INTERVIU Dorel Vişan, actor: „Cei care spun că nu aveam libertate în socialism nu ştiu ce este libertatea“

Actorul Dorel Vişan FOTO: David Muntean

Marele actor al teatrului şi filmului românesc vorbeşte despre importanţa educaţiei din satul natal şi reclamă dispariţia valorilor autentice în societatea de azi.

Dorel Vişan (77 de ani), actor român, este un nostalgic, poate chiar un socialist anacronic, un patriot feroce, cu instinct de naţionalism paşoptist. Iar noi n-avem niciun interes să ascundem acest lucru. Şi asta pentru că ideologiile de duminică n-au nicio legătură cu remarcabila sa carieră şi nici cu performanţele sale actoriceşti, de necontestat. Dorel Vişan a jucat oameni de stat şi oameni de sfat. Şi nu-i un secret pentru nimeni că a fost, mereu, excelent.

Astăzi, actorul cultivă o permanentă dezamăgire exuberantă: e un nemilos critic al societăţii capitaliste multilateral dezvoltate şi al urmaşilor ei. Se înfurie când vede asaltul comercial de pe străzile marilor oraşe. Asta nu-i place. Merge cu metroul şi e intrigat că tinerii stau cu ochii-n telefoane şi nimeni nu le oferă locul seniorilor. Nu se poate aşa ceva. Se amărăşte când vede că lumea n-a înţeles trecutul aşa cum l-a înţeles el, cum, poate, ar fi trebuit să-l înţeleagă. Libertatea? O minciună! Urâţeniei care-i repugnă în lumea în care trăieşte îi contrapune frumuseţile de la el de-acasă. Ca o comparaţie instinctuală.

Pe undeva, are şi Dorel Vişan dreptatea sa, deşi altcineva, mai obraznic, i-ar spune că astfel de judecăţi sunt produsul unei regretabile
neadaptări. Dar nimeni nu spune asta. Dorel Vişan
să ne judece!

„Weekend Adevărul“: Sunteţi din Cluj. V-aduceţi aminte cedarea Ardealului?
Dorel Vişan: Normal că recedarea unei părţi din ţară care a fost luată într-o formă brutală aduce un sentiment de patriotism şi te sensibilizează. Normal că oamenii îngenunchează, pentru că dragostea de ţară, chiar şi dragostea de familie au fost odată vectorul fundamental al educaţiei şi al existenţei. Cum spunea Eminescu în „Monologul lui Luca Arbore“: „Azi dragostea de ţară nu ne mai şade bine“. Se pare că unii nici măcar nu ştiu ce înseamnă dragostea de ţară. Expresia latinească „Ubi patria, ibi bene“ (n.r. – Unde-i patria, acolo e bine) a fost reinterpretată greşit: că, dacă ţi-e bine în Japonia, acole e patria ta. Nu e adevărat! Nu este adevărat! Unde ţi-i patria, acolo ţi-i bine. Accentul este pe cuvântul „acolo“! Omul este legat de locul în care s-a născut. Sentimentul patriotic este fundamental şi doar în familie îl poţi educa. Acolo se predau rădăcinile. E un proverb turcesc: „Copilul e ca şi copacul: dacă de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă“. Noi am uitat lucrurile astea şi trăim într-o lume care se orientează către autodistrugere. Îl îndepărtează pe om de sine.

Vă amintiţi ceva din război?
Foarte puţin. Eram destul de mic, aveam 3-4 ani. La noi în casă a fost comandamentul german. Era un colonel, un bărbat superb. Cât timp au stat ei acolo, şi familia noastră, dar şi satul a fost apărat.

Pilda comandantului neamţ
Dar de ce au ales casa familei Vişan? Era mai acătării?
Era o casă mai sănătoasă. Nu era mare: tot cu două camere şi o intrare. Dar un pic mai păzită – era sub un deal. Probabil că primarul l-a condus către casa noastră. Tata a fost brigadier silvic şi şi-a făcut o casă mai arătoasă, arăta a gospodar. Acolo dormea. A stat câteva săptămâni acest colonel tânăr, avea vreo 37 de ani. E adevărat că şi nemţii au luat din sat cât au putut, la fel ca ruşii. Numai că nemţii n-au avut treabă cu femeile, n-au fost brute. În schimb, ruşii şi-au bătut joc de femei şi erau alcoolici mari. Au băut şi petrol, crezând că e ţuică. Erau sălbatici! Au pus pastă de dinţi pe pâine şi-au mâncat-o. Erau nişte oameni din fundul Rusiei, e normal.

Ce s-a-ntâmplat după 23 august cu colonelul ăsta?
Ei au plecat în momentul în care s-a rupt frontul. Şi-au încărcat lucrurile şi au plecat. Noi aveam acasă stovul de grâu – că venea batoza acasă la fiecare om! –, iar tata, când au plecat nemţii, s-a ascuns după stovul de grâu. A crezut că vor să-l ia cu forţa – nemţii sechestraseră nişte boi din sat şi credea că au nevoie de cineva să mâne boii. Ei bine, nemţii au aşteptat până a ieşit tata din ascunzătoare, dar nu ca să-l reţină, ci ca să-şi ia la revedere.

Cum era colonelul?
Colonelul era foarte civilizat şi s-a înţeles foarte bine cu oamenii din sat. Mi-a povestit mama că îi plăcea să cânte la pian. Când a plecat, a dat mâna şi cu mine. Era călare pe cal. În momentul ăla, au tras tunurile! Calul s-a ridicat şi m-a ridicat şi pe mine de mână. De la noi şi de la vecini nu au luat nimic. Au luat însă din alte case din sat. Au încărcat totul în nişte care, dar pe drumul retragerii, carele s-au înfundat în noroi. Le-au lăsat acolo, că-i ajungeau ruşii din urmă.

Au venit ruşii...
Am mers cu pâine şi carne să-i întâmpinăm în sat! Erau eliberatori. Prin spate, însă, au venit alţi eliberatori şi au furat tot din case. Asta-mi amintesc foarte bine.

Pilda învăţătoarei maghiare
Ardelenii îşi amintesc cu regret administraţia maghiară...
Satul nostru era românesc 100%, nu era niciun minoritar. Când au ocupat Ardealul, au adus învăţătoare maghiară şi notar maghiar de la Budapesta. Şi toată lumea era obligată să vorbească limba maghiară. Dacă nu ştiai să spui în ungureşte, nu-ţi rezolva problemele. Învăţătoarea unguroaică a stat tot la noi în casă. A încercat să mă înveţe şi pe mine ungureşte, însă n-am putut să-nvăţ. Era şi o oarecare adversitate faţă de străini. Tatăl meu vorbea foarte bine ungureşte, fraţii mei au făcut şcoala în limba maghiară şi vorbeau şi ei destul de bine. Dar eu n-am putut. Îmi pare foarte rău acum, pentru că relaţia mea cu Ungaria, în ce priveşte profesia, a fost mult mai bună, într-o anumită perioadă, chiar decât relaţia cu România. Dar acum e târliu, cum se zice.

Pilda lui Petru Groza
Petru Groza a avut un rol important în retrocedarea Ardealului.
Eu l-am jucat într-un film pe Petru Groza.

În „Oglinda“.
Da. Am cunoscut-o foarte bine pe una dintre fetele sale, care a fost directoare la Teatrul Maghiar. Atunci când l-am interpretat, am avut o întâlnire cu ea. „Cum era?“, am întrebat-o. „Domn’e, să ştii că era un om bun. Aşa să-l faci. Avea următoarea vorbă, când cineva îi făcea ceva urât: «Mă, ia stai să mă gândesc eu când i-am făcut eu omului acestuia vreun bine»“. Era un om cultivat, un intelectual.

Printre puţinii comunişti burghezi.
Era un om deosebit. Perioada aceea, în care a început socialismul în România, a fost marcată de oameni care au venit din afara ţării. Au fost trimişi în special de Moscova. Mulţi dintre ei au fost oameni foarte ciudaţi, cum a fost Ana Pauker (n.r. – născută Hanna Rabinsohn). Aceştia vindeau ţara, erau cozile de topor.

Pilda ciobanului prim-secretar
Nu doar „moscoviţii“. Aceasta e teza comunismului „iudeo-bolşevic“, care nu e chiar adevărată. Orişicât, o perioadă nefastă din istoria noastră.
Unde a fost perioada proastă? Vă tot aud pe voi, tinerii, că a fost prost în socialism.

Absolut!
N-a fost aşa. Ei au adunat oamenii simpli şi necultivaţi la început, pentru a se putea instaura puterea populară. Luau ciobanul din vârful muntelui şi-l făceau prim-secretar, pentru că avea origine socială sănătoasă. Şi atunci, ăla judeca asemenea unui cioban. Dar, încet-încet, când eu am terminat facultatea şi am început să înţeleg, socialismul s-a format ca o societate democratică.

„România s-a organizat după principiul pescuitului la râmă“

Dumneavoastră cochetaţi cu stânga politică, dar extrema stângă, despre care vorbim, are vagi legături.
Sunt de stânga şi pentru că ştiu nişte lucruri şi pentru că le-am trăit.

În societatea aceasta democratică, închisorile erau ticsite de deţinuţi politic.
Aşa este. Din păcate, târziu s-au trezit, pentru că ruşii ne-au ţinut tot timpul sub obroc (n.r. – porţie, raţie) şi nici noi n-am avut oamenii care să le ţină piept. Deşi Gheorghe Gheorghiu-Dej n-a fost un om chiar atât de urât pe cât îl urgisim noi.

Pilda tovarăşului Dej
Avea patru clase şi era conducătorul ţării.
Era, totuşi, un muncitor simplu. Avea patru clase, dar avea o intuiţie de ţăran, de om simplu. Însă puterea îi zăpăceşte pe toţi. Ai spus că închisorile erau ticsite: aceasta a fost una din marile greşeli ale socialismului. Ca să se poată întări, au distrus tot ce era de altă factură. Şi au distrus oameni de o valoare nemaipomenită. Dar şi astăzi închisorile sunt ticsite. Atunci mai era loc. Acum nu mai e loc în închisori. Oare n-ar trebui să ne întrebăm de ce? Dacă noi trăim acum într-o ţară democratică şi liberă, unde conştiinţa noastră funcţionează extraordinar, de ce sunt pline puşcăriile? Libertatea te poate înălţa sau dărâma, dar de ce să ne dărâme? Trăim o perioadă foarte ciudată, care aproape nu mai are deschidere. În credinţa mea, noua formă democratică nu s-a întemeiat pe principiile în care au crezut revoluţionarii. S-a clădit pe sistemul capitalist al junglei răpitorilor individuali. Dintr-o junglă care-a fost odată, ne-am transformat într-o altă junglă.

Pilda tovarăşului Stalin
E preferabilă celei care-a fost, nu credeţi?
Am să-ţi spun o anecdotă. Era o ţărancă de la noi care a mers să-i cumpere medicamente bărbatului bolnav. Ea a mers dimineaţa, de la 6.00, însă buticul deschidea la 8.00. Se uita ea într-o vitrină. Acolo era un portret mare. „Ce te tot uiţi, lele?“, o-ntreabă un domn. „Mă uit la domnul ăsta, om fain îi. Dar cine e oare?“ „Păi, lele, nu-l cunoşti? Ăsta-i tovarăşu’ Stalin. Ăsta ne-a scăpat de nemţi.“ „Vai, ţie-l Dumnezeu, ce om extraordinar! Oare de ruşi când ne-a scăpa?“ Aceeaşi treabă o avem noi astăzi. Noi condamnăm socialismul, dar oare capitalismul când o să-l condamnăm? Din cauza asta, voi, tinerii, aveţi impresia că trăiţi într-o meduză care se rupe de oriunde o prinzi. Nu mai aveţi puncte de sprijin ca să identificaţi valorile. România s-a organizat după principiul pescuitului la râmă. I se-arată peştelui momeala, iar el vine şi-o prinde. Dar în momeală e cârligul. Ăla îl face dependent de pescar. Noi suntem dependenţi de o lume care ne agresează în fiecare secundă. Inclusiv prin aceste reclame de peste tot. Inclusiv reclama aia cu gândacii. Când o aud, înnebunesc, îmi vine s-o iau la fugă.

Pilda gândacilor
Ce reclamă, Doamne fereşte!?
Au descoperit un instrument pe care-l pui în priză şi toţi gândacii şi şoarecii pleacă. Pentru că ăla le afectează sistemul nervos. Dacă e afectat sistemul nervos la şoareci, să ştii că e afectat şi sistemul nervos al copiilor! Dacă-l pui în priză să-ţi plece gândacii, îţi pleacă şi copiii!

 „Hai, mă, să-ţi dau lapte, că uite-acum am aruncat căcărezele!“

Aveaţi familie înstărită?
Nu. Am fost mijlocaşi. N-aveam pământ mult. Am avut probleme când tata şi alţi ţărani n-au vrut să se înscrie în întovărăşirile agricole. Oamenii de la mine din sat n-au vrut niciunul cu comuniştii. Pe mine chiar m-au trimis acasă de la şcoală, de la Cluj, să-l conving pe tata să se înscrie. Altfel, mă dă afară din şcoală.

Îi zicea învăţătoarea elevului aşa ceva?
Da. Da’ nu-i zicea pentru că voia ea. Îi zicea pentru că era dispoziţie de la partid. Era prin ’52. Spunea: „Copii, toată lumea, sâmbătă, acasă. Vă lămuriţi părinţii să se înscrie în întovărăşire. Acesta este drumul!“.

Păi, şi-atunci de ce sunteţi nostalgic acum?
Eu nu sunt nostalgic după socialism, ci după socialismul democratic. Acesta ar trebui să fie reinstaurat în România.

A fost vreodată?
A avut o formă democratică, dar, din păcate, nu a fost forma perfectă, pentru că era sub oblăduirea ideologiei comuniste. Avea forma socialismului bolşevic şi nu a socialismului democratic, cum l-a prevăzut Marx.

Pilda lui Creţelu
Pe la 6-7 ani, când mergeaţi cu oile, unul dintre prieteni era Creţelu, care avea 80 de ani. Cum vă-nţelegeaţi cu el?
(râde) Creţelu! Creţelu avea exact mintea noastră. Era un om simplu. Era normal, pentru noi, să fie Creţelu în preajmă dintr-un motiv: în fiecare familie, se făcea diviziunea muncii. Fiecare făcea serviciul pentru care avea putere. Erau copii care stăteau cu gâştele. Alţii stăteau cu cloşca cu pui. O păzeau să nu vină ţarca (n.r. – coţofana) şi să ia puii. Ăla era serviciul lor. De multe ori, nu ne convenea, dar ce să facem?, stăteam. Alţii mergeam cu mieii. Fiecare sătean avea între 2 şi 10 miei. Unii, normal, aveau şi mai mult. Primăvara, îi împreunau şi îi trimiteau cu ciobanul, la strungă (n.r. – loc îngrădit la stână, unde se mulg oile).

Strungă?
Da, aşa se numeşte. Cana aia în care se aduna laptele se numeşte strungăreaţă. Câteodată, oaia, în timp ce o mulgea ciobanul, îşi făcea şi necesităţile. Cădeau în strungăreaţă căcărezele, iar omul le lua cu mâna şi le arunca. Şi n-a murit nimeni din cauza asta.

Ei, dar cum să bei aşa ceva?!
Beam de-acolo, din strungăreaţă, fii serios! Zicea ciobanul: „Hai, mă, să-ţi dau lapte, că uite-acum am aruncat căcărezele!“. (râde) Nu era nimic deosebit. Luam pâinea de jos, o ştergeam şi-o mâncam. Nu erau boli. Era o viaţă în care omul avea o relaţie apropiată cu ceea ce este el. Acum, sunt copii care nu ştiu cum arată o vacă. Ei cred că vaca e o chestie mov care dă ciocolată. Am o nepoată care locuieşte în Franţa şi care-a venit la mine, la ţară, la Tăuşeni (judeţul Cluj). Acolo e un izvor de unde iau oamenii apă. Fetiţa, când şi-a pus mâinile în apă, i-a spus tatălui: „Nu poţi s-o dai mai caldă?“.

Pilda jugului
N-au vrut părinţii să fiţi învăţător sau preot?
Asta a fost dorinţa. Dar am şi rămas învăţător, pentru că am toate gradele didactice. Sunt şi instructor de pionieri. (râde)

Aţi făcut armata? Perioada asta trebuie să vă fi despărţit de mediul idilic despre care vorbiţi.
Şi-n armată am nimerit între oameni deosebiţi. Am făcut armata la Chitila, la artilerie antiaeriană. Am lucrat la comandantul regimentului ca furier. Lucram la birou, deci nu am făcut instrucţie. Era urâtă armata, e adevărat, dar era foarte utilă. E păcat că nu se mai face acum. Era un prag de maturizare a tinerilor. Ion Alexandru are un vers în poeziile lui: „De nu intrăm de mici în jug, rămâne ţara stearpă şi barbară“.

„Ce faceţi voi la şcoala de artişti? Vă strâmbaţi, nu?“

Aţi fost profesor de Educaţie Fizică în localitatea Surduc, judeţul Sălaj. Cum era acolo?
Erau acolo mulţi muncitori care lucrau în mina de cărbune. O altă lume. Aveam prieteni mineri cu care beam bere, mergeam la petreceri. Ca şi când am fi de-aceeaşi categorie. Însă ne respectau. Eu tot profesor rămâneam, iar el se mândrea că îl ridic la înălţimea mea.

De ce n-aţi rămas profesor de educaţie fizică? De ce aţi vrut teatru?
Cred că aşa a fost destinul meu. Făcusem teatru de amatori înainte. Bine, era propagandistic, aşa.

Aoleu!
Dar să ştii că lucrurile astea îl încartiruiau pe tânăr într-un program. Poate că programul acela nu era cel mai bun, dar era o sarcină. Eu văd acum cum copiii sunt total dezorientaţi, nu mai au relaţie cu ei. Mă urc în metrou şi văd cum toţi scot telefonul şi-ncep să butoneze. Nu vorbesc cu nimeni. Păi, altădată, când stăteai lângă o fată, te mai foiai, mai făceai cumva să se apropie cotul de ea. Astăzi e degradare umană, aşa se numeşte! Numai noi îi spunem progres tehnologic.

„Ei nu ştiu ce e libertatea!“
V-au văzut părinţii prima oară când aţi jucat?
Mama a murit înainte de a intra eu la teatru. Iar tata, care era un om foarte deschis, m-a văzut la Cluj. Tata nu era la nivelul intelectual al ţăranilor. Avea şcoala de brigadieri silvici, care atunci era foarte mult, ca un inginer silvic. Spun asta pentru că ţăranii, în general, aveau o părere foarte ciudată despre artişti. Îmi amintesc că, după ce-am intrat la Teatru, mă întrebau sătenii: „Am auzit că te-ai dus la şcoala de artişti. Ce faceţi acolo? Vă strâmbaţi, nu?“. Asta înţelegeau ei. Că artiştii se prefac. Şi, pe undeva, aşa este. Numai că ajungem la o tehnică de prefăcătorie ca şi parlamentarii. (râde)

FOTO: 1. În „Iacob“ 2. În „O lacrimă de fată“ 3. Cu Marius Manole în „Un bulgăre de humă“

Cineva ar putea să spună, pe bună dreptate, că, în societatea aceasta despre care vorbiţi, nu aveai libertate. Şi dacă o regreţi înseamă că eşti neadaptat.
Nu eşti neadaptat. Cei care spun că nu aveai libertate în socialism nu ştiu ce e libertatea.

„Ce minunată parabolă!“
Sunteţi actor. Libertate nu înseamnă să joci ce piesă vrei tu?
Nu. Libertatea e o problemă de conştiinţă. Dacă ţi se explică faptul că nu poţi să joci piesa aia pe care o vrei tu, tu nu eşti liber să o joci. Libertatea ştii cât e? Până când deranjezi pe altul. Dar graniţa asta e aşa de mică încât nu-ţi dai seama. Seneca spunea că a fi liber înseamnă a nu fi robul vreunei dorinţe. Dacă eu am dorinţa de a juca o piesă care mie mi se pare că e extraordinară, eu mi-am pierdut libertatea. La umbra libertăţii şi a democraţiei se fac cele mai mari crime. Să citeşti, că sunt şi cărţi despre asta. Îţi dau un exemplu din taoism. Mi-a spus povestea asta un bătrân din India. „Învăţatule, ce e libertatea? Eu sunt un om liber?“, e întrebat învăţatul. „Eşti un om liber. Ridică un picior.“ Discipolul ridică piciorul stâng. „Ridică-l şi pe celălalt.“  „Nu pot.“ „Asta e libertatea ta. Ai putut să alegi ce picior să ridici.“ Mai este o poezie a lui Evgheni Evtuşenko, „Puiul de vulpe“. Din ţarcul în care stătea puiul la grădina zoologică, se vedea taigaua întinsă. El se întreba când o să ajungă şi el să fie liber, să se ducă în taiga. Într-o zi, paznicul a uitat deschisă poarta de la grădina zoologică. A săltat, s-a jucat, s-a dus cât a putut de departe. Şi a venit seara. Grădina era departe, îi era foame, frig, un lup urla dintr-o parte, a dormit sub nişte răgălii până dimineaţa, iar apoi a venit înapoi la grădina zoologică. Ce minunată parabolă!

„Nu se modificau aşa tare piesele“
Mă refer la profesia dumneavoastră. Nu era mai greu să fii actor atunci, când trebuia neapărat să urmăreşti anumite clişee, decât acum, când te poţi exprima cum vrei?
Nu. Atunci urmăreai anumite clişee, dar se puteau ocoli. Cineva m-a apostrofat, o domnişoară de 24 de ani, care ştia ea mai bine ce e cenzura. Au murit oameni pentru ideile lor, dar şi astăzi e la fel. Uneori, pentru ideile lor idioate. Vreau să spun că atunci nu se modificau aşa de tare piesele de teatru pe cât se vorbeşte astăzi. Veneau cenzorii şi spuneau: „Băieţi, scoateţi replica asta mâine seară la premieră, că vine prim-secretarul. Apoi, puteţi s-o puneţi la loc, eu nu ştiu nimic“. De exemplu, aveam o replică într-un film: „Preşedintele nostru este un măgar“. „Mă, care preşedinte?“ „Preşedintele CAP-ului.“ „Păi, spune aşa! Că se înţelege că Nicolae Ceauşescu este un măgar. Vrei să spui asta? Atunci spune: «Preşedintele nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, este un măgar. I-aţi această responsabilitate!“

FOTO: 1. În „Moromeţii“, cu Victor Rebengiuc. 2. În „Senatorul melcilor“ 3. În „Cel mai iubit dintre pământeni“

Şi vezi unde ajungi.
Au fost şi oameni exageraţi. Dacă omul nu ajunge să se cenzureze singur, nicio cenzură nu e de folos. Noi am crezut că libertate înseamnă să spui orice. Nu! Tu singur trebuie să te cenzurezi.

Cele mai bune conserve din Italia

Când aţi plecat prima oară din ţară?
În ’67, în Italia, cu o piesă de Shakespeare. Era un spectacol pus de Vlad Mugur, foarte frumos. Am avut un succes ful-mi-nant, cu aplauze la scenă deschisă! Erau nişte tipi de la Operă, care cântau în spectacol. Aveam 4.000 de lire diurnă, mâncam din briceag, cum se spune. Cu 2.000, puteai să cumperi o pereche de pantofi aşa, mediocri. La un moment dat, ne spune unul dintre băieţii de la Operă: „E o alimentară aici, aproape. În spate, sunt nişte conserve extraordinare! Atât de bune! Le găsiţi uşor, că e o pisică pe ele!“. (râde) Cred c-am şi mâncat. Erau foarte bune. Era, într-adevăr, un obroc, o înapoiere. Dar ne-am descurcat, ce să facem.

Aţi văzut toată lumea.
Din Noua Zeelandă până în Canada, tot.

Unde v-aţi muta?
Nicăieri. Dar aş pleca oriunde.

Capra lui Melinte, în metrou
Când aţi venit în Bucureşti, la Teatru?
Aveam 24 de ani. Făcusem şi sport, şi armată. Toţi colegii mei aveau 18-20. Mi s-a părut extraordinar oraşul. Mergeam cu tramvaiul de la cămin la şcoală – şi asta vreau să spun neapărat: dacă se urca o fată, toţi băieţii erau în picioare. Eu circul mereu cu metroul când vin în Bucureşti. Domnule, stă ditamai bărbatul cum stă capra lui Melinte şi dă din cap cu căştile alea pe urechi. Şi, între picioarele lui, o femeie care abia se ţine de bara de sus. Nu se ridică nu pentru că nu vrea, ci pentru că n-a fost învăţat. Asta e o problemă de educaţie. Eu aş face un program la şcoală, o activitate practică, în tramvai, să-i înveţi pe copii respectul pentru semeni. Dar, acum tinerii sunt educaţi altfel. Cum era melodia aia: „omoară-l pe taică-tău, omoar-o pe maică-ta, fii liber!“.

Nu ştiu. E nouă?
BUG Mafia parcă. Era o formaţie de aici, de la Bucureşti. Aşa era textul! „Eşti un om liber.“ Am rămas trăznit. Şi chiar a fost în vogă acum ceva vreme.

„Hai, Miţo, la Revoluţie!“
Sunteţi prăpăstios!
Pentru că aşa sunt de conformaţia mea. La noi în sat, un lucru rău era foarte renegat. Erau porniţi oamenii împotriva lucrurilor care nu erau omeneşti. Asta m-a format.

Ce-aţi învăţat dumneavoastră mai valoros în sat?
Bunul-simţ. Din cauza asta am şi pierdut foarte multe în lumea asta.

În decembrie ’89, eraţi la Cluj, în stradă. S-a murit la Revoluţie.
Era o învălmăşeală totală acolo, iar militarii au tras. Oamenii au fugit, mulţi au fost împuşcaţi în spate, care n-aveau nicio legătură cu Revoluţia. Căscau şi ei gura acolo. Eu i-am îngropat. Eu am ţinut cuvântul la groapă. Nu ştiu dacă a fost vreunul împuşcat în numele Revoluţiei. Nici Călin Nemeş n-a fost. El a fost împuşcat în picior, s-a făcut bine, dar apoi s-a sinucis. Peste tot unde s-a tras, în afară de câteva locuri din Bucureşti, au murit oameni în legătură cu Revoluţia, nu în Revoluţie. Aşa a murit Petre Asaftei, de exemplu: el mergea spre casă, pe o stradă departe de Revoluţie. Nu ştiu ce-a ricoşat, că l-a omorât. Este erou la Revoluţie.

De ce se eroizează momentul?
Pentru că Revoluţia aia a ajutat ca să se desfiinţeze Fabrica de Confecţii, Spitalul cutare, Fabrica de Medicamente, Fabrica de Unt, Fabrica de Hârtie. Acum vor să desfiinţeze şi Institutul Cantacuzino. Păi, de ce să facem noi vaccinuri cu 3 lei, când putem să le cumpărăm cu 6 lei?

Aţi ţinut un discurs mişcător la Revoluţie.
Când l-am arestat pe primul secretar. Oamenii m-au trimis acolo. Nu-mi pregătisem nimic. M-am trezit între revoluţionari. Cum spune Caragiale: „Hai, Miţo, la revoluţie!“.