Lumea apusă a Bizanţului

Pagină din „Canon de pocăinţă“, secolul al XII-lea

Institutul Cultural Român a lansat recent volumul„Manuscrise bizantine în colecţii bucureştene“. Coordonată de Ileana Stănculescu, cartea cuprinde studii semnate de Paolo Odorico, Fabrizio Lollini, Ovidiu Olar, Ileana Stănculescu şi Cătălina Velculescu.

Dacă pentru publicul larg arta bizantină este o zonă familiară, receptată mai ales prin intermediul picturii medievale româneşti, literatura bizantină este aproape necunoscută.

Peste zece secole de cultură

În prefaţa volumului, care cuprinde manuscrise din colecţiile Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale Bibliotecii Academiei, Muzeului Naţional de Artă  al României şi Muzeului Naţional de Istorie al României, Bogdan Tătaru-Cazaban aminteşte de celebra formulă a lui Nicolae Iorga, „Byzance après Byzance", care acoperă prelungirile culturii Imperiului Bizantin în zonele limitrofe şi după Căderea Constantinopolului.

Lectura cărţii fascinează prin bogăţia informaţiei şi, mai ales, prin încercarea de delimitare a noţiunii „literatură bizantină". Spaţiul geografic, istoria politică, limba folosită, apartenenţa etnică a autorilor sau copiştilor şi, nu în ultimul rând, ortodoxia devin tot atâtea criterii posibile şi dilată sau riscă să restrângă aria cercetărilor.   

Textele prezentate, religioase sau laice, invită la o călătorie prin lumea fabuloasă a imperiului aflat la graniţa Europei cu Asia, constituit pe o structură politică de tip roman, dar vorbind, în principal limba greacă, şi căruia creştinismul de tip oriental îi atrage adepţi şi scriitori din zona orientală, dinspre Rusia sau din ţările balcanice.

Momentul apariţiei literaturii bizantine este el însuşi controversat. E drept, punctul final este mult mai clar, 1453, data căderii Constantinopolului. Numai că ecourile culturii bizantine ajung dincolo de fostele lui graniţe, până în Rusia secolului al XVII-lea sau în Valahia lui Mihai Viteazul.

Lucrarea este rezultatul unei îndelungi cercetări, iar intenţia editorului a fost evidenţierea textelor din colecţiile româneşti, foarte puţin cunoscute şi greu accesibile.

Scrieri călătoare

Elementele care leagă textele bizantine de spiritualitatea şi istoria Ţărilor Române sunt o noutate pentru mulţi cercetători. Interesantă este şi urmărirea soartei unor manuscrise, istoria peregrinării lor prin Europa, în funcţie de mărirea sau dizgraţia posesorilor lor.

Un capitol, „Profeţie şi istorie. Note asupra câtorva manuscrise călătoare prin Ţările Române (Matei al Mirelor şi Paisie Ligaritul)", semnat de Ovidiu Olar, începe, de exemplu, cu „Cartea cu oracole", scrisă de Paisie Ligaridis, care era şi un mare colecţionar de manuscrise, şi care, născut la Chios, la începutul secolului al XVII-lea, se pregăteşte la Roma să devină misionar ortodox, locuieşte apoi în Fanarul atât de des amintit în scrierile noastre istorice şi poposeşte la Târgovişte ca profesor al fiilor lui Constantin Cantacuzino şi la curtea lui Matei Basarab, pleacă la Ierusalim, revine în Ţările Române, este chemat la curtea Romanovilor. Existenţa lui tumultuoasă se reflectă în manuscrisele pe care le redactează şi antrenează, în acelaşi timp, peregrinarea prin Europa a scrierilor colecţionate.

Cartea de argint

Ferecătura „Tetraevangheliarului lui Nicodim“, 1404 - 1405

În aceste „recuperări" ale Bizanţului, autorii „descoperă, fiecare după chipul şi imaginea sa, nu unul, ci mai multe Bizanţuri. Toate închipuite", conchide Ovidiu Olar.

În afara interesului istoric sau literar, manuscrisele au întotdeauna o componentă artistică. Începutul capitolelor este împodobit cu o vignetă, literele de început capătă înlănţuiri grafice sau chiar figuri miniaturale, pagini întregi sunt dedicate înfăţisării scenelor biblice sau legendelor.

Rezultatul unei munci migăloase, care putea dura luni în şir şi, uneori, chiar ani, ele erau apoi legate în piele sau, pentru Biserică, în argint. Pielea copertelor era împodobită cu motive geometrice, argintul primea forma personajelor biblice şi fastul pietrelor preţioase.

Unul dintre exemplele cele mai relevante este „Canonul de pocăinţă", din colecţiile Bibliotecii Academiei Române, scris pe pergament, în limba greacă, în al doilea sfert al secolului al XII-lea.

Imagini din biblioteci medievale

Studiile de la începutul volumului „Manuscrise bizantine în colecţii bucureştene" se adresează, în primul rând, celor familiarizaţi cu domeniul. Stilul clar îl face accesibil însă publicului larg, iar informaţiile privind structurile istorice, politice şi spirituale în care se nasc aceste manuscrise îi dau o dimensiune narativă.

Autorii reuşesc să recompună pentru cititor una dintre cele mai tumultuoase şi mai fascinante perioade istorice, marcate de unitatea credinţei şi de incredibila diversitate a apartenenţei etnice a protagoniştilor, a limbilor vorbite şi folosite în manuscrise, a intereselor împăraţilor şi a credinţelor populare.

În plus, cea de-a doua parte a volumului este un adevărat album. Miniaturi, pagini manuscrise, ce permit urmărirea scriiturii, dar şi punerea în pagină a textului, cu alternarea cernelurilor colorate, legături şi ferecături de mare frumuseţe introduc cititorul într-o viaţă a lecturii şi a „cărţilor", pe cât de diferită de cea contemporană, pe atât de fascinantă.

Info

„Manuscrise bizantine în colecţii bucureştene / Byzantine Manuscripts in Bucharest's Collections" Editura Institutului Cultural Român.