Un an fără Doina Cornea. „Oricâte lacrimi de crocodil s-au vărsat la moartea ei, românii au făcut o alegere limpede în 1990, în favoarea lui Ion Iliescu“

În urmă cu un an, pe 4 mai 2018, Doina Cornea trecea în nefiinţă. Nici cât a fost în viaţă, nici în momentul conducerii pe ultimul drum şi, în niciun caz ulterior, nu s-a vorbit suficient despre disidenta comunistă care rămâne un simbol al unei „lupte la viitor”, după cum a descris-o Ioan Stanomir, la evenimentul de lansare a antologiei dedicate acesteia, „Puterea fragilităţii”.

„Puterea fragilităţii”, antologie ce cuprinde volumele Doinei Cornea, reprezintă un omagiu adus  unui simbol al libertăţii româneşti.  Deschizând evenimentul de la librăria Humanitas de la Cişmigiu, Cristian Preda a punctat că de la momentul morţii Doinei Cornea, în urmă cu un an, nu s-a vorbit despre ea în România, nu s-a scris nimic de atunci, „despre această figură remarcabilă a istoriei noastre. Omagiul este binevenit şi sunt convins că influenţa pe care Doina Cornea o va avea în societatea românească e departe de a fi anticipată în acest moment”. 

Taxarea demagogiei etice

Politologul a descris-o pe Cornea în termenii unei personalităţi extraordinare, remarcându-i „judecata foarte precisă, tăioasă, şi în acelaşi timp, foarte expresivă”, şi vorbind despre ceea ce aceasta numea „demagogie etică”. 

Vorbim printre altele, despre episodul în care primul premier al ţării de după căderea lui Ceauşescu, Petre Roman, acorda un interviu televiziunii române, în care vorbea despre iubire şi despre necesitatea iubirii creştine. Doina Cornea, a explicat Preda, a fost revoltată, spunând: „domnule prim-ministru, a fost un păcat  de o impostură morală ceea ce aţi făcut deoarece aţi exploatat sentimente creştineşti pentru a trage foloase politice meschine de pe urma lor”. Un caz, aşadar, de mai sus-amintita demagogie etică, cea care „speculează cele mai nobile sentimente ale cetăţenilor”, de la iubire, la iertare, la linişte. 

În esenţă, mecanismul este simplu: după ce cineva preia puterea într-un mod agresiv şi îşi discreditează adversarii, atunci când vede că nu mai este crezut de oameni, recurge la această armă, deghizând daunele produse într-un apel la iubire şi iertare. 

„Atunci când manipulezi, nu numai că trişezi, dar iei şi dreptul cetăţeanului la libera informare. Or, a face asta şi a face apel la iubire creştinească, înseamnă a fi demagog. Despre demagogie e vorba şi în elogiile nemăsurate făcute de adversarii politici lui Corneliu Coposu după moartea liderului PNŢCD. Tot termenul demagogie îl foloseşte Doina Cornea când vorbeşte despre hiperbolicele deformări ale personalităţii lui Corneliu Coposu, care au început să apară după moartea lui... Trebuie spus pentru cei care n-au trăit acele timpuri că şi Corneliu Coposu, şi Doina Cornea, au fost obiectul unor stigamtizări incredibile la începutul anilor '90 până la moartea lui Corneliu Coposu, şi până la moartea Doinei Cornea”, a spus Cristian Preda. 

Gestul „tipic comunist” al lui Brucan

În prima scrisoare adresată radioului „Europa Liberă”, Doina Cornea nu s-a semnat pentru ca numele său să fie cunoscut, ci din simpla dorinţă de a le arăta oamenilor care lucrau acolo buna sa credinţă, a continuat Preda. De aceea, la Cluj, în momentul declanşării revoluţiei, Cornea avea să fie luată prin surprindere. „Toată lumea voia să-mi strângă mână, să mă atingă, să-mi spună un cuvânt drăguţ. Realmente nu mă aşteptasem să fie posibil ca 10.000, 15.000 de persoane să mă aclame”, îşi amintea disidenta.

Dar Doina Cornea era un spirit ascuţit, aşa că în scurt timp, au apărut şi suspiciunile, odată cu momentul în care şi-a auzit rostit la radio numele, alături de cel al lui Ion Iliescu, în calitate de membri ai consiliului Frontului Salvării  Naţionale. Voia să ajungă la Bucureşti. 

„Am făcut imediat legătura dintre numele lui şi o emisiune mai veche de la radio «Europa liberă» în care se făceau ipoteze asupra posibilior succesori al lui Ceauşescu şi el era prezentat drept candidatul probabil al Moscovei“, nota Doina Cornea care, odată ajunsă la Bucureşti, la studiourile Televiziunii Române, cunoştea o schimbare radicală faţă de atmosfera de la Cluj în momentul întâlnirii cu ideologul Silviu Brucan. Acesta încerca s-o înveţe ce anume să spună în faţa camerelor T.V., „îndemnând-o” printr-o strângere de braţ. 

Doina Cornea a rămas stupefiată.

 „Gestul lui Silviu Brucan, un gest tipic comunist în ochii mei, a constituit pentru mine un fel de prim declic. De altfel, tot acest gest m-a determinat să spun şi că nu ştiu cine este domnul Iliescu, că nu-i cunosc trecutul, şi nici intenţiile...”  Brucan avea să răspundă: „îl cunoaştem noi!”. 

De ce sunt importante astfel de detalii? Pentru că, în doar câteva cuvinte, se poate întrevedea „întreaga istorie a confiscării revoluţiei”, după cum a spus Preda. 

Definiţia curajului, dată de adepta lui 

Doina Cornea nu a încercat niciodată să apară drept o eroină salvatoare, nu a vrut niciodată să se bată cu pumnul în piept. În scrisorile adresate lui Nicolae Ceauşescu, îi explica că ar fi bine să îşi dea demisia, împreună cu nomenclatura, „ca şi cum eu (Cristian Preda-n.r.) i-aş spune lui Ion Stanomir să plecăm împreună cu troleibuzul. Nu simţim furia, nu simţim iritarea, nu vedem pe cineva care ţipă. Simţim în schimb, curajul. E un curaj calm...care spune lucrurilor pe nume”. 

Cristian Preda a cunoscut-o pe Doina Cornea, în luna mai a anului 1994, la Paris, acolo unde ea fusese invitată la un simpozion dedicat exilului românesc. Luând cuvântul, a dat o definiţie a curajului. 

„Curajul e o virtute, dar numai atunci când slujeşte la înfăptuirea unei valori universal recunoscute. Curajul... e un efort de a depăşi un obstacol interior.  Sănătatea spirituală a românilor era mai viguroasă în anii '50, la începutul comunismului, în ciuda celei mai atroce represiuni, decât în anii '70 sau '80, spre sfârşitul comunismului, când formele represive erau de mai mică anvergură”, a citat-o pe eroină, Cristian Preda care şi-a amintit că de la adunare, lipsea şi „primul exilat al ţării”. Adică Regele Mihai, care nu fusese invitat. Absenţa acestui invitat a făcut-o pe Cornea să spună că se ratase ocazia unei reale coeziuni. 

„«Locul regelui ar fi trebuit să fie aici, printre noi, cei veniţi din ţară, şi cei din exil, ca simbol al unităţii naţionale. Ce fel de curaj ne-a lipsit şi de ce?» Tot ea răspundea: «nu cred că România îşi va putea regăsi liniştea, dacă nu vom avea curajul să ne smulgem din rutina psihologică în care vitregia împrejurărilor ne-a târât, făcând sacrificul micilor interese, orgolii, egoisme, suspciuni, tentaţii, duplicităţi, inerţii, avantaje, slăbiciuni, ezitări, nehotărări, dezamăgiri, demagogii... Trebuie mai întâi să învăţăm să murim pentru aceste jalnice deprinderi, pentru a putea deveni apoi alţi oameni. Atunci, totul va deveni mai uşor, dar până atunci, ne trebuie mult curaj»“. 

Stanomir: Scrierile ei, temei pentru a se vorbi despre creştin-democraţie

Românii au ştiut foarte mult şi foarte puţin despre Doina Cornea, a spus Ioan Stanomir în cadrul aceluiaşi eveniment. „Au ştiut foarte mult încă să o urască, pentru că au urât-o cu pasiune în anii '90, adr destul de puţin încât s-o admire şi s-o respecte pentru ceea ce a fost”. Citind textele sale, crede politologul, găsim temeiurile pentru a vorbit în România, despre creştin-democraţie. 

„Pentru că între Iuliu Maniu, Corneliu Coposu şi Doina Cornea, există o afinitate... porneşte de la asumarea aceloraşi valori. Niciunul dintre cei trei nu şi-a propus să fie nici martir, nici nici sfânt. Iuliu Maniu nu şi-a propus, dar a devenit. Corneliu Coposu a fost- dacă aş putea spune asta- un fel de sfânt laic...Toţi aceştia au privit raportarea la putere prin prisma înţelegerii raportului între moralitate şi politică. Toţi sunt creştin-democraţi pentru că sunt «anti-machiavelli», ei nu privesc posibilitatea separării politicii de morală. Ei credeau că o politică care se serveşte de om cum te serveşti de un şurub al cărui capăt îl baţi în perete, este antiumană şi, fundamental, anti-creştină“.

Doina Cornea a vizat mereu o relaţie triadică: spiritual- moral- politic. „Principala dimensiune criminală a regimului comunist nu a fost exterminarea dimensiunii economice şi instituţionale, ci exterminarea instinctului credinţei şi libertăţii... reducere a omului la un fel de ins amorf care pluteşte într-o mare fără niciun fel de orizont. Asta încearcă Doina Cornea să ne spună în aceste texte şi, după 30 de ani, noi nu reuşim să înţelegem. 

„Oricâte lacrimi de crocodil s-au vărsat, şi la moartea lui Corneliu Coposu, şi la moartea regelui Mihai, şi la moartea Doinei Cornea, românii au făcut o alegere limpede în 1990. Ea nu a fost o alegere nici în favoarea Doinei Cornea, nici în favoarea lui Ion Raţiu, nici în favoarea lui Coposu, a fost în favoarea lui Ion Iliescu. Românii s-au recunoscut în Ion Iliescu pentru că aceasta era naţiunea de oameni nou-construită de comunism... După 30 de ani, sensul luptei ei e acelaşi... nu e o luptă la trecut, e o luptă, din păcate, la viitor“, a mai explicat Stanomir. 

Doina-Maria Cornea s-a născut la Braşov în 30 mai 1929, ca fiică a Mariei şi a lui Iacob Cornea. Bunicii ei, atât pe linie maternă, cât şi paternă, erau ţărani români ardeleni.

În 1948 devine studentă a Facultăţii de Litere din Cluj, secţia franceză-italiană, unde se face remarcată de profesorul Henri Jacquier, care ulterior îi va conduce lucrarea de licenţă şi îi va propune un post de asistentă la această facultate. După absolvire este repartizată ca profesoară de franceză la un liceu din Zalău, unde lucrează până în 1956. Căsătorită în 1954 cu Leontin Cornel Iuhas, avocat în Zalău, şi mamă a doi copii, Ariadna şi Leontin Horaţiu, se mută împreună cu familia în 1958 la Cluj, devenind asistentă stagiară, apoi titulară la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj.

Activitatea ei de opozantă la dictatura comunistă debutează în 1982, când trimite o scrisoare deschisă la Radio Europa Liberă, acesta fiind şi motivul destituirii ei din postul de la facultate, în 1983. Cum actele de protest continuă, radicalizându-se treptat, în cursul anilor 1983–1989 Securitatea o supune unor anchete frecvente şi persecuţiilor. În 1987 este arestată împreună cu fiul ei, iar începând din 1988 i se impune un regim de arest la domiciliu.

 După Revoluţia din decembrie 1989, este cooptată în Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale − primul nume de pe lista iniţială de membri − şi în Consiliul Judeţean Cluj; demisionează din ambele consilii la 23 ianuarie 1990. În aceeaşi perioadă devine membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, apoi al Forumului Democrat Antitotalitar din România, al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului − filiala Cluj – şi al Alianţei Civice. Moare la Cluj în 4 mai 2018.