Dragoste modernă: Ecuaţia perfectă a prieteniei cu un „fost“

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Am o sprânceană ridicată, figurativ vorbind, atunci când trebuie să mă întorc în trecut. Nu e frică şi nici regret, ci, mai degrabă, „şi ce mai rezolvăm cu asta?".  Cu mici excepţii, totuşi, uneori o fac, mai cu seamă atunci când este vorba despre dragoste. Simt încă împunsăturile combinate cu zâmbet ale unei iubiri care încă nu reuşeşte să se estompeze complet şi să lase loc uneia proaspete. Îmi este clar că, în ciuda celor care susţin că iubirea este necondiţionată - pentru că altfel nu e iubire, zic ei  -, eu sunt egoistă când îmi pierd capul. Simt că mi-e bine şi roz-lila (şi caut să se întâmple) şi prin ceea ce ofer celuilalt. Şi aştept un răspuns pe măsură. Un fel de troc? Poate... Cui i s-a întâmplat altfel, respect!

ARĂT BINE ŞI CÂND SUNT NECĂJITĂ

Prietenii, cunoştinţele mai apropiate ştiu că obişnuiesc să pun zâmbetul în faţa oricărui sentiment amar sau trist. Arăt bine şi când sunt necăjită, aparent sunt neschimbată, chiar trecând printr-o perioadă serioasă de criză. Încep conversaţiile cu o glumă, cu o aproximare veselă a începutului de zi. Aşa am senzaţia că depun un efort mai mic decât aş face-o în cazul afişării unui chip trist, însoţit de rostirea unor propoziţii „colorate" cu lacrimi. Acasă, în intimitate însă, e altă poveste.

Cursurile de psihologie din facultate spun că scrisul ajută. Nu literatura, ci chinuirea unei foi de hârtie sau a tastelor calculatorului. Adevărul este că, ajunsă în impas - exaltată sau dezamagită - în timpul anumitor  perioade de iubire pe care le-am „păţit", am scris. E o terapie extrem de folositoare, te descarci de o parte din furie, chiar dacă nu prea coerent. Au fost chinuite de-a lungul timpului tastele unor computere mai mult sau mai puţin sprinţare. Am compus multe rânduri elaborate, pline de semne de întrebare, puncte puncte (prea multe) şi inversări simpatice de silabe  - rămăşiţele unei dislexii acum foarte bine strunită. Unele texte le-am şters imediat ce am măturat cu protagonistul, pe jos, afară din casa sufletului meu. Altele, păstrate în foldere cu titluri aiurite şi recitite azi, mă fac să zâmbesc.

Este zâmbetul unei maturizări... mai degrabă de editor sau corector, nu al unei persoane ca mine, fiindcă eu „simţ enorm şi văz monstruos". Aşa cum mă ştiu prea bine, o poveste de dragoste „a mea"  va încerca întotdeauna să ciupească puţin din fondantul celei pe care o voi descrie aici. Doar nu credeţi că greşind, învăţăm şi apoi întotdeauna aplicăm învăţămintele!

HM, CRED CĂ IUBESC SĂ IUBESC

Într-un folder numit  în mod neutru „bună ziua", într-un prim document „furios" adresat marii mele iubiri recente, am scris că era pasional şi hotărât, dar că dacă nu m-ar incita şi intelectual, aş fi pus punct chiar de a doua zi. Rândul următor, mult mai jos tastat, suna aşa: „Hm, cred că iubesc să iubesc". Poftim aparentă incoerenţă! De fapt, ce să mă mai ascund pe după rânduri, eram pentru prima dată foarte rapid şi temeinic îndrăgostită, brusc posesivă, dar şi bulversată de intensitatea emoţiilor, cele pe care, de obicei, le lăsam să „zburde" o perioadă ştiind ca vor reveni la normal în cel mult o lună, ordonate şi cuminţite . Neaşteptată stare de fapt, în orice caz.

El a făcut primul pas, sigur pe el, la telefon, după ce m-a ajutat cu o banală scutire pentru fiul portarului clădirii în care locuiam. Eu m-am alintat, am evitat să recunosc că sunt curioasă şi, mai mult ca sigur, că voi ceda. Voce din culise: „Câte ascunzişuri inutile creăm, acum nu le mai văd rostul!"...

M-am dat ocupată un timp, apoi am ieşit, totuşi, la o cafea. Şi atunci, puff, au apărut scântei, luminiţe şi conversaţie lejeră, pe aceeaşi lungime de undă. Simţul estetic, spiritul de experimentalist şi plăcerea de a jongla cu cuvintele, dovedite de amândoi, au creat perdeaua de fum pentru a accepta şi adevărul că atracţia fizică „face muzica". Deja îmi suna în urechi referenul: „I Wanna Wake Up With You..." (n.r. -  vreau să mă trezesc cu tine).

BĂRBATUL CARE ARE RĂBDARE SĂ ASCULTE

Cum a fost a doua cafea? Dulce şi tare. Direct din cana lui. Oh-la-la, şi ce cafea! Servită într-o dimineaţă de februarie, cu ochii (cam încercănaţi) privind pe fereastra ce lăsa să se vadă în toată splendoarea o ninsoare liniştită, pufoasă.

Ei, iată, în sfârşit, mi se întâmpla ceva deosebit, mi-am zis.  Genul acela de bărbat inteligent, tăcut (interesant?), care se deschide după ce te ia în braţe şi îşi sprijină capul de tine, mda, e de păstrat. Are răbdare să te întrebe şi să asculte ce fel de zi ai avut... ştie să-ţi întoarcă brusc o mână şi să o sărute apăsat, apoi se ridică să-ţi aducă ceaiul solicitat. Te admiră din privire când îi spui pe ton vesel ce ai reuşit să realizezi în ziua aceea. Ba chiar găseşte destul de des utilă şi aplicabilă o idee a ta. Şi ştie că te uiţi la el ca la un adevărat bărbat, sigur pe el şi stăpânul casei, dar şi că respectă de la sine acel timp al tău în care el nu e fizic neapărat necesar, aşezat în fotoliul din cameră. Pe gustul meu, ce mai! Aparent detaşată, de fapt, mă îndrăgosteam.

Trece timpul, consolidezi şi vezi că se creează reflexe de cuplu. Dar, după  ieşiri cu colegii tăi şi cu el, în club, la film sau la un grătar, după deplasări prin ţară, aşa, spontane, tip „hai acum să vedem malul mării", constaţi că nu ai prea multe date despre timpul petrecut de el fără tine. Deocamdată nu vrei neapărat să ştii, pentru că asta ar însemna într-un fel să controlezi. Bineînţeles că te comporţi în continuare ca o persoană care are încredere.

NE IUBIM SAU NU?

Dar începe să se plimbe prin gând întrebarea: ne iubim sau nu? După mai multe luni de, zici tu, relaţie, nu ştii cum arată la faţă cel mai bun prieten al lui, un Bogdan, din auzite simpatic şi mare profitor. Iar despre majoritatea colegilor lui de muncă afli doar poveşti scurte, mai ales cele picante, din gardă. Nu găseşti prea uşor vorbele cu care să provoci o discuţie, fie ea şi pe ton de glumă. Şi când le găseşti, poftim, nu e momentul propice. De fapt, simţi că vrei să te protejezi de nişte cuvinte neaşteptate - las' că poate nu are chef de aşa ceva şi, oricum, mâine e o zi mai bună pentru asta. Sau, inspirat, el ştie atât de bine să evite iniţierea unei astfel de conversaţii, încât mai că îi admiri măiestria şi îţi promiţi că vei tăia coada pisicii... data viitoare.

Te instalezi şi mai confortabil în starea aceea călduţă în care recunoşti că e fain, îi pasă de mine, ţine la mine, mă ocroteste, mă răsfaţă, aşa ştie el să mă iubească. Şi te cufunzi tot mai adânc în această plăcere... îţi e tare bine.

Cum treci din stadiul de „egoistă care iubeşte, dar nu vrea decât să îi zburde inima şi să fie alintată, fără constrângeri", într-o persoană ce îşi pune întrebări serioase? Păi, creşti, începi să vrei mai mult. Evoluţie normală, ar zice majoritatea psihologilor. Descoperi într-o dimineaţă că nu mai eşti acea fiinţă superior-îndrăgostită, care iubeşte realist, calm şi înţelegător.

Uimire? Da, se întâmplă exact ca în filme şi nu-ţi place, tu nu erai aşa! Îţi vine brusc în minte că ai aflat despre o parte din rudele lui în dimineţile în care se ridică somnoros să meargă la baie şi îl sună mama, cu o listă de diferite probleme de rezolvat pentru casa lor şi casa de vacanţă. Apoi îţi contorizezi frustările pentru că uneori ajunge foarte târziu acasă. Numai că, înainte să fii trezită din somn plus furioasă, te ia pe sus şi te face să uiţi tot. Dar tot! 

„ŞTII, SĂPTĂMÂNA VIITOARE MĂ ÎNSOR..."

O să spuneţi că asta se numeşte „ceaţă pe ochi" sau „te-a prostit, maică!". Aşa o fi fost, dar... am iubit perioada aceea. Mi-a plăcut la nebunie să fie cu mine, să îi simt pielea caldă, să fie la dispozitia mea când aveam nevoie, să-mi ceară sprijinul, dar şi să mă lase să „respir",  să adore cafeaua făcută de mine şi să mă ia în braţe când multe se prăbuşeau în jurul meu. Până a venit o dimineaţă când a rostit cuvintele „ştii... săptămâna viitoare mă însor!".

Bineînteles că am simţit că trece trenul peste mine. Şi vreo două căruţe, aşa, optintit. Stan şi Bran încercând să urce pianul imens la vila aceea aflată în capătul unor scări interminabile nu ar fi suferit atât de mult, fizic şi psihic. Nu am reuşit atunci să-l întreb de ce. Să-mi spună cum a fost posibil să ia această radicală hotărâre, când s-a întâmplat măgăria?

Recunosc că în timpul meu liber de el şi deci, în timpul lui liber de mine, am fi avut libertatea să facem cunoştinţă cu alte persoane... Dar să întreţinem apoi acea relaţie si să mai ajungem la concluzia că „o/îl vreau cu certificat!", cam greu. Poftim, vorbesc şi acum (egoistă, deci) în numele amândurora.

„SOŢIA MEA DOREŞTE SĂ TE CUNOASCĂ"

Am crezut că am pus categoric punct. Am crezut că pune şi el punct. La o lună şi jumătate de la data fatidică, insista să îi răspund, apoi, exasperat, îmi trimitea un SMS în miez de noapte: „Soţia mea doreşte să te cunoască". Bietul de el, ajunsese să fie pus la zid şi să explice de ce sunt eu... cea mai bună prietenă a lui! Cum sau de ce nu a ştiut cum să tacă sau să pună rezonabil şi adult pe afiş fosta lui relaţie cu mine, nu m-am lămurit.  Oricum nu mai are importanţă.

Urmarea firească la care s-ar aştepta orice persoană cu scaun la cap ar fi că povestea de dragoste cu el, „perfectul meu la fel de egoist şi înţelegător",  e pusă demult într-un insectar - bine înfiptă în catifea, direct prin piept, cu un ac gros. 

Ei bine, nu. Zâmbetul pe care mi l-a provocat la mai bine de un an după acel SMS, când m-a întrebat la telefon ce mai fac... a fost sincer şi dezarmant. Am răspuns „bine!", fără să ştiu în primele secunde cu cine vorbesc - numărul îmi era necunoscut. De data asta, pentru că am decis să fiu mai obiectivă cu mine, am zis că a „îndulci" ce vreau să spun ca să nu stric armonia din aer  nu are ce căuta între noi. Am acceptat că voiam să vorbim.

HAI SĂ FIM AMICI!

Scotocind prin emoţii, am admis că mai aveam o slăbiciune pentru el - aşa cum şi el mai avea pentru mine. De ce nu? În fond, fusese şi cel mai bun prieten al meu.  Egoismul meu, bine caramelizat între timp şi brusc acoperit cu fondantul amintirilor plăcute, a dat verdictul: bine, hai să fim amici! În special pentru că divorţat fiind (la şase luni de la data căsătoriei)... poate ieşi la o cafea când vreau eu!

Îmi convine să mă sune, să-i vorbesc fără ezitări. Suntem doi egoişti simpatici şi, în felul nostru, ne facem bine unul altuia doar ascultân­du-ne. Mi-a mărturisit recent că şi-a dat seama demult că este un mare egoist (verbalizarea ajută), că a luat hotărârea să facă numai ce vrea şi numai ce îi place, dacă e posibil (asta explică acum multe).

În plus, râdem atât de neinhibaţi şi cu poftă când îi servesc o snoavă despre vreunul dintre defectele lui, încât mă gândesc că am ajuns la ecuaţia perfectă a unei prietenii cu un fost iubit. Mă abţin, totuşi, să-l iubesc iar. Tentaţia e mare! Şi se vede treaba că dacă am scris asta tot nu ştiu încă prea bine cum să rezolv corect un puzzle al relaţiei cu un bărbat. De aceea îmi repet în fiecare zi, în oglindă, că în viaţă nu e bine să ai aşteptări.  Deşi... 

“Genul acela de bărbat inteligent, tăcut (interesant?), care se deschide după ce te ia în braţe şi îşi sprijină capul de tine, mda, e de păstrat."

“Mi-a plăcut la nebunie să fie cu mine, să îi simt pielea caldă, să fie la dispoziţia mea când aveam nevoie."

“Bietul de el, ajunsese să fie pus la zid şi să explice de ce sunt eu… cea mai bună prietenă a lui!"

“Mă abţin, totuşi, să-l iubesc iar. Tentaţia e mare!"

Mirela Gruia este o idealist-realistă care a preferat să treacă din tabăra medicinei în tabăra celor ce scriu, încurajată fiind la un moment dat de un redactor-şef cu fler şi simţul umorului. Treptat, s-a prins că materia ei cenuşie funcţionează  pe bază de cafea, trufe şi comunicare, pe principiul „cuvintele nespuse fac mai mult rău decât cele rostite“. S-a lămurit şi că, fără să vrea neapărat, mediază sau caută să găsească o cale de înţelegere mai bună între şi pentru aproape orice: situaţii, oameni, emoţii, animale. Şi crede că, după ce va da drumul unui blog şi îşi va cheltui energia comunicând mai degrabă profitabil, va avea timp să le atragă atenţia semenilor că au „ învăţat să ridice ziduri şi garduri, dar au uitat să construiască poduri“.

Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri