O rebelă pe nume Helen Mirren
0
Este şarmantă, directă, ironică şi acidă. A fost, printre altele, Cleopatra, Elisabeta I, Elisabeta a II-a, Sofia Tolstoi. Actriţa Helen Mirren are tot atâtea vieţi câte personaje a jucat şi încă ceva în plus.
Nimic din ce e omenesc nu-i e străin, nici în existenţele din lumea de celuloid, nici în biografia personală. După aproape jumătate de secol de actorie, actriţa britanică Helen Mirren luptă şi acum împotriva clişeelor care încearcă să-i limiteze imaginea.
Spiritul rebel şi atitudinea antimonarhică, dezgustul faţă de eticheta socială şi fobia la prejudecăţi sunt trăsăturile unei răsfăţate din lumea filmului, una dintre puţinele care au curajul să spună că nu e „mare scofală" să fii actriţă - „Dacă arăţi groaznic pe ecran, toată lumea va zice că eşti o actriţă sclipitoare".
Ilyena Lydia ajunge pe scenă
De la 20 de ani şi până astăzi, Helen Mirren s-a plimbat în voie prin mai toată istoria lumii. Trăieşte, pe de o parte, în lumea nesfârşită deschisă odată cu invenţia fraţilor Lumière, jucând regine cu destine crude, femei nefericite sau ghiduşe şi o mulţime de personaje prin intermediul cărora poate călători adesea în timp. Are 66 de ani şi a jucat în aproape 70 de filme. În afară de cariera din film, a avut şi o impresionantă carieră în teatru, iar în ultimii ani a fost una dintre vedetele de cinema care s-au întors la experienţa vie a scenei, în faţa publicului. Alături de ea, Juliette Binoche, Kristin Scott Thomas, Isabelle Huppert, Jude Law sau Denzel Washington.
În cazul lui Helen Mirren, nu este vorba despre o revenire, pentru simplul fapt că multipremiata artistă a cinematografiei de azi, bombardată pe bună dreptate cu distincţii şi cu recompense care mai de care mai răsunătoare, nu a renunţat niciodată la teatru. De fapt, de acolo a început toată povestea.
La 18 ani, Ilyena Lydia
Mironoff, fiica născută în Anglia a unui rus exilat, ce avea să cânte la violă în Filarmonica de la Londra, şi a unei englezoaice cu un bunic care fusese măcelarul reginei Victoria, a participat la o audiţie ca să intre la National Youth Theatre şi a reuşit.
După primul rol important, la o vârstă la care alţii abia se apucă de studiu sau încă mai aşteaptă, a devenit actriţă la celebra Royal Shakespeare Company. La 20 de ani, o juca pe Cleopatra din „Antoniu şi Cleopatra", piesa lui William Shakespeare, la celebrul teatru londonez Old Vic. A fost momentul când a simţit că are nevoie de un... agent, iar agentul a mirosit că ar avea, la rândul lui, nevoie de o... vedetă.
Teatru, film, cocaină şi celebritate
Peste mulţi ani, actriţa a povestit că anii '80, când îşi câştigase deja un renume şi în film, şi în teatru, au fost o perioadă a căutărilor, a întrebărilor, a suferinţei. Nefiind străină de excese, Helen Mirren ştia deja pe propria piele ce înseamnă cocaina şi simţise gustul dezamăgirii, mai ales a celei provocate de snobismul din cetatea artelor.
„Dacă joci Shakespeare, lumea crede că eşti inteligent, nu că nici nu pricepi ce spui", a comentat mai târziu tăioasă şi fără ifose, cum i-a obişnuit pe puţinii intervievatori cu care a avut de-a face. Vedeta din filme ca „Regina", „Nebunia Regelui George", „Elisabeta I", „Gosford Park" şi atâtea alte filme spunea,
într-un interviu publicat în „The Guardian", că ar vrea să-l joace pe Hamlet pe scenă, în niciun caz pe Gertrude, iar Ofelia a fost!...
Dincolo de faptul că aprinde imaginaţia cunoscătorilor şi a amatorilor, ironică sau nu, autoironică sau nu, mărturisirea actriţei care a hipnotizat numeroşi cineaşti de clasă poate fi dovada unei stări de fapt: răsfăţata creatorilor de film, rebela autodeclarată atee, cu înclinaţii antimonarhice, iubeşte scena, experienţa „pe viu" şi, de fapt, nu vrea să renunţe la ea.
Mereu în luptă
Între sute de ore de filmări pe care i le-a adus succesul din ultimul deceniu să spunem, Helen Mirren n-a putut renunţa la teatru, teatrul care i-a dat putere şi strălucire, umor, spirit rebel, seducţie şi o încredere în sine care ia adesea forma aroganţei. Într-unul dintre cele mai recente interviuri ale sale, publicat în cotidianul „The Guardian", actriţa arăta cu degetul, senină de la încălţimea locului sigur pe care-l ocupă, spre o luptă în care nu s-a dat bătută niciodată, dar din care nu poate ieşi învingătoare: lupta cu clişeele. Cel mai recent, dar deloc nou, este „sexy la 60 de ani", mărturisea cu ironie şi cu un gust amar Helen Mirren. Clişeu hrănit, fără îndoială, de percepţia şi gândirea în şabloane de presă, nicidecum de prestaţiile ei artistice.
La o privire sumară la cariera artistei, ameţeşti instantaneu. Lui Helen Mirren nimic din ce este actorie nu-i e străin, ca, de altfel, nimic din ce e omenesc. Destinul ei este o poveste irezistibilă şi demnă de invidiat, în primul rând pentru colegii de breaslă de pretutindeni. Din viaţa ei profesională nu pare să lipsească nimic.
Deschisă, şarmant arogantă şi emanând forţă, actriţa născută din tată rus, cu fabuloase poveşti în spate, şi din mamă englezoaică, a făcut teatru autentic, urcând treptele unui traseu poate mai spectaculos decât cel din film, prin nivelul artei ei obligându-i pe criticii cei mai elitişti să-i dea toate premiile posibile.
Dame helen mirren
A jucat Shakespeare la cele mai bune teatre din Marea Britanie, ani lungi, şi nu s-a sfiit să semneze scrisori de protest denunţând risipa de bani în producţii megalomane sau nejustificat de costisitoare. A trăit experienţa Peter Brook la centrul acestuia de cercetare de la Paris, vreme de un an. Şi povestea de pe scenă merge mai departe, mult mai departe. De fapt povestea continuă.
Ca şi în cinema, unde nu se poate despărţi de lumea Marelui Will. După ce a jucat-o, în 2009, pe soţia lui Lev Tolstoi în „Ultima gară", filmul lui Michael Hoffman, în 2010 a ieşit pe piaţă producţia americană după „Furtuna", în care Prospero a devenit Prospera, special pentru Helen Mirren, la dorinţa regizoarei Julie Taymor. Şi distincţiile continuă, deşi unele nu reuşesc să ajungă la tranşanta actriţă, care vine cu una caldă şi una rece: a acceptat în 2003 titlul de „Dame Commander of the Order of the British Empire" de la Prinţul Charles, deşi cu ani în urmă îl refuzase, cu o fermitate de invidiat.
"Actorii sunt vagabonzi şi ticăloşi. Sau aşa ar trebui să fie. Dacă arăţi groaznic pe ecran, toată lumea va zice că eşti o actriţă sclipitoare.''
"Dacă joci Shakespeare, lumea crede că eşti inteligent, nu că nici nu pricepi ce spui.''
Helen Mirren actriţă
Premii fără număr
Palmaresul actriţei este impresionant: un premiu Oscar pentru cea mai bună actriţă pentru rolul din „Regina"/ „The Queen" (2006), creaţia regizorului Stephen Frears, două premii pentru cea mai bună actriţă, acordate la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, trei Globuri de Aur, patru Premii BAFTA, patru Premii Emmy.
"Mi-am dat seama că este atât de bine să fii regină!''
Helen Mirren actriţă
Cu Lev Tolstoi în „Ultima gară"
Unul dintre cele mai aşteptate filme ale anului 2009 o avea în rol principal pe Helen Mirren, care juca împreună cu actorul Christopher Plummer. Acesta era titularul rolului principal din „Ultima gară", creaţia lui Michael Hoffman despre ultimele luni din viaţa lui Lev Tolstoi.
Nu doar simplu portret al artistului la bătrâneţe, „Ultima gară" se apleacă atent şi asupra personajelor din anturajul faimosului conte, privit ca un fel de sfânt în viaţă. Aşa cum s-a remarcat şi la momentul apariţiei filmului pe ecrane, creaţia lui Michael Hoffman demitizează imaginea-şablon a scriitorului. Înfăţişat ca un rege Lear, ursuz, egocentric, bavard, bătrân şi dezamăgit, şi nicidecum asemenea unui înţelept senin, acel Tolstoi se îndepărtează categoric de imaginea unui titan atotputernic şi atotînţelegător.
Favorabili peliculei, majoritatea criticilor au subliniat că reuşita nu se datorează atât scenariului, care nu se ridică la înălţimea temei, ci mai ales comunicării hipnotice dintre Christopher Plummer şi Helen Mirren, jocului lor plin de nuanţe, în care drumul de la dragoste la ură şi invers se parcurge într-o clipă.
13 copii cu tolstoi
Ştiinţa de a trece de la o extremă la alta, farmecul, ironia şi inteligenţa care au fost întotdeauna armele de temut ale actriţei Helen Mirren ies în evidenţă încă o dată într-un film care nu este nici despre o femeie oarecare, nici despre feminitate, nici despre femeie, ci unul despre soţia unui geniu.
După o jumătate de secol petrecută alături de scriitor, cu care are 13 copii, Sofia Tolstoi se trezeşte în pericol de a rămâne fără nimic, soţul fiind ispitit de ideea de a renunţa şi la rangul nobiliar, şi la avere pentru ca astfel să-şi urmeze calea, aşa cum îl îndeamnă credinţa religioasă. Pusă într-o situaţie extremă, recurge la un arsenal redutabil.
Filme celebre
Helen Mirren a jucat în aproape 70 de filme. Printre acestea se numără „Regina", „Nebunia Regelui George", „Elisabeta I",„Gosford Park", „Furtuna"; în ultimul joacă rolul unui Prospero feminin.
Viaţa începe din cufărul bunicului
În autobiografia „In the frame: My Life in Words and Pictures/În ramă. Viaţa mea în cuvinte şi imagini", publicată în 2008, Helen Mirren îşi povesteşte cu detaşare viaţa, aşa cum este ea în faţa camerelor de filmat, la Hollywood şi nu numai, sau pe West End. Rememorarea începe de la cufărul bunicului rus, izgonit din ţara natală de revoluţia bolşevică şi ajuns în Essex. În acest cufăr plin cu acte şi fotografii, descoperit de o adolescentă în casa din Essex a părinţilor, se află poveştile care o vor însoţi pe actriţă în peripeţiile ei. Viaţa ei particulară va rămâne, şi ea, într-un fel de cufăr inaccesibil jurnaliştilor şi publicului larg.
Se încarcă comentariile...
