"Spaima mea de panza alba"

O vizita in atelierul unui pictor iti da intotdeauna sentimentul de patrundere intr-o lume la care parca nu stii cum sa te raportezi. Nu sunt doar tablourile, ca intr-o expozitie bine gandita, ci este

O vizita in atelierul unui pictor iti da intotdeauna sentimentul de patrundere intr-o lume la care parca nu stii cum sa te raportezi. Nu sunt doar tablourile, ca intr-o expozitie bine gandita, ci este si ceva din ce ar vrea pictorul sa spuna foarte mult in panzele sale si un alt "ceva" pe care nu l-ar vrea dezvaluit niciodata. Este lumea lui de bucurii si de temeri. Zilele trecute am patruns in atelierul lui Ion Salisteanu, un spatiu ordonat si echilibrat, in care pictorul se "lupta" de mai bine de 35 de ani . - Domnule Ion Salisteanu, cum va simtiti in atelierul dumneavoastra? Este un spatiu care va supune sau pe care ati reusit sa-l supuneti? - Mi se pare ca nu m-am asezat bine la lucru, desi am venit aici din 1965. In fiecare clipa am senzatia ca nu am lucrat destul, cu toate ca atelierul jaloneaza timpul intr-un mod foarte concret. Acum m-am obisnuit atat de mult cu acest spatiu, incat cred ca nu l-as mai putea schimba. Atelierul meu are timpul sau de munca, este martorul "spaimei mele de panza alba", este locul in care ma intalnesc cu prieteni in care cred si cu care comunic emotional; acestia ma ajuta sa-mi "reglez" lucrarea atunci cand mi-o verific. - Care este relatia pe care o pastrati cu lucrarile, atat cu cele care raman in atelier cat si cu cele care ajung in colectii private? - Din pacate, uneori, ma desparteam greu de lucrari la care tineam mult si eram fericit atunci cand lucrari la care nu tineam imi plecau din atelier. In realitate, insa, nu este deloc asa. Sunt lucrari pe care le vad in unele locuri si pe care acum le-as schimba cu altele, la care tin mai mult. Mi le-as rascumpara. De fapt, trebuie sa dai intotdeauna ce e mai bun pentru ca tot ce paraseste atelierul scapa de sub cenzura ta si te reprezinta. Cand nu creez insa in atelier, ci intr-o tabara, atunci cand ma intorc, atelierul imi "aseaza" lucrarile; abia in atelier pot sa le "citesc", sa le descopar, pentru ca in singuratate le vad, de fapt, pentru prima data. Judecandu-mi lucrarile, fac si o triere: pe unele le pun de o parte, pe altele le reiau, pe altele le distrug. Sunt unele care ma situeaza in zona penibilului, a compromisului; le pun undeva, de o parte si mi-e teama sa nu le mai vada si altcineva. Sunt adevarate certificate de incompetenta pentru mine si atunci se intampla sa ma injur si sa imi spun ca nici nu merita sa ma numesc pictor. - Cum se ajunge la astfel de lucrari ratate? Cand simtiti ca va scapa o lucrare, ca o pierdeti? - Prima tusa poarta cu ea tot. Daca e proaspata, transparenta, ma poarta spre ceva ce constat ca, de multe ori, nu are legatura cu intentia mea sau cu previziunea artistica. Modul in care se desfasoara gestul este cel care conteaza. Imaginea se construieste pe primul impuls, iar tu esti doar un martor. Incercarea de prelungire a unei tuse, de transformare, de ajustare se simte imediat si, in acel moment, deja esti pe taramul artificialului. De aceea, cand ajung sa-mi judec lucrarile, este foarte greu sa revin asupra lor; chiar daca nu ma satisfac, ele au o personalitate a lor, sunt puternice si interventiile, de multe ori, in loc sa le ajusteze, le strica. (Textul integral in Adevarul literar si artistic)