VIDEO Nobel pentru australianul renegat

Patrick White (1912-1990), primul scriitor care a adus Nobelul literar ţării sale, a refuzat politicos să ridice personal premiul. Autorul a fost recompensat „pentru arta lui narativă, precumpănitor epică şi psihologică, prin care un nou continent s-a inserat în literatură“.

INTERVIU VIDEO cu Patrick White

Patrick White suferă de astm de la o vârstă foarte fragedă. Forţat să îşi petreacă copilăria între limitele impuse de această boală, micul Patrick îşi direcţionează pofta de viaţă înspre cărţi.

„La vârsta de nouă ani, eforturile mele literare se materializau, în principal, sub forma poeziilor şi a pieselor de teatru", mărturiseşte autorul în autobiografia sa. White se născuse în Anglia într-o familie de origine australiană ce avea să ia drumul ţării natale pe când Patrick avea şase luni, pentru a se reîntoarce la ocupaţia tradiţională a strămoşilor familiei: creşterea animalelor.

Teatru după un roman recompensat cu Nobel

„Aproape toţi membrii familiei White au rămas ataşaţi de pământ şi exista ceva straniu, chiar şocant, în legătură cu cineva care se îndepărta de acestă îndeletnicire. Să devii orice fel de artist era de neconceput. Ca toţi ceilalţi, şi eu eram destinat lucrului pământului cu toate că, vag, ştiam că acest lucru nu avea să se întâmple". White a rămas un străin pentru familia sa, cu atât mai mult atunci când a abandonat totul în favoarea literaturii. 

În spatele uşilor închise

Înainte de a se înscrie la Cambridge, White petrece doi ani lucrând ca ajutor de fermier. Nu îi displace viaţa la ţară, dar se simte un străin printre localnici.

„Mi-am creat acolo un obicei din a scrie romane în spatele uşilor închise". Este mai mult decât fericit să se întoarcă în Londra, unde absolvise şcoala primară, oraş pe care îl adora şi unde existau teatre de care nu putea să stea prea mult timp departe.

După terminarea universităţii, primeşte în mod neaşteptat o rentă din partea tatălui său, care îi permite să se ocupe de scris. Mărturiseşte că, la vremea respectivă, scria piese de teatru proaste şi versuri slabe.

Totuşi, i se publică câteva schiţe în periodicele londoneze. Finisează primul roman, „Happy Valley", („Valea fericită") în 1939, care i se publică şi este suficient de bine primit de către critică încât să îl convingă pe White să îşi continue încercările. Izbucneşte însă războiul şi scriitorul este înrolat în armată.

Australianul respins de ai săi

Singurul moment important din perioada războiului pe care White îl indică în autobiografia sa este întâlnirea cu Manoly Lascaris, un ofiţer în armata grecească, care va rămâne partenerul său de viaţă. Cei doi se vor muta la o fermă în Australia. Acolo, White va concepe cele mai notabile romane ale sale.

„The Aunt's Story" („Povestea mătuşii"), roman publicat în 1948 în Australia, este primit fără entuziasm. Scriitorul ia o pauză. Lucrează la fermă dar are atacuri frecvente de astm. Apoi, într-un final, în 1955, apare romanul „The Tree of Man" („Copacul omului"), publicat pentru prima dată la New York. Devenise deja o regulă: scrierile lui White erau desfiinţate în Australia şi aplaudate în restul lumii.  Ceea ce îi aduce scriitorului australian consacrarea mondială este traducerea în germană a „Copacul omului", realizată de către Heinrich Böll şi soţia acestuia.

„Riders in the Chariot" („Pelerinii din chervan", 1961) a contribuit la insuccesul autorului în Australia, dar a devenit un adevărat best-seller peste ocean. Cartea urmăreşte povestea a patru personaje dintr-o suburbie australiană care au aceeaşi viziune mistică. Mobilul romanului este demascarea ignoranţei şi a prejudecăţilor oamenilor de rând manifestate la întâlnirea celor câţiva aleşi pentru transmiterea mesajului divin.

Nobel şi alte refuzuri

În 1964, White părăseşte suburbia şi se mută în centrul oraşului Sydney, în parte pentru a recupera imaginile copilăriei şi, în parte, pentru a obţine material pentru romane în care să descrie mediile australiene mai sofisticate. O va face în „The Vivisector" (1970) şi în „The Eye of the Storm" (1974). În 1973, i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. Refuză să plece la Stockholm pentru a primi personal premiul. Motivează vag că sănătatea îl împiedică a o face şi îl desemnează pe pictorul australian Sidney Nolan să accepte în locul său distincţia Academiei.

Patrick White a refuzat în mai multe rânduri premii sau distincţii, sfătuindu-i pe cei ce voiau să i le acorde să îşi îndrepte atenţia spre scriitori mai tineri. A investit banii primiţi din drepturi de autor înfiinţând un premiu denumit „The Patrick White Award", ce urma să se acorde tinerilor scriitori debutanţi. Era modul prin care White răsplătea cultura unei ţări care refuzase să îi accepte talentul.

Recunoaştere tardivă

Cu toate că majoritatea romanelor lui White au fost foarte prost primite în Australia, ele fiind clasate de către critici drept „neaustraliene", după ce scriitorul a primit Nobelul, ţara sa a început să îi acorde distincţii. A fost numit, printre altele, „Australianul anului".

"Tot ce pot să fac este să mă străduiesc să prezint ideile mele umile. Dacă se întâmplă ca pe parcurs să devin un renegat, asta nu va fi o dificultate foarte mare pentru mine, pentru că asta am fost întotdeauna, din câte îmi pot aminti - ceva straniu şi inacceptabil în ochii celor care cred că văd drept. Cel puţin asta mi-a dat un soi de curaj, ceva ce aş dori fiecărui australian."
Patrick White
scriitor

„Copacul omului" (fragment)

„Aşteptau deci focul, şi mulţi ani din viaţa lor aşteptaseră. Şi nopţi. Noaptea norii ardeau de-a lungul orizontului. Devenise insuportabil tic-tacul neîntrerupt al ceasurilor, şi al greierilor, şi al inimii în învelişul ei umed. Mai jos de Durilgai, unde pregătiseră bariera, oamenii aşteptau în dimineaţa următoare focul. Era pare-se, inevitabil să vină. Grindişul de crengi al pădurii trosnea în mijlocul tăcerii, în intervalele dintre rafalele de vânt fierbinte. Apoi, către unsprezece, pe când unul sau doi dintre oamenii de pază moţăiau la umbra subţire, iar cei mai mulţi uitaseră aproape, prinşi în vâltoarea anecdotelor, motivul pentru care se aflau acolo, aerul se îngroşă dintr-odată, transformându-se parcă în sticlă topită.

-Vine, spuseră ei.

Cei care şedeau sau erau culcaţi se sculară în picioare. Cei care nu aveau cămaşa pe ei îşi încordară în chip ostentativ muşchii şi îşi frecară părul de pe piept, ca să prindă putere. Dar aproape toţi exprimară printr-un scuipat teama aprinsă de buclucul în care se aflau, şi pământul cenuşiu şi fierbinte le înghiţi scuipatul, de nu mai rămase nici urmă. Bătrânul domn Peabody însă şezuse în tot acest timp pe un bolovan, înfăşurat, în ciuda temperaturii, într-o manta care arăta ca şi cum ar fi fost cândva partea dinăuntru a unei pături de cal. (...) - Vine o schimbare, spuse el, încercând aerul uscat cu limba. (în româneşte de Leontina Moga)

Câştigătorii Premiului Nobel pentru Literatură