Interviu INTERVIU Alina Azario: „Ca pianist, eşti mai tot timpul singur“

Pianista Alina Azario (31 de ani) vorbeşte despre dificultăţile, dar şi despre bucuriile vieţii de interpret care vizează performanţa. Uneori, dificultăţile sunt transformate în bucurii.

Alina Azario (31 de ani) a plecat din România acum 16 ani, să studieze pianul la Paris, iar acum s-a întors în ţară să organizeze un festival la Sibiu, în cinstea unei mari pianiste de origine română, Clara Haskil. Discuţia de mai jos am avut-o după un concert pe care l-a susţinut în Catedrala Catolică din Alba Iulia cu Preludiile pentru pian de Claude Debussy, în cadrul Festivalului „Dilema veche“. În timpul concertului, fusesem deranjat de foiala unora care ţineau să facă fotografii – şi care mai aveau şi beep-uri când aparatele îşi făceau focusul. Am crezut că interpreta nu le auzise, pentru că se afla lângă principalul emiţător de sunete din incintă – pianul. Surpriza mea a fost să aflu nu numai că ştia foarte bine şi de aparatele foto şi de foială, dar că auzise inclusiv un telefon din fundul sălii, pe care eu abia îl percepusem.

„Weekend Adevărul“: De ce Clara Haskil? Ce te leagă de ea? 

Alina Azario: Mă leagă în primul rând admiraţia pe care i-o port. De mică îi ascult înregistrările, iar biografia ei scrisă de Jerôme Spycket m-a însoţit mult timp. Chiar îmi amintesc că a fost una dintre puţinele cărţi pe care mi le-am pus în valiză când am plecat la Paris, la 15 ani. Nu o citisem, dar am simţit că trebuie să iau cartea aceea. Şi mi-a dat puţin curaj. Pe de altă parte, m-a impresionat nespus atunci când am reuşit să-i înţeleg parcursul Clarei Haskil – cariera, suferinţele, solitudinea... Şi am înţeles mai bine şi fragilitatea pe care o emană în  înregistrările ei, citindu-i biografia am înţeles-o mai bine ca artist.

Deci muzica ei e impregnată de destinul ei...

Orice moment din viaţa unui artist îşi pune amprenta asupra modului în care el se exprimă. Orice experienţă marcantă te transformă. Persoanele pe care le întâlneşti, persoanele dragi, durerile, bucuriile, boala – toate acestea te modelează.

„Talentul efectiv transpiră în ţara asta“

De ce ai vrut, totuşi, să organizezi un festival cu numele Clarei Haskil?

Pentru că am fost surprinsă, dacă nu chiar şocată că românii nu o cunosc pe Clara Haskil. De multe ori, nici măcar publicul meloman. În străinătate, ea e clar asociată României şi e considerată una dintre cele mai mari pianiste ale secolului XX. Când spui că eşti pianist român, străinii fac imediat asocieri cu Lipatti, Clara Haskil şi Radu Lupu. Sunt cele trei nume care le vin în mod spontan. În România însă, sunt foarte puţini care au auzit de Clara Haskil. Acesta este motivul pentru care am decis să fac acest festival care-i poartă numele. Ar trebui să ne cunoaştem mai bine valorile, să ne mândrim cu ele. Slavă Domnului, în România sunt atâtea talente!... Talentul efectiv transpiră în ţara asta.

Acesta a fost impulsul iniţial. Dar mă gândesc că organizarea efectivă nu a fost deloc uşoară.

Nu a fost uşor, că am luat-o de la zero. În primul rând, nu am nicio experienţă de manager. Dar am învăţat din mers. Şi, oricum, pregătesc acest festival de câţiva ani, iar în ultimii doi ani am lucrat intens pentru el.

Alina Azario FOTO Andreea Retinschi

„E greu, dar asta-mi şi place“

Să revenim la momentul când plecai cu biografia Clarei Haskil la Paris, care zici că ţi-a dat curaj. Erai o fată de 15 ani, printre străini. Mă simţeam ca într-un furnicar. Plecasem din Piatra Neamţ, un orăşel de 100.000 de locuitori, şi ajungeam la Paris. Iar acolo am simţit foarte rapid că există riscul să mă pierd. În concurenţa aceea foarte mare, eşti un student printre mii de studenţi şi trebuie să-ţi faci un loc. Mi-a fost greu, dar tocmai lucrul acesta m-a îndârjit.

La Paris îmi închipui că te-ai simţit singură.

Da, dar oricum, ca pianist, eşti mai tot timpul singur. Asta e meseria: eşti singur. Studiezi patru-cinci ore pe zi. Te mai întâlneşti din când în când cu alţi muzicieni, ai concerte, dar în rest şti mai tot timpul singur.

Dar nu e greu de dus o asemenea viaţă?

E greu, dar asta-mi şi place. Am nevoie de solitudine şi să fiu numai cu mine însămi şi cu muzica, să mă aflu în laboratorul meu, în care caut, descopăr piese noi, lucrez. E un laborator în care, tot timpul, reiau lucrul de la zero. Încerc să nu mă aşez niciodată pe ceea ce am deja. Mi-am impus ca în fiecare zi să descopăr ceva nou în partitură, să nu treacă vreo zi în care să nu mă minunez. Şi sunt o perfecţionistă.

Numai în muzică sau în general? Acasă eşti obsedată să nu ai scame pe covor?

Acasă aplic un alt tip de perfecţionism, am un alt mod de a organiza lucrurile: după priorităţi. Biroul, partiturile, pianul trebuie să fie neapărat aranjate. În rest, cum dă Domnul...

„Noi, muzicienii, ascultăm mereu muzica înainte de a o cânta“

Ce muzici asculţi?

Ascult muzică tot timpul, îmi vin în minte tot timpul piese – şi astfel apreciez altfel ceea ce trăiesc. Noi, artiştii, avem corzile noastre interioare, care sunt mai sensibile. 

Deci filmul vieţii tale are şi o coloană sonoră.

Da, se poate spune şi aşa. Şi nu e numai muzică clasică.

Dar ce alt fel de muzică mai asculţi?

Dacă vorbim de a asculta la propriu muzică – aici e o mică problemă. Studiind atât de multe ore pe zi, nu mai apuci să mai şi asculţi altă muzică.

Câte ore studiezi?

Patru-cinci ore. Acum am redus puţin, că înainte studiam şi mai mult. De fapt, studiam prea mult. E atunci când cantitatea bate calitatea. Cu vremea, înveţi să rentabilizezi mai bine timpul. Şi, oricum, de când sunt director de festival, e destul de dificil. Îmi păstrez numărul de ore de studiu, dar stau mai mult în faţa calculatorului şi la telefon, decât în faţa instrumentului. Asta mă face să mă bucur şi mai mult de momentele petrecute la pian. Munceşti încontinuu, dar, schimbând ceea ce faci, ai impresia că iei o pauză.

Alina Azario FOTO Andreea Retinschi

„Muzica îmi acaparează tot timpul atenţia“

Spune-mi, totuşi, ce muzică non-clasică asculţi. Când asculţi...

De exemplu, o iubesc pe Bjork, ascult Radiohead, ascult jazz... Oricum, vrând-nevrând, ascult tot felul de muzici. E o deformare profesională, nu pot să nu ascult muzica. Uneori e neplăcut. Când sunt într-un centru comercial, de exemplu, şi aud muzica, nu pot să o ignor. Sunt efectiv prinsă de muzică. Nu vreau s-o ascult, că nu-mi place, şi totuşi o ascult cu atenţie, că nu pot altfel. Muzica îmi acaparează tot timpul atenţia, mi-e imposibil s-o ascult doar în fundal.

Aşa cum mi-ai spus că ai auzit, în timpul concertului, un telefon care a sunat în fundul sălii. Eu de-abia l-am remarcat, pe când tu, care produceai muzica, l-ai auzit foarte bine.

Eu am o concepţie puţin diferită în privinţa producerii muzicii. E adevărat, când eşti singur în camera ta de studiu, tu produci sunetele şi încerci să găseşti o inspiraţie, dacă o găseşti. Când eşti pe scenă însă, nu numai tu produci muzica. Între muzician şi public există un schimb, un dialog, o legătură, o chimie. Sunt extraordinar de sensibilă la public, simt energia publicului. În concursuri, de exemplu, mi se întâmpla să fiu blocată, pentru că în public erau toţi ceilalţi concurenţi care nu reuşiseră să ajungă la etapele finale şi simţeam energia negativă care venea dinspre ei. Era un calvar să cânt în condiţiile acelea. Pe când un public care vine cu dorinţa să petreacă o seară frumoasă te alimentează cu o energie bună. Eu produc fizic sunetele, dar sunt sensibilă şi la reacţia publicului, la zgomote, la foşnetul lui.

Alina Azario , în concert la Catedrala Catolică din Alba Iulia FOTO Cezar Paul-Bădescu

Mai multe feluri de aplauze

E diferit publicul, în funcţie de ţară?

Da, dar, pe de altă parte, publicul din Paris e foarte diferit, la rândul lui, de publicul din Toulouse, de exemplu. Publicul parizian e foarte mofturos, dar, odată ce l-ai cucerit, e minunat. Dacă e să fac o comparaţie între ţări, aş spune fără nicio ezitare că publicul german e probabil cel mai cunoscător în domeniul muzicii. Acolo, spectatorii merg la concert pentru un anumit repertoriu, pentru anumiţi artişti şi ştiu foarte bine ce să aprecieze. Dacă tu eşti mulţumit de concertul pe care l-ai dat, simţi imediat reacţia publicului, care e în concordanţă cu tine. Acolo, nu ai niciodată parte de aplauze din politeţe.

În România, ai de multe ori parte de aplauze nu din politeţe, ci din neştiinţă. Aplaudă orice, pentru că nu se pricep.

Publicul e din ce în ce mai puţin cunoscător şi în străinătate. Nu mai merge la concerte aşa cum o făcea acum 50-60 de ani, adică săptămânal. În ziua de azi, mulţi melomani au CD-uri acasă şi preferă să nu se mai deplaseze. E mai confortabil să asculţi muzica de pe CD, dar emoţia dintr-o sală de concert e cu totul altceva. Celibidache spunea că muzica de pe un CD e o muzică moartă, pe când cea din sala de concert e vie.

Nelinişti şi spaime

Pe de altă parte, muzica asta vie de la un concert se face cu mult consum nervos din partea muzicienilor.

Niciodată un muzician nu poate să ştie dinainte cum se va desfăşura concertul, e tot timpul un risc. Un risc enorm. Ai trac, ai nelinişti, ai zile mai bune şi mai proaste. În timpul concertului, pot apărea momente de deconcentrare în care ţi se poate întâmpla orice.

Să uiţi partitura. Ai teama asta?

Da. Enormă! E o teamă pe care orice pianist o are. Sunt momente traumatizante. Există artişti foarte mari care, după o anumită întâmplare, nu au mai avut curajul să mai cânte pe de rost.

Cum reuşeşti să ţii minte atâtea zeci de pagini de partitură, pentru un concert?

Ca muzician, ai mai multe tipuri de memorie. Cea auditivă, cea vizuală şi – poate cea care ne salvează cel mai des – memoria motorie. Degetele. Când ai repetat zeci şi zeci de ore, degetele se duc singure. Paradoxal, acesta e un avantaj, dar poate fi şi un mare dezavantaj. Poţi să te laşi dus de valul muzicii şi să uiţi că eşti pe scenă. Aici e un risc enorm, că nu mai asculţi şi nu mai eşti prezent 100%. Cânţi, pur şi simplu, şi nu mai gândeşti. Noi, muzicienii, ascultăm mereu muzica înainte de a o cânta. Muzica e arta timpului. Cânţi în prezent, dar anticipezi mereu ceea ce faci şi în acelaşi timp asculţi ceea ce ai cântat deja.

CV: Plecată la 15 ani din România

Numele: Alina Azario

Data şi locul naşterii: 29 iulie 1983, Piatra Neamţ

Starea civilă: necăsătorită

Studiile şi cariera:

A început studiul pianului de la 6 ani.

La 15 ani a plecat să studieze la Paris, la invitaţia decanului Facultăţii de Muzică din capitala Franţei, care o ascultase la un concurs de la Sibiu.

În 2010, a absolvit studiile de masterat la Hochschule für Musik und Theater din Hamburg (Germania) şi în prezent se află sub îndrumarea celebrului pianist Evgeni Koroliov, la aceeaşi instituţie de învăţământ.

A concertat, ca solistă, pe scene din Franţa, Germania, Elveţia, Olanda, Italia, Danemarca, România, Bulgaria, Spania.

A câştigat mai multe premii întâi la concursuri de pian din România, Italia şi Franţa.

În anul 2011 a înregistrat, alături de violonistul Renaud Capuçon şi de Berlin Score Orchestra, banda sonoră a filmului „Poulet aux Prunes“, realizat de Marjane Satrapi şi Vincent Paronnaud.

În martie 2014, i-a ieşit primul ei CD, la A&A Records, „Rameau - Debussy“

A organizat şi condus Festivalul internaţional de muzică Clara Haskil de la Sibiu (30 august - 4 septembrie 2014).

Locuieşte în: Hamburg