INTERVIU Georgeta Filitti, istoric: „Bunica lucra ca lectoriţă pe lângă regina Elisabeta“

Georgeta Filitti (78 de ani) vorbeşte despre eroul său din adolescenţă care a sedus-o să-şi aleagă meseria de istoric pe care continuă s-o practice şi astăzi cu aceeaşi tinereţe, despre legăturile familiei sale cu casa regală, dar şi despre iubirile adevărate: poveştile despre Bucureştiul de altădată şi familia Filitti.

Georgeta Filitti nu ştie ce înseamnă să fii un istoric ieşit la pensie. E un izvor nesecat de idei la care se gândeşte în termeni de „viitoare volume“. E acelaşi „şoarece de bibliotecă“, curios şi neobosit, parcă nici semnele trecerii timpului n-o trădează. Pe masa sa Chippendale are un teanc de foi despre oratoria parlamentară a lui Nicolae Iorga. Scoate îndată al cincilea volum şi nu-i pare deloc o trudă ce face. Doar a editat, vreme de aproape 30 de ani, când era cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti, alte nouă volume din oratoria lui Mihail Kogălniceanu. Academia Română a premiat-o pentru lucrarea asta monumentală. Aşa e cunoscută şi-n târg – editoarea „operelor“ lui Kogălniceanu. N-am vorbit cu Georgeta Filitti despre orele scurse în biblioteci ca să descopere şi să scrie istoriile altora. Am întrebat-o despre istoria ei, cronologic, ca la istorici, cum se face. A vorbit, ceasuri multe, ca un orator care a avut de la cine să înveţe, despre educaţia primită în copilărie de la măicuţe catolice, despre întâmplarea prin care l-a cunoscut pe Manole Filitti, provenit dintr-o familie de boieri, care i-a devenit apoi soţ, şi despre ce iubeşte să facă, acum, în timpul liber: să meargă ori de câte ori are conferinţe la Fundaţia Calea Victoriei şi să le vorbească oamenilor despre La Belle Époque, locuri cu istorie din Bucureşti, bune maniere şi, în general, cam despre tot ce era frumos cândva în oraşul acesta.

„Weekend Adevărul“:  Care v-a fost viaţa, doamna profesoară, până să vă apropiaţi de familia „Filiţilor“?
Georgeta Filitti: (râde) Nu m-am gândit că mi-aş împărţi viaţa în acest „înainte“ şi „după“, dar recunosc că remarca are un sâmbure de adevăr. Eu mă mândresc cu această îmbogăţire spirituală caracteristică aristocraţiei româneşti, pe care am preluat-o de la această familie şi pe care încerc să o transmit şi altora. Dar a fost o piatră de temelie în plus la educaţia primită de mică de la părinţii mei, ireproşabilă de altfel, nicidecum ceva contrastant cu valorile familiei Filitti.

Părinţii tot din lumea aritocraţiei provin?
N-aş spune, deşi comuniştii, mai târziu, aşa i-au văzut. Mama, Aurelia Jeršić, provenea dintr-o familie croată, iar tatăl meu era moldovean. Gheorghe din Vaslui! Părinţii mamei, care locuiau în Croaţia, au decis să emigreze şi s-au stabilit în Bucureşti în 1908. Era o vreme când România era considerată o ţară de mare stabilitate, un adevărat Eldorado. Aici, ei s-au apropiat de familia regală. Bunica lucra ca lectoriţă pe lângă regina Elisabeta, iar bunicul, care era sculptor – deşi îl apropii mai mult de un meşter pietrar, nu vă închipuiţi vreun Brâncuşi – muncea la casele şi la palatele regale răspândite prin toată ţara. S-au integrat perfect în societatea românească, dar, în acelaşi timp, îşi păstrau şi câteva elemente de viaţă comunitară. Alteori, obişnuiau să meargă la reuniuni cu străinii stabiliţi aici. De pildă, părinţii mei au fost foarte buni prieteni cu doctorul Lucian Skupiewski (n.r. – pentru câteva luni, în 1923, a fost şi primar al Bucureştiului), care era la origine polonez. Un alt element „de-al casei“ era religia. Fiind catolică, mama a urmat o şcoală catolică şi a vrut ca şi eu – deşi am fost botezată ortodox – să studiez şcoala primară la „Sfântul Iosif“. Numai că eu aveam un „handicap“ şi nu m-au primit.

Ce a căutat pisica doamnei Margaritopol la Londra

Despre ce „handicap“ e vorba?
O să râdeţi – sunt stângace. Trebuia musai să scriu cu mâna dreaptă. Mamei nu i s-a părut normal acest motiv şi, până la urmă, m-a înscris la o altă şcoală, la „Cuibul cu barză“. Am rămas stângace. Acolo, ca model de predare, se practica metoda Mariei Montessori. Era o metodă de educaţie italienească extraordinară pentru că lăsa foarte multă libertate de iniţiativă copilului. Mi-amintesc prima zi de şcoală, când, în loc de tăbliţă, am primit un stilou şi un caiet neliniat, cu o etichetă mare, pe care era scris numele meu. Toată ziua n-am făcut decât să pictez acel nume. Aşa se face că am plecat foarte ţanţoşă acasă pentru că, la finalul orelor, învăţasem să mă iscălesc aşa cum mă numeam atunci, Georgeta Penelea. Învăţam totul într-un mod creativ şi ludic. Pe când acum descopăr în Abecedarele noastre fraze încrâncenate de genul «Baba bate bietul băiat bolnav». Ce regres în materie educaţională există dacă elevii trebuie să înveţe litera „b“ printr-un asemenea text infam!

Portret de familie: Gheorghe, Georgeta şi Aurelia Penelea

Părinţii s-au ocupat temeinic de educaţia dumneavoastră?
Am crescut cu un apetit pentru învăţătură de mică, dar să nu credeţi că e un motiv de laudă. Părinţii mei nu s-au înţeles şi până la urmă au divorţat. Această stare de crispare şi de tensiune din casă m-a făcut să mă refugiez în studiu şi să mă consacru devreme învăţatului. În plus, dragul de carte mi-a fost insuflat şi de profesoarele mele de limbi străine. Învăţam acasă limba engleză de la doamna Margaritopol şi-mi amintesc tot felul de glume inocente care mă dispuneau teribil: „Pussycat, Pussycat, where have you been? I have been to London to look at the Queen!“ (râde). Cu maica Mère Marlène, de la „Notre Dame de Sion“, făceam lecţii de franceză. După ce institutul s-a închis, măicuţa s-a mutat la noi în casă şi a locuit până când a încetat din viaţă. Aveam ore foarte distractive cu Mère Marlène, care, pe lângă franceză, m-a învăţat şi să cos, să pictez, să lucrez pe coajă de ou şi să fac mărţişoare din pâine.

Recreaţia în curtea şcolii „Cuibul cu barză“

I-a trimis o scrisoare lui Stalin. Niciun răspuns

Eraţi copilul-exemplu, carevasăzică.
O singură dată am primit o palmă de la mama, de care i-a fost jenă toată viaţă. Eram foarte mică şi mergeam cu ea pe stradă. La un moment dat, din sens invers, s-a apropiat un domn care avea un plasture pus cruciş pe nas. Probabil că suferise o operaţie. Când l-am văzut, am început să râd zgomotos. Şi reacţia bruscă a mamei, teribil de jenată de atitudinea mea, a fost să-mi cârpească o palmă. Am rămas atât de uimită de violenţa ei, încât n-am reuşit să mai vorbesc. Trei zile n-am zis nimic. Episodul a trecut. Mama n-a uitat, aşa că, peste ani, am primit cadou de la ea o carte a lui Henri Bergson, „Râsul“, un eseu despre semnificaţia comicului. M-a înduioşat şi m-a amuzat cadoul, vă daţi seama!

Micuţa Georgeta, „boţul de aur“ al familiei

Dar la şcoală, care era atmosfera? Aţi început în 1945. Se simţeau presiunile regimului proaspăt instalat?
A fost o perioadă mai relaxată până în 1948. Schimbările le percepeam foarte duios. Nouă, copiilor, ni se părea firesc să ieşim pe stradă şi să urlăm „Ana, Luca şi cu Dej/Bagă spaima în burgheji“. Am fost şi o mândră pionieră. Mi-amintesc că, odată, i-am trimis tovarăşului iubit Iosif Vissarionovici Stalin o scrisoare în care-l informam ce fac la şcoală şi cum o să lupt pentru binele ţării. Pe urmă, la liceu – am studiat la „Gheorghe Lazăr“–, am început să fiu mai atentă la ce se întâmplă în jur. Deşi am avut profesori foarte buni, aveam un sentiment de duplicitate. Ce învăţam acasă era pe dos faţă de ce ni se spunea uneori la şcoală, observam că prietenii părinţilor noştri dispăreau, iar vizitele securiştilor mă incomodau.

Părinţii au avut probleme cu Securitatea?
Aveam rude în străinătate şi acest lucru ne-a urmărit. Bunica s-a retras în Iugoslavia după moartea bunicului, în 1938, la fel şi fraţii mamei. După terminarea războiului, mama a mers la Ambasada Iugoslaviei să ia legătura cu familia ei, dar a fost imediat acuzată că ar fi vândut secrete ale statului român. Erau acuze obişnuite în anii aceia dacă făceai o mişcare „greşită“.

Ce căuta cu Zoe Petre la cârciuma din Lehliu

De aţi ales să studiaţi istoria?
De fapt, când am terminat liceul, am vrut să intru la o facultate unde să fac dreptate în lume. Voiam la Drept!

Ce revoluţionar! Ce vă îndemna să îndreptaţi lumea?
Devenisem tot mai curioasă şi interesată de ce se întâmplă în lume. Mi se părea că noi eram acoperiţi de o pâclă de mister. Lumea schimba vorba dacă întrebai ceva incomod. Cu cât ştiai mai puţine, cu atât erai mai prezervat. Mă gândeam că mă fac procuror şi fac dreptate. Am eşuat. Am picat examenul. Au fost foarte mulţi candidaţi.

Universul extraordinar din cimitirul Bellu

Mulţi care voiau dreptate în lume. Păi, şi ce-aţi făcut apoi?
O scurtă vreme am fost foarte fericită. Mi-am făcut socoteala că un an nu fac nimic, stau şi aştept să dau examen din nou. Îmi făcusem deja planul cu plimbări, lecturi şi cu concerte. Aveam o prietenă bună cu care mă plimbam prin cimitirul Bellu, care ni se părea un univers extraordinar! Căscam ochii la numele de pe morminte şi pe urmă îi căutam în enciclopedii. De acolo mergeam până în Băneasa pe jos ca două iepşoare peripatetizând. Era o încântare! Mama nici n-a vrut să audă. Mi-a zis că nu sunt vremuri de stat. Şi m-a înscris la o şcoală de stenodactilografie. Am făcut şcoala asta un an, dar eu tot voiam să urmez studii superioare.

Portret la 45 de ani

Şi abia atunci v-aţi înscris la Facultatea de Istorie.
Eu aveam un erou. Eram absolut îndrăgostiă de Cezar! Ştiam pe de rost, pe la 15-16 ani, „De bello Gallico“. Îmi făcea plăcere să-mi imaginez cum mă plimbam cu acest împărat prin grădinile de măslini din sudul Italiei. Nu costa nimic... Aveam şi un bust mic al lui din marmură albă pe care-l ţineam ca un fetiş pe birou. (râde)

Şefă de promoţie aproape exmatriculată

Care erau restricţiile care vă deranjau acut în anii aceia de studenţie?
Mă deranja lipsa accesului liber la lectură. Nu uit ochii mijiţi şi plini de răutate ai bibliotecarei de la Facultatea de Istorie. Aflam de nişte istorici şi voiam să-i citesc. Ea şi alţi profesori mă potoleau: „N-ai de ce să-i citeşti. Ţi-am spus că X-ulescu este un istoric burghez!“. A fost un răstimp de viaţă dublă. Pe de-o parte, mergeam la faculatate şi învăţam despre Paşa Angelina, care era o colhoznică proslăvită ca prima femeie din URSS care a condus un tractor, iar pe de altă parte, veneam acasă şi-l citeam pe Mommsen (n.r – Theodor Mommsen, istoric de origină germană). Am terminat facultatea fără să am acces oficial la Iorga, la Brătianu, la marii istorici ai ţării. Toate spusele lor, mi-am dat seama mai târziu, le aflam din gura unor profesori care luau învăţăminte de la aceşti istorici consacraţi, fără să-i citeze. Am terminat şefă de promoţie. Dar era cât pe-aici să fiu exmatriculată.

Ce-aţi făcut?
Eram în anul III de facultate şi trebuia să mergem în practica studenţească. Să ajutăm la muncile câmpului! Asta era o practică nefericită şi neproductivă. Nici vorbă de dispreţuit ţărănimea, dar era o prostie să iei un orăşean care n-a stat deloc la ţară să-l duci la prăşit şi la legat via. Mai bine ne puneau să aranjăm cataloagele unei biblioteci. Munca noastră la ţară nu însemna mare lucru pentru că, altminteri, nu făceam mai nimic. Am mers la Lehliu (n.r – judeţul Călăraşi), pe lângă gară, unde stăteam 25 de fete claie peste grămadă într-un dormitor amenajat cu nişte paturi suprapuse. După trei-patru zile, am şters-o.

Soluţie pentru duşul zilnic: prăştina

N-aţi îndurat condiţiile de la Lehliu.
La şedinţa de demascare din toamnă, că exista aşa ceva, a trebuit să justific de ce-am plecat. Judecătoarea era pornită să mă exmatriculeze. Am spus comisiei că am plecat pentru că eu sunt obişnuită să fac duş în fiecare zi. La Lehliu primisem un lighean în care trebuia să ne spălăm toate fetele, pe rând, cu apă pe care o căram de la fântână. Dar nici nu trebuia să stăm prea multe în preajma fântânii ca să n-o spurcăm!

Cum adică?
Cum aţi auzit. Nişte superstiţii din astea. Una dintre colege cu care împărţeam această muncă voluntară era Zoe Petre. Noi două am zis să fim mai practice – pentru că nu era suficient un lighean să ne spălăm din cap până-n picioare, am hotărât să cumpărăm nişte spirit, pe care să-l îndoim cu apă şi să ne curăţăm. Ne-am dus la cârciuma satului şi n-am găsit decât un alcool maroniu, care se chema prăştină. Ne-a iritat îngrozitor şi atunci eu am zis: „Gata, nu mai rezist, plec!“. Zoe a fost mai puternică decât mine şi a mai rămas.

Şi v-au înţeles „judecătorii“ pledoaria?
Cred că m-a salvat faptul că eram studentă bună. Unii dintre profesori mi-au ţinut partea. Nu eram nici prima care avea răzvrătiri de genul acesta – bunul meu coleg Răzvan Theodorescu fusese mai apostrofat decât mine pentru o deviere ideologică.

Reţeta ciorbei de ciolan, potrivit istoricilor

 „În pauzele dintre cursuri de la facultate, ne adunam şi pălăvrăgeam. Aveam colege care erau deja măritate, aveau copii, cu care mai purtam şi discuţii de tip-bucătăreasă. Reţete despre ciorbe de ciolan cu zarvazaturi etc. Fatalmente, se ajungea la povestea de cum ne aprovizionam. Printre colege, era şi fiica unei ilegaliste. Activiştii de partid aveau acces la câteva magazine de unde îşi cumpărau tot ce voiau, de la alimente la mobilă, la preţuri ridicole. Şi ea, auzind de ciolan a întrebat, aşa, fals-mirată: «Dar cum, la o vită mai există şi altceva în afară de muşchi? Gazda mea, tovarăşa Nistor, îmi aduce numai muşchi de la magazin». Acum, să nu-ţi dai seama că vaca are şi oase...“

„Oamenii s-au ridicat în picioare şi am crezut că mă arestează. Voiau, de fapt, să mă felicite“

Spuneaţi că aţi terminat facultatea în ’61 şefă de promoţie. Înseamnă că aţi prins o repartiţie bună.
Când am intrat în comisia de repartiţie, oamenii s-au ridicat în picioare. Am crezut că mă arestează. Ei voiau, de fapt, să mă felicite. M-au întrebat ce post vreau să iau – aveam de ales ori să rămân în facultate, ori să merg la Institulul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. N-am ezitat şi am ales să merg la institut. Şi asta pentru că, atunci când eram la şcoala de stenodactilografie, am făcut practică la Academia Română. Am asistat la şedinţe şi sesiuni din cadrul Academiei şi eram impresionată de unii vorbitori, dintre cei care lucrau la institutul Iorga. Mai e ceva care m-a încurajat. În perioada studenţiei, am avut marea şansă să am acces la Biblioteca Academiei. Acolo l-am întâlnit pe Victor Slăvescu. Stătea câte patru-cinci ore şi lucra. Mă gândeam că dacă acest mare om stă atât, aşa trebuie să fac şi eu. Într-o zi, s-a uitat în condică, la semnături, a venit ţintă la mine şi mi-a zis: „Să ţii la preţ! Ai bosă de cercetător“. Era să pic pe jos!

Kogălniceanu, marea ei dragoste în istorie

Care era atmosfera de la institut? Ce trebuia să faceţi?
Acolo era o elită intelectuală formată înainte de război, prin urmare erau oameni cu licenţe şi doctorate luate în străinătate. Aveam mulţi colegi care făcuseră puşcărie politică: Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Stoicescu. N-a existat niciun moment de reţinere din partea lor să mă ghideze în munca de cercetător şi editor de texte, iar eu eram foarte receptivă. Încă din facultate m-am oprit asupra istoriei moderne a României. Marea mea dragoste în domeniul istoriei a rămas Mihail Kogălniceanu. Am început foarte timpuriu, din 1975, să mă aplec asupra oratoriei lui şi au ieşit nouă volume. Am citit şi editat jurnale, memorii, corespondenţe care mi-au dat mereu o satisfacţie, pentru că în astfel de texte poţi găsi ceva neaşteptat, nemaiscris până acum.

„Puteţi să scrieţi şi Hitler pe bileţel?“

Aţi avut vreun conflict cu cenzorii? Probleme pe texte?
Nu, dar îmi amintesc de un incident hilar care a durat o jumătate de an. Aveam de făcut, în cadrul institutului Iorga, o lucrare despre istoria Transilvaniei. Mai lucram câteodată şi acasă şi, la un moment dat, m-am apucat să fac indicele – acea listă de nume care se regăsesc în lucrare. Exista o metodă clasică în care treceam fiecare nume pe câte-un bileţel, cu numărul paginii alături şi abia apoi le scriam în fişă. În fine, după ce am terminat misiunea asta, am aruncat toate biletele la ghenă. Or, Securitatea mai avea obiceiul să se uite şi în gunoaie. Păi, când a găsit bileţele cu Maniu 14, cu I.C. Brătianu 25, vă daţi seama că era grav! A început o adevărată anchetă în bloc. S-au prelevat până şi probe de scriere. Până la urmă, au ajuns la apartamentul meu şi am lămurit toată povestea. Le-am explicat procedeul, dar ei erau în continuare sceptici: „Păi, cum aşa, tovarăşa? Şi puteţi să scrieţi şi Hitler pe bileţel?!“.

Georgeta şi Manole Filitti, după căsătorie, într-un moment de tandreţe

Cum v-aţi cunoscut cu Manole Filitti?
Printr-o întâmplare. A trebuit să facem un dicţionar al istoriografiei române la institut. Cu alte cuvinte, o carte în care să cuprindem istoricii, institutele şi publicaţiile cele mai de seamă. Povestea s-a întâmplat aşa: unul dintre colegii noştri, mai mintos, a făcut lista aceasta. A scris numele pe cartonaşe şi s-au pus pe masă. Eu l-am ales pe istoricul Ion C. Filitti pentru că mi-a sunat numele foarte frumos.

„Manole, să te recăsătoreşti cu puştoaica asta“

E vorba de tatăl lui Manole Filitti.
Întocmai. Am pus mâna pe cartea de telefon şi am luat „Filiţii“ la rând, întrebând dacă e vreunul rudă cu istoricul Ion C. Filitti. Aşa l-am găsit pe Manole Filitti, fiul său, în cartea de telefoane. Mi-a răspuns soţia lui de-atunci, actriţa Mimi Enăceanu. Aşa am ajuns la ei, iar Manole mi-a oferit toate datele despre tatăl său. Cum-necum, am rămas o prezenţă obişnuită. M-au primit cu foarte multă căldură.

Şi în condiţiile acestea cum v-aţi apropiat? V-aţi căsătorit în 1985.
Mimi Enăceanu suferea de inimă şi, într-o zi, i-a zis lui Manole: „Eu n-am să-ţi supravieţuiesc, iar tu să te recăsătoreşti. Şi să te recăsătoreşti cu puştoaica asta“. Eu păream într-adevăr o puştoaică, pentru că între mine şi Manole era o diferenţă de 27 de ani. Cred că ea m-a cucerit prima dată din această familie pentru că era o prezenţă absolut încântătoare. Apoi toată lumea pe care am cunoscut-o în casa lor era o lume foarte interesantă, educată, binevoitoare, de la care am avut multe de învăţat.

Nicolae Iorga: „Cât trăiesc eu, Filitti nu va ajunge profesor universitar!“

Manole Filitti, în braţele mamei sale, Sanda Ghica

Care e istoria „Filiţilor“ în România?
Povestea începe în secolul XVIII, undeva în nordul Greciei, în Epir, în vecinătatea satului Ziţa, unde se naşte un călugăr – Dositei Filitti. E un călugăr care se şcoleşte foarte serios, la Mănăstirea Sfântul Ilie de la Ziţa şi e trimis în Ţara Românească. Odată venit aici, e un om foarte muncitor, ajunge să fie episcop de Buzău şi pe urmă mitropolitul ţării. A lăsat un testament, în urma căruia s-a constituit un aşezământ – Aşezământul Dositei Filitti. El a lăsat bani ca să se construiască o moşie din valorificarea căreia să se ofere burse în străinătate pentru români. Au fost 298 de bursieri la şcolile superioare în străinătate, burse care erau foarte generoase. În fine, pe linia directă ascendentă a lui Manole ar fi de pomenit bunicul lui, care a fost aghiotantul lui Vodă Cuza şi apoi al Principelui şi domnitorului Carol I. Tatăl lui Manole, despre care eu venisem să mă documentez, a fost istoric, diplomat, academician la 34 de ani, educat în Franţa. S-a căsătorit cu Sanda Ghica, nepoata Nababului (n.r. – Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost prim-ministru al României). Bunica Sandei şi Nababul erau fraţi. Manole mi-a povestit că, la izbucnirea Primului Război Mondial, el avea 5 ani, iar în Palatul Cantacuzino, soţia Nababului, tante Catrine, cum îi spunea, care i-a fost şi naşă, a adunat toată nepoţimea ei  – destul de numeroasă – şi a făcut o şcoală în palat ca ei să continue să înveţe pe perioada războiului. De asemenea, verişoara lui Manole, Ella Filitti, a fost prima mare iubire a lui Carol al II-lea.

Ion C. Filitti, vituperat pentru orientarea sa politică

Dintre ei, s-a implicat cineva şi în politică?
Da, Ion Filitti şi a suferit mult de pe urma orientării lui filogermane şi mai ales a faptului că nu s-a dezis de ea. A fost ţinut la index de Nicolae Iorga care a spus: „Cât trăiesc eu, Filitti nu va ajunge profesor universitar“. Şi aşa s-a întâmplat. L-a vituperat pentru orientarea lui politică. De altfel, „Filiţii“ au fost mereu conservatori, apropiaţi de Petre Carp şi de Titu Maiorescu. În momentul în care a izbucnit războiul, el lucra în Ministerul de Externe. Motivaţia lui de a nu merge de partea Antantei trebuie înţeleasă ca o opţiune menită să ferească România de o alianţă cu Rusia, ţară care mai totdeauna ne fusese potrivnică. După război însă, a fost perceput drept colaboraţionist, iar primul care s-a dezis categoric de el a fost chiar Regele Ferdinand.

Toată lumea din familia Filitti

Soţul dumneavoastră cu ce s-a ocupat?
Studiile pe care Manole le-a făcut, de drept şi de economie, l-au orientat foarte de tânăr spre ceva ce-l îndreptăţea să fie numit ,,un tânăr de viitor“. A început să lucreze în cadrul unui holding internaţional, Unilever, de uleiuri şi grăsimi vegetale. La 32 de ani a devenit directorul fabricii de uleiuri Phoenix la Bucureşti. A făcut şi puşcărie din cauza istoriei familiei sale, dar a refuzat să evoce întotdeauna perioada aceea, pentru că, spre deosebire de prietenii săi, care petrecuseră câte 12, 17 ani de închisoare politică, el a făcut doar trei. Şi a fost mereu potrivnic părăsirii ţării. Aici se simţea cel mai bine. Şi credea că dacă va pleca va fi mereu un străin.

Ce-i unea pe aristocraţi

Cine erau prietenii săi apropiaţi? Aveaţi o casă deschisă?
Vedeţi, printre elementele de cheag social în La Belle Époque, în perioada interbelică, în perioada comunistă şi după ’90, în această lume artistocratică, a existat un element comun: bridge-ul. Eu nu jucam, dar Manole – da. Noi organizam acasă, o dată pe lună, o reuniune cu peste 30 de musafiri. Dintre cei care veneau des la noi au fost Corneliu Coposu, Alecu Paleologu, Ion Raţiu. Bine, Ion Raţiu nu prea mai venea din cauză că ne frecventa tot mai des Coposu...

Poveşti despre derapaje şi acel savoir vivre al boierimii

Echipa de colaboratori şi fundatori ai Fundaţiei Calea Victoriei, în frunte cu Neagu Djuvara

Ce mai înseamnă să fii boier acum?
N-aş putea spune că mai există un statut social, aş socoti mai degrabă că a rămas un statut de stimă. Boierimea a fost un mod de viaţă, într-o perioadă când casele şi palatele erau frumos construite, în care te adresai celor din jur într-un mod civilizat, în care te aşezai la masă cu o anumită ceremonie.

Nu idealizăm prea mult viaţa de-atunci?
La Belle Époque se referă doar la o anumită parte a societăţii. Nu putem vorbi de La Belle Époque de sus până jos. Sunt însă câteva elemente extraordiare de atunci – e o chestie de armonie, de estetică: moda. Toate elementele de comportament, de savoir vivre erau foarte atent urmărite la nivelul acestei elite. În acelaşi timp, exista o ambiţie pentru lucrul bine făcut – a unei case rostuite frumos, a învăţării unei limbi străine. Şcoala se făcea foarte serios. Au fost, sute, mii de tineri, în răstimpul acesta, 1860 – 1916, care şi-au făcut studii foarte temeinice în Occident. Şi, ca să vă dau măsura seriozităţii lor, vă spun că la şcoala de Belle Arte de la Paris, la Politehnica de la Paris, la şcoala de arhitectură din Italia, românii erau mai tot timpul printre studenţii cu cele mai bune rezultate. Fireşte că erau şi derapaje în societate. Aristocraţia juca des cărţi. Membri din familia Filitti au jucat cu atâta frenezie încât într-o noapte au pierdut un teren – cel pe care se ridică azi Jockey Club-ul. Erau, de asemenea, cursele de cai, în care oamenii nu erau foarte cinstiţi cu banii pe care-i administrau. Acum am devenit mult mai cinici, mai grăbiţi, am pierdut acel palier de stabilire a unor valori. Tot răul vine din lipsa de educaţie. E inevitabil când 80% din realitatea noastră se consumă la televizor, care nu promovează valori, ci se ocupă cu ţăţăria.

Le povestiţi oamenilor de peste opt ani despre vremurile de altădată, despre boieri, despre locurile cu istorie din Bucureşti la Fundaţia Calea Victoriei, iar lecturile dumneavoastră sunt printre cele mai apreciate. Cum aţi început conferinţele?
Fundaţia Calea Victoriei este creaţia Sandrei Ecobescu şi a unei echipe formate în timp, după colaborări, renunţări, apropieri şi despărţiri. Pe mine m-au găsit citindu-mi cartea „Călătorie în timp prin Bucureşti“, eu fiind o mare fană a istoriei Bucureştenilor. A fost o joacă – dacă vreţi –, un dialog între un virtual vizitator al oraşului şi un Cicerone. Sandra, citind-o, s-a gândit s-o cunoască pe autoare şi aşa am început să colaborăm. Nu vă ascund că succesul n-a venit de la început. Dar fundaţia are această virtute pe care puţine creaţii instituţionale o au acum, după 1989, şi-anume răbdarea de a creşte, de a evolua. Pentru mine, fundaţia e un barometru de normalitate.