Marco Lucchesi, preşedintele Academiei Braziliene de Litere: „Traduc poezia română cu patimă, de la Mihai Eminescu la Ştefan Petică“

Marco Lucchesi, un rafinat traducător de poezie românească, a tradus poezii de George Bacovia, Dinu Flămând, Ştefan Petică şi George Popescu.  Într-un interviu pentru Adevărul, Marco Lucchesi vorbeşte despre poeticitatea limbii române şi spune că s-a îndrăgostit iremedibial de România.

Interviu realizat în colaborare cu scriitorul Nicolae Coande

Marco Lucchesi, în vârstă de 55 de ani,este un rafinat traducător de poezie românească, promovând intens prin traducerile sale literatura română în străinătate. A tradus poezii de George Bacovia, Dinu Flămând, Ştefan Petică şi George Popescu. S-a ocupat de editarea unui număr special dedicat literaturii române în revista Poesia Sempre, la Biblioteca Naţională de la Rio de Janeiro, iar în 2005 a publicat o antologie de poezie română. În prezent traduce volumul Joc secund de Ion Barbu, care va apărea în Brazilia. Într-un interviu, pentru Adevărul, Marco Lucchesi vorbeşte despre experienţa sa de traducător. În volumul Carteiro imaterial a publicat eseuri despre literatura română, un studiu despre Mihai Eminescu, aducând un elogiu limbii române. În cartea Ficções de um ganinete ocidental a scris un eseu despre poezia lui Marin Sorescu. A fost publicat în mai multe antologii româneşti, iar volumele sale Surâsul haosului (Editura Aius, 2013), Prietenia la patru mâini (Editura Autograf M.J.M., 2005), Hyades (Editura Autograf MJM, 2005), Grădinile somnului (Editura Scrisul românesc, 2003) au fost traduse de George Popescu în limba română. Printre traducerile sale se află operele lui Rumi, Velimir Hlebnikov, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Giambattista Vico, Ugo Foscolo, Primo Levi, Umberto Eco.

Adevărul: În timpul vizitei în România aţi primit o  Distincţie de Onoare. Munca dumneavostră la traducerea şi promovarea literaturii şi culturii române în Brazilia este răsplătită oficial. Cu ce sentimente aţi primit vestea acordării Distincţiei de Onoare?

Marco Lucchesi: A fost o zi de neuitat. A fost chiar frapant pentru mine. Am trăit impresia unui vis cu ochii deschişi: acela de a construi un pod de la Rio  până la Bucureşti pentru a descoperi rădăcinile  noastre comune. Un astfel de pod poate fi mai bine realizat cu „ingineria” dintre două case simbolice precum cele ale academiilor noastre. Consider că aşa am putea transforma, ca să folosesc o metaforă care îmi place, oceanul  într-un râu, iar depărtarea, nimbată cu ochi albaştri, ca să reiau o expresie a lui Eminescu, într-un fel de proximitate. Mă bucur mult că visul  meu s-a împlinit atât de frumos. Cât despre munca mea pot spune că e vorba de o patimă pentru literatura română care nu are nimic oficial şi nici vreo motivaţie de alt tip.

Aţi vorbit foarte frumos, despre cum aţi învăţat limba română. V-a atras poeticitatea limbii române? Ce autor v-a fascinat cel mai mult? Ce rezonanţe ale limbii române aţi recunoscut?

După părerea mea româna sună ca o structură muzicală a jazzului. aşa mi-a apărut când am auzit primele cuvinte şi aşa mi se pare şi acum: timbrele colorate şi capacitatea de expresie vocalică. înalt- mai înalt şi, apoi, jos. Şi de aici un joc minunat cu cuvinte diferite de origine turcă, latină şi slavă  care se pune in serviciul poeziei. De pildă, ascultaţi: amurg - apus – asfinţit; e vorba de soare  spre noapte care moare în sonorităţii plurale şi cu un sentiment de dramă consonantică sugerând armoniile din Lacul lebedelor în limba română; sau ispititor de evocat dipticele: ceas  şi oră;  frontieră sau graniţă.

Aşadar, o limbă ecumenică în care par a răsuna laolaltă clopotul liturgic vestic (de unde expresia a bate toaca) şi jelania muezinului din minarete.  Pentru o lume atât de dispersată, româna oferă mirabile cuvinte de pace.

Sunteţi poliglot. Cum aţi reuşit să învăţaţi atâtea limbi? De ce limba română a fost mai uşor de învăţat? În cât timp aţi învăţat-o?

Am început din copilărie, fiind bilingv: cu italiana, pentru că familia mea e toscană, şi cu portugheza, pentru că m-am născut la Rio de Janeiro; experienţa de a fi bilingv nativ te ajută să devii un traducător natural, limbile sunt ca două inimi! După aceea, pasiunea pentru limbaj prezentă în toată copilăria şi adolescenţa mea au împlinit restul. Trebuie să spun că bunicul meu  pe care nu l-am cunoscut  a lăsat câmpul de la Mathausen în Austria în timpul războiului cunoscând deja germana, considerând că acest câştig era tot ceea ce era mai bun dincolo de ororile naziste. Poate e o chestiune de familie şi de voinţă acest act de a vorbi cu toţii ca fiu unic al uneia şi aceleiaşi familii. Româna m-a fermecat mult, aşa cum ştiţi deja. Am vizitat ca de obicei, într-un proiect al meu personal cu un program de civism (consider că aceste trebuie să intre în menirea intelectualului şi, mai ales, a scriitorului), o închisoare la Rio şi acolo am dat peste un încarcerat străin. Nu ştiu ce făcuse, care era culpa sa, dar l-am întrebat de unde a venit şi el mi-a răspuns în portugheză: De la Braşov, iar eu imediat am vorbit în română, spunându-i: Extraordinar, oraşul dumneavoastră e deosebit de frumos! Fireşte, el a fost şocat şi eu mândru de oportunitatea de a folosi limba pe drumul deschis spre alteritate. Aşa s-a produs una din întâmplările mele cele mai interesante cu limba română, la Rio, acasă la  mine.

Cunoaşteţi mai multe oraşe din România? Ce amintiri aveţi de la Craiova, de la Iaşi? Dar acum de la Bucureşti?

Totul a început la Craiova  cu prietenul şi scriitorul George Popescu. Am ajuns în Romania într-un februarie din 2003, cu 40 de grade Celsius, cele braziliene, şi am răcit fiind apoi oligat să rămân la pat, confruntat cu peste -10 grade. Atunci am luat cunoştinţă de profunda ospitalitate românească. Trebuie să spun că fiecare oraş românesc e ireductibil  şi îşi are propriul său profil, peisagistic şi uman, dar şi, cumva tăinuită, acea matcă de solitudine de care vorbea Marin Sorescu, aparţinând vechilor regate. Bucureştiul mi s-a deschis cu o inimă cosmopolită. Apoi, am fost găzduit trei zile la Orşova, la Mânăstirea „Sfânta Ana”. Mai târziu, în repetatele mele reîntoarceri, am cunoscut mulţi scriitori, la Craiova, laTimişoara, la Iaşi şi, trebuie să spun, şi oameni simpli, cu care am vorbit şi pe care i-am ascultat, aşa adâncindu-mi româna.

Cred că România, poate mai mult decât alte ţări din zona latinităţii, se descoperă numai prin singularitatea marcată de veacuri într-o istorie deloc senină, dar mereu regăsită şi îmbogăţită. Şi totul pe linia frumuseţii şi a adâncimii, ca o coloană brâncuşiană a Infinitului.

Împreună cu academicienii Eugen Simion şi Maya Simionescu

De ce iubiţi România? Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc românii de brazilieni? Aţi putea trăi în Romania?

Mi se pare că suntem foarte apropiaţi în multe privinţe. Latinitatea, în latura ei meridională, solară, dar şi un fel de ne deschide faţă de alţii, faţă de celălalt, e o probă de identitate. De ce iubim ceva? E o întrebare dificilă şi foarte complicată. Iubim pentru că aşa simţim şi o facem, deseori, cu o urgenţă a trăitului, de parcă, vorba unui alt mare scriitor român, timpul n-ar mai avea răbdare. Uneori o facem şi cu ochii închişi? Poate că da, însă mereu cu inima deschisă. Simt doar că de-acum România e şi ţara mea: sufleteşte o simt, realitatea cu care vin în contact, visul meu hrănit de o dimensiune metafizică ca şi nevoia fizică de a schimba ceva din realitatea care nu totdeauna ne place. Cum? Prin iubire, prin sentimentul de fraternitate, ca într-un act de împărtăşanie, aşa cum l-am întâlnit şi trăit în nopţile de rugăciune de la Mânăstirea „Sfânta Ana”.

Şi ce poate fi mai incitant decât de a face toate acestea prin şi în numele Poeziei?

Şi ale Muzicii, cu armoniile miraculoase ale rapsodiilor enesciene pe care nu contenesc, acasă, la Rio, să le ascult în timp ce mă aşez la masa de lucru? Ale Artei, în general, cu limbajul ei unic şi, mai ales, universalizat.

Să ne reamintim mereu că limbile noastre au un cuvânt comun fără echivalent în altele: dorul românesc. Dor ca nostalgie după trecut, după timpul care fuge horaţian irecuperabil ori dor de un viitor care, astfel, e aspiraţie, năzuinţă, acel latinesc nisus invocat de Blaga cu rolul său formativ. E doar un exemplu din zăcămintele limbilor noastre ce generează un orizont în care ne-am alcătuit şi întreţinut destinele, niciodată închise, cu ferestrele larg deschise către lume. Şi către divin.

Cum funcţionează Academia Braziliană de Litere, care e misiunea ei? Ce presupune memorandumul de înţelegere pe care l-aţi semnat dintre cele două Academii?

În primul rând trebuie să precizez un lucru: Academia braziliana are un model francez, cu numai 40 de „scaune”, deci  40 de persoane alese ad vitam, aşa-zicând „nemuritori”. Principalul ei ţel e acela de a promova limba şi literatura din Brazilia. fireşte că nu doar în interior, ci şi în afară, cu atenţie la marile provocări pe care timpul din urmă ni le pune în faţă, precum confruntarea dintre modernitate şi post-modernitate, ca răspuns la cea dintre o liniaritate a formelor din trecut ale civilizaţiei noastre umane şi verticalitatea generată de globalizare, dintre soliditatea clasicităţii şi a culturii post-romantice cu tipologiile ştiute şi lichiditatea consumeristă în care ne aflăm. Noi, nu doar ca membri ai unor instituţii cu rol formator şi de direcţie în aceste complicate câmpuri de fugă, ci şi ca vectori ai unei dinamici în aşteptare, trebuie să conlucrăm, să ne unim eforturile şi, în ambientul prieteniei instituţionale, să ne măsurăm încă o dată propriile identităţi şi în oglinda alterităţii. Şi să nu ignorăm mereu actuala, aş spune eterna, trebuinţă de pace, un cuvânt din păcate compromis prin retoricele îmbălsămate ale trecutului nu prea îndepărtat, dar care tocmai de aceea a ajuns să fie ignorat, de parcă ne e jenă să-l mai pronunţăm.

FOTO E.S. Ambasador Eduardo Augusto IBIAPINA de SEIXAS, Ambasador al Republicii Federative a Braziliei în România

Marco Lucchesi, felicitat de preşedintele Academiei Române, academicianul Cristian Hera

Cum se împacă structura dumneavoastră de poet cu statura carteziană de academician?

Uneori pare un sacrificiu, ştiu foarte bine aceasta. Sincer vorbind, am refuzat repetat propunerea colegilor mei de a deveni preşedinte al Academiei, dar până la urmă a trebuit să accept, ştiind la ce mă înham. E adevărat, ceva se produce în circuitul creaţiei poetice, totuşi continuu să scriu şi să visez în poezie. Cât despre Descartes, el şi-a scris faimosul discurs într-o manieră proustiană incitant creativă cu acea durere a candelei (metaforă a scribului din veacurile trecute!): s-ar putea spune şi un fel „schizofrenie” de a trăi .

Sigur, nu e uşor, dar nu e imposibil sau, cum am spus la instalare, eu nu sunt preşedinte  eu rămân preşedinte într-o perioadă, dacă Dumnezeu mă ajută, scurtă, de trei sau patru ani.

Liliana Ţuroiu, Marco Lucchesi şi Cristian Hera, semnnd Memorandumul dintre Academii

Sunteţi mai mereu preocupat de literatura română. În concertul numit Weltliteratur, aţi dorit să propuneţi un „paşaport latin” pentru ca întâlnirile dintre ţările surori să se facă uşor, ca de la sine. Sunt semne că aţi reuşit, deşi nimic nu se face de la sine. Cum a evoluat proiectul?

Cu Memorandum sau protocolul de astăzi, cu proiectele de traducere. totul pare să purceadă în direcţia visată de mine. Aş vrea să adaug că am pierdut în Siria un prieten  care se numeşte Paolo Dall`Oglio. Din nefericire, el a murit, însă moartea sa îmi pare un sacrificiu prin dăruirea pentru o cauză în care a crezut, aceea de a se opune forţei brutale şi de a-i alina pe cei în suferinţă. Cred că astfel de exemple trebuie să devină un memento pentru fiecare dintre noi. Mai ales pentru scriitori, pentru intelectuali în general: o chemare de a ne mobiliza propriile capacităţi de reacţie în faţa disfuncţiilor belicoase. Eu cred într-o cultură a păcii şi sunt convins că astăzi e iarăşi nevoie să ne mobilizăm pentru o lume mai liniştită, ferită de pericolele unor mari purtători de torţe ale Răului. În acest sens sugeram nevoia de un paşaport latin comun, fiindcă latinitatea e un continent, cu cultura sa singulară, a cărei uriaşă moştenire nu merită uitată.

În 2005 aţi publicat o antologie de poezie românească. Spuneaţi, cândva, într-un studiu despre poezia lui Eminescu: „E a poesia romena é uma de minhas casas”. Cum se vede această casă eterică, în peregrinările prin lume sau în tihna locului unde staţi şi citiţi poeţi români?

Da, da, citesc poeţi români cu mare plăcere. însă trebuie să precizez că eu doar am îngrijit acea antologie, încă nu tradusesem la acea vreme. Am început să traduc mai târziu. Dorinţa mea a fost de a face o radiografie a poeziei româneşti pentru cititorul brazilian.Citesc poezia română cu patimă de la  Eminescu la Ştefan Petică, de la Blaga, Ia Barbu, Bacovia la Sorescu, până la poeţi de astăzi. Pe unii îi cunosc, aş spune că îmi sunt prieteni buni. Şi o fac mereu cu faţa către trecut, gândind la modernitatea noastră comună pe care de la Eminescu la Caragiale, de la Blaga la Eliade, la Cioran sau la Noica, o confrunt cu valori perene ale culturii ţării mele.

Alături de Bogdan Popescu şi George Popescu (dreapta)

Travaliul dumneavoastră intelectual, dar şi fizic, căci sunteţi un călător neobosit, aminteşte de omul-punte Marin Mincu. Apăreţi ca un astfel de om-punte. Mincu pendula între Peninsula Italică şi Gurile Dunării, cu o dârzenie care făcea din el, căci era şi polemic, un condotier cultural. Aţi prefaţat cartea lui tradusă în portugheză, „O Diario de Dracula”. Cum vi se pare Marin Mincu, acum că nu mai e printre noi, dar opera sa încă ne vorbeşte?

 Da, distanţa a devenit mai intensă şi într-un fel şi mai periculoasă. Dar şi eu mă consider un om-punte în acest caz în east western studie. L-am cunoscut pe Marin Mincu la Craiova şi după aceea la Bucureşti. a fost un mare scriitor. Recunosc că era o persoană, cum se spun?, cu multe ferestre şi coridoare, iubit sau nu, din perspectiva operei are mai puţină importanţă. I-am promis că-i publicăm la noi Jurnalul lui Dracula şi am făcut-o, din păcate el n-a mai apucat să savureze momentul. Omul-punte se regăseşte în multe figuri pe care le-am cunoscut aici, în regretaţii Irina Mavrodin şi Solomon Marcus cu care am avut fericitul prilej să mă întreţin o săptămâna la o ediţie a Zilelor Sorescu la Craiova, cu un deceniu şi jumătate în urmă.

Oameni-punte sunt pentru mine şi George Popescu şi Bogdan Popescu, căci familia lor mi-a deschis fereastra şi, apoi, drumul, spre limba română şi, apoi, spre România.

Cioran, un idol al tinereţii dumneastră (alături de Leopardi, Nietzche, Artaud), scriitorul care v-a făcut să simţiţi poezia lui, „vie ca un foc, puternică şi corozivă”. I-aţi citit cărţile, în franceză, dar şi cele din perioada românească, sunteţi legat de sentimentul de angoasă din tinereţe pe care îl retrăiaţi citindu-l. Dar aţi fost la el acasă, la Răşinari, acolo unde el a visat să se reîntoarcă mereu, cu acel strigăt pe buze şi în inimă atât de dureros: „A qoui bon avoir quitté Coasta Boacii?”  

Aşa este, bineînţeles,  am citit Pe culmile disperării în tinereţea  meam cu inima aproape însângerată, strigând înăuntrul meu, încercând să-mi definesc propria identitate posibilă. Cioran însă te face mai puternic. Ca şi Nietzsche, Novalis, ca Blaga şi alţii care au intuit forţa fragmentului, enunţul sec, foarte concentrat, ca o formulă matematică, aşa cum a observat foarte bine Ion Barbu pe tărâmul poeziei şi al matematicii.

Cioran a scris cu profunzime, concentrat şi, ca şi în cazul lui Leopardi, după lectura operei sale simţeam o ciudată bucurie de a trăi. Pasiunea cu care a scris cu acid şi putere vitriolică  e un fel de îndemn la renaştere care vine parcă de sub pământ.

 Vorbiţi-mi despre preocupările dumneavoastră actuale, încotro vă îndreptaţi, ce aţi lăsat în trecut şi ce vă reamintiţi mereu? Memoria viitorului se păstrează?

Singularitatea operei e o iluzie goală fără de care nu se poate vorbi despre lume? Mă întreb, doar. Am pierdut mult totuşi, am încercat să rămân împreună cu persoanele pe care le-am cunoscut şi admirat, pe care le-am iubit şi m-au iubit. Amintirea e un preţ de netăgăduit. Când am crezut că am pierdut ceva sau pe cineva le-am descoperit înăuntrul meu. Acolo unde de altfel le era şi locul. Ca în deşert totul ţi se perindă înainte. dar, cum a zis Platon în Phaedon, filozofia e un fel de moarte care te face mai puternic. Cunosc şi împărtăşesc punctul de vedere al lui Phaedon însă vreau să remarc metafora aceasta. Mă inspiră, printre altele,  în tentativa mea de a promova cultura Păcii, care după mine e o urgenţă.


 Despre poezia scrisă în ţara dumneavoastră: Mario de Andrade, Manuel Bandiera, Carlos Drummond de Andrade, Murilo Mendes, Vinicius de Moraes sunt poeţi traduşi, cunoscuţi în România. Nu cred că avem tradusă la noi o panoramă contemporană a poeziei care se scrie în Brazilia. Ce ne puteţi spune despre poezia care se scrie acum în Brazilia? Care este noua tendinţă?  
 

Dinu Flămând, poet, eseist şi traducător, este astăzi un admirabil ambasador al culturii luzo- braziliene. El a dat o capodoperă de traducere cu Maşina lumii a lui Drummond şi Seceta de femeie a lui Vinicius. E minunată arta sa de traducător al poeţilor noştri. Poezia braziliană e deosebită, pe alocuri grandioasă. Mă gândesc acum la o poezie care se numeşte Vedere a ultimului tren înălţându-se spre cer de Joaquim Cardozo care este o minune şi un monument de poeticitate.

 „Acest Orient, care mă atrage atât de mult”, spuneaţi într-un interviu acordat lui Ciprian Vâlcan. Şi menţionaţi Siria, cu ruinele ei. Dar vorbeaţi atunci de ruinele istorice, acele ruine de care se îndrăgosteau cândva romanticii. Astăzi, Siria este o ruină a războiului civil (externalizat), care a distrus Alepul şi jumătate din ţară, o istorie atât de bogată a acelei părţi de lume. Ce se întâmplă cu Orientul atât de iubit de dumneavoastră? Mai poate fi el salvat?  

Ciprian e un prieten foarte bun şi un distins intelectual. Am cunoscut bine Siria înainte de războiul civil. Înainte de acest sângeros ocean, am plâns, am luptat la nivel diplomatic, cu toată convingerea. Situaţia e acum dezastruoasă. Am încercat în multe feluri să descopăr un gram de pietate, dar fără răspuns. Poate că pietatea nu ajunge, însă nu ştim ce ne rezervă viitorul. Trebuie să credem în steaua păcii. Ca şi în cea a Poeziei. Şi a Artei, ca limbaj al unei confraternităţi care să ne restituie speranţa imortalizată, printre atâtea alte faruri ale culturii universale, de florentinul Dante.  (Interviu realizat în colaborare cu scriitorul Nicolae Coande)

Primind Distincţia de Onoare pentru excepţionala activitate de promovare a culturii române pe meridianele lumii

Marco Lucchesi este profesor invitat al mai multor universităţi din Europa, Asia şi America latină. Susţine o rubrică permanentă în ziarul OˋGlobo şi este colaborator al mai multor publicaţii din Brazilia şi din străinătate. Profesor de literatură comparată la Universida de Federal do Rio de Janeiro, a fost ales în 2011 membru al Academiei Braziliene de Litere, iar în luna decembrie 2017 a devenit preşedintele acestui for. Profesorul Marco Lucchesi s-a aflat în perioada 22-25 ianuarie într-o vizită oficială la Bucureşti. Pe  23 ianuarie, preşedintele Institutului Cultural Român, Liliana Ţuroiu, a oferit profesorului Marco Lucchesi, o Distincţie de Onoare pentru excepţionala activitate de promovare a culturii române pe meridianele lumii. Cu acest prilej a fost semnat Memorandumul de Înţelegere între Academia Română şi Academia Braziliană de Litere, document care are drept scop dezvoltarea şi consolidarea cooperării dintre cele două instituţii. Evenimentul a fost organizat de Institutul Cultural Român, în parteneriat cu Academia Română şi Muzeul Naţional al Literaturii Române. Au participat academician Cristian Hera, preşedintele Academiei Române, academician Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, E.S. Ambasador Eduardo Augusto IBIAPINA de SEIXAS, Ambasador al Republicii Federative a Braziliei în Români, şi Liliana Ţuroiu, preşedintele Institutului Cultural Român, Ioan Cristescu, director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române.Marco Lucchesi a absolvit Facultatea de Istorie la Universitatea Federală Fluminense şi a susţinut masteratul şi doctoratul în literatură şi a efectuat cercetări postdoctorale în filosofia Renaşterii la Universitatea din Köln, Germania. A fost profesor invitat al mai multor universităţi din Europa, Asia şi America latină. Susţine o rubrică permanentă în ziarul OˋGlobo şi este colaborator al mai multor publicaţii din Brazilia şi din străinătate. Are o bogată activitate de traducător. Printre traducerile sale se află operele lui Rumi, Velimir Hlebnikov, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Giambattista Vico, Ugo Foscolo, Primo Levi, Umberto Eco.
Este un rafinat traducător de poezie românească, promovând intens prin traducerile sale literatura română în străinătate. A tradus poezii de George Bacovia, Dinu Flămând, Ştefan Petică şi George Popescu. S-a ocupat de editarea unui număr special dedicat literaturii române în revista Poesia Sempre, la Biblioteca Naţională de la Rio de Janeiro, iar în 2005 a publicat o antologie de poezie română. În prezent traduce volumul Joc secund de Ion Barbu, care va apărea în Brazilia.
În volumul Carteiro imaterial a publicat eseuri despre literatura română, un studiu despre Mihai Eminescu, aducând un elogiu limbii române. În cartea Ficções de um ganinete ocidental a scris un eseu despre poezia lui Marin Sorescu.
Marco Lucchesi a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa (2016) de către Universitatea Tibiscus din Timişoara şi a primit titlul de Ambasador al Poeziei la Iaşi (2017). A fost distins cu o diplomă a Consulatului Român de la Rio de Janeiro (2012) şi a primit Premiul „Marin Sorescu” (2006).
Printre volumele sale se numără Teatro alquímico / Teatru alchimic (Premiul Eduardo Frieiro), A memória de Ulisses / Memoria lui Ulise (Premiul João Fagundes de Meneses), Meridiano celeste & bestiário / Meridianul ceresc şi bestiariul, (Premiul Alphonsus de Guimaraens), Ficções de um gabinete ocidental / Ficţunile unui cabinet occidental (Premiul Ars Latina pentru eseuri si Premiul Origenes Lessa), O dom do Crime / Darul crimei(finalist al premiului São Paulo şi premiul „Machado de Assis”), Poemas à Noite / Poeme către Noapte(Premiul „Paulo Ronai”).