familia mea. Sper că primăvara va veni şi pe strada mea!

Citiţi mâine în Adevărul! Jurnalul Laurei, episodul 18

Cei care vor să o ajute au la dispoziţie următoarele conturi, deschise la BRD pe numele Eugen Irimia, soţul Laurei - în lei:

RO75 BRDE 070S V015 8650 0700, în euro: RO17 BRDE 070S V220 1974 0700. Codul SWIFT (pentru ambele conturi): BRDE ROBU