„În interbelic, moravurile sexuale erau foarte stricte doar înainte de căsătorie“
0
„O fecioară dată pe mâna unui bărbat e ca o vioară Stradivarius dată pe mâna unei maimuţe“, spunea Martha Bibescu în interbelic. Cristina Sircuţa, doctor în istorie, autoarea albumului „Viaţa femeii în România interbelică“, consideră că acest citat ilustrează întocmai societatea românească în epocă.
O problematică esenţială a societăţii româneşti a început să se contureze în perioada interbelică. Femeia, având mai mult acces la educaţie, începuse să încalce această lege socială nescrisă: băieţii trebuie să urmeze cariere şi fetele trebuie să se căsătorească. Româncele au început să obţină diplome la universităţi de prestigiu, să se urce la manşa avioanelor, să scrie cărţi şi să nască mai puţini copii. Sună cunoscut? În albumul „Viaţa femeii în România interbelică“, lansat chiar în luna femeii la editura Oscar Print, vom mai regăsi explicaţii istorice în interbelic pentru probleme actuale ale femeii în societate. Inclusiv pentru abuzurile din familiile româneşti şi pentru violenţa conjugală care persistă în anumite zone ale ţării. „Viaţa femeii în România interbelică“ este lucrarea de doctorat a istoricului Cristina Sircuţa şi este, în acelaşi timp, o antologie a evoluţiei sociale a femeilor românce: de la „fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10% mai mică“ (Titu Maiorescu) la feministe care au spart stereotipuri şi prejudecăţi şi care au pus fundaţia procesului de emancipare.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi o feministă?
Cristina Sircuţa (foto dreapta): Când urmăreşti să tratezi un subiect din perspectivă ştiinţifică, nu te poţi situa pe o poziţie de militantism feminist. Nu am scris această carte ca instrument revendicativ. Adopt feminismul ca perspectivă epistemologică asociată postmodernismului, care susţine existenţa inevitabilă a unor distorsiuni determinate de modurile diferite de a vedea lucrurile ale femeilor şi ale bărbaţilor, ca rezultat al perspectivelor diferite de socializare. Dar în această carte, mi-am propus să reconstitui o imagine de ansamblu a femeilor din România interbelică, situată în context european, cu focalizare pe procesul de emancipare, pe mai multe dimensiuni: război, familie, educaţie, economie, ştiinţe, literatură, arte. Contribuţia femeilor nu este identică cu contribuţia feministă la emanciparea femeii.
Cum vedeţi evoluţia statutului femeii în societatea contemporană, prin comparaţie cu acela din interbelic?
Desigur, statutul femeii din perioada interbelică şi până în prezent a evoluat pe mai multe paliere: educaţie, muncă, familie, legislaţie şi drepturi politice. Această evoluţie a fost marcată de schimbările structurale şi economice din societate. În prezent, femeile au acces la educaţie, dovadă numărul mare de studente şi egalitatea conţinuturilor curriculare. În România interbelică, problemele erau de o cu totul altă natură. Rata abandonului şcolar era mult mai ridicată în cazul fetelor, deoarece, mai ales în mediul rural, familia tradiţională românească descuraja învăţătura fetelor. Învăţământul superior nu era interzis fetelor, însă opinia cvasigenerală era că menirea femeii este aceea de soţie şi mamă. Este sugestivă, din acest punct de vedere, corespondenţa dintre Liviu Rebreanu şi fiica sa, aflată la studii la Sorbona, în care distinsul scriitor îi împărtăşeşte opinia că ar fi mai bine să se mărite decât să studieze, că examenele în perspectiva unei viitoare cariere sunt pentru băieţi. Angajarea forţei de muncă feminine s-a generalizat în zilele noastre. În perioada interbelică, munca plătită era desfăşurată predominant de către bărbaţi. Cele mai multe femei fac parte din forţa de muncă pentru a acoperi nevoile gospodăriei, din cauza venitului prea mic al soţului sau pentru că, în urma Primului Război Mondial, au rămas văduve. Totuşi, în această epocă, pentru prima dată, femei cu studii superioare sunt acceptate în profesii precum: avocat, inginer, profesor universitar, arhitect, scriitor, pictor etc.
Şi în ceea ce priveşte rolul femeii în familie?
Schimbarea rolurilor din interiorul familiei începuse încă din timpul Primului Război Mondial, când femeile de la sate obţin legal statutul de „capi de familie“. România, după 1918, a intrat într-o perioadă de mari transformări politice şi sociale, ca urmare a întregirii statului român, a reformelor agrară şi electorală, a industrializării şi a dezvoltării învăţământului de masă. În mod firesc, deşi tipul familiei tradiţionale era preponderent, au avut loc schimbări care se anunţau pe termen lung şi care, astăzi, sunt tot mai evidente: unele femei – moderne, de la oraş – îşi aleg liber partenerul de viaţă, femeia ocupă un loc mai apreciat în familie, se observă un mai mare echilibru în relaţiile intermaritale. Să subliniem că aceste lucruri considerate „normale“ astăzi, în trecut erau doar excepţii. Dacă astăzi, cel puţin la nivel legislativ, nu sunt diferenţe între femei şi bărbaţi, în România interbelică femeia era inferioară din punct de vedere juridic faţă de bărbat. Femeile nu aveau drept de vot, nu aveau dreptul să-şi administreze averea, să întocmească acte oficiale, chiar să publice cărţi, în cazul în care erau scriitoare, fără o autorizaţie din partea soţului. În plus, aşa cum am arătat şi în carte, peisajul legislativ al României Mari era complex, cu discrepanţe majore între provinciile unite.
Femei cu diplome la universităţi de prestigiu
Cât consideraţi că a contribuit educaţia la emanciparea femeii în România?
Din punct de vedere statistic, România interbelică a coincis cu dezvoltarea învăţământului de masă şi, ca urmare, tot mai multe fete au fost cuprinse în sistemul educaţional, însă, de regulă, studiile aveau finalităţi diferite: cariera pentru băieţi şi căsătoria pentru fete. La fel ca în alte ţări europene, accesul fetelor la educaţie, inclusiv la studii superioare, era permis, dar nu încurajat. Totuşi, femei cu diplome obţinute la universităţi de prestigiu din străinătate ajung să pătrundă în domenii noi de activitate. Spre exemplu, Eliza Leonida-Zamfirescu, după ce şi-a finalizat studiile la Berlin, a devenit prima femeie-inginer din Europa; Vera Myller, cu doctorat în Matematică la Göttingen, este prima femeie profesor universitar din România într-o disciplină ştiinţifică. Exemplul lor a dus la spargerea multor stereotipuri şi prejudecăţi ce dominau discursul masculin la începutul perioadei interbelice, reprezentând scânteia şi, în acelaşi timp, fundaţia procesului de emancipare.
De ce se nasc tot mai puţini copii
Pornind de la citatul „Cine a pomenit de o fecioară dată pe mâna unui bărbat ca o vioară Stradivarius dată pe mâna unei maimuţe“, atribuit Marthei Bibescu, cum se evidenţiază sexualitatea femeii în interbelic? Cum vedeţi evoluţia acestei laturi a femeii românce?
s-a căsătorit la 17 ani cu prinţul George Valentin Bibescu, recunoscut în epocă şi prin numeroasele sale aventuri şi infidelităţi. Citatul menţionat, în contextul epocii, ilustrează abuzurile bărbaţilor asupra femeilor, lipsa educaţiei sexuale într-o perioadă în care moravurile sexuale erau foarte stricte doar înainte de căsătorie. Cu toate acestea, în multe zone rurale, aşa cum atestă monografiile sociologice conduse de Dimitrie Gusti, relaţiile sexuale între tineri erau permise cu ştiinţa părinţilor. Problema se ivea doar atunci când fata nemăritată rămânea însărcinată. A avea copii nelegitimi era un stigmat pentru femei. Am cercetat sexualitatea femeii în interbelic, referindu-mă la: relaţii sexuale extramaritale, evoluţia atitudinilor privind avortul, contracepţia şi planificarea familială, violenţa conjugală, divorţul şi uniunile consensuale. Creşterea nivelului de educaţie al femeilor din oraşe a dus la un număr mai mic de copii şi la metode mai puţin rudimentare de întrerupere a sarcinilor decât cele din mediul rural. Asociaţiile feminine şi feministe, medici şi personalităţi publice au luptat împotriva abuzurilor violenţei domestice; s-au organizat cursuri de igienă, care au dus la o mai mare conştientizare a drepturilor femeilor şi la o evoluţie a relaţiilor de gen. Astfel, se poate constata încă din interbelic o evoluţie constantă a relaţiilor de gen, dintre bărbat şi femeie, în categoriile de populaţie care au avut acces la educaţie, în timp ce concepţii arhaice cu privire la relaţiile de gen au supravieţuit chiar şi până astăzi în comunităţile unde educaţia şi modernizarea stilului de viaţă, în general, au pătruns mai greu.
Cum a evoluat misoginismul în România
În cercetarea dumneavoastră aţi găsit explicaţii istorice pentru probleme actuale ale femeii în societate? Ne puteţi da un exemplu?
În România, femeia politician are un rol mai puţin proeminent în momentul de faţă, atât din punct de vedere al numărului de locuri parlamentare ocupate, cât şi din perspectiva influenţei, a impactului măsurilor propuse de femei. Aceasta şi din cauza faptului că femeile multă vreme nu aveau drepturi politice şi de eligibilitate. Lipsesc bazele, tradiţiile unei culturi politice în care şi femeile să aibă un cuvânt important de spus. În Norvegia, de exemplu, încă înainte de încheierea Primului Război Mondial, femeile aveau dreptul de a fi alese deputaţi. Abuzul în familie, violenţa conjugală sunt prezente şi astăzi, mai ales în pătura mai puţin educată a populaţiei, ca moştenire a unor obiceiuri înrădăcinate în interbelic, unde femeia era, de multe ori, la discreţia bărbatului.
Nu se poate vorbi despre istoria femeii, despre emanciparea ei, fără a aduce în discuţie şi misoginismul. Cum a evoluat în timp?
Desigur că misoginismul a evoluat în timp. La sfârşitul secolului al XIX-lea, când se punea problema inferiorităţii intelectuale a femeii, în cadrul unei conferinţe susţinute în 5 mai
1882, la Ateneul Român, Titu Maiorescu (foto dreapta) se pronunţa împotriva acordării drepturilor politice femeilor, deoarece, în opinia sa, era imposibil să se bazeze „soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10% mai mică“. În perioada interbelică se depăşise subiectul capacităţilor intelectuale mai modeste în cazul femeilor, discursul public era polarizat în jurul menirii femeii şi al aserţiunii că un nivel ridicat de educaţie afectează femeia soţie şi mamă. Sunt multe cercetătoare contemporane care susţin că intelectuali de prestigiu ai României interbelice au fost misogini. În capitolul „Femeile şi cultura majoră“ am arătat că atitudinile bărbaţilor faţă de femei sunt mult mai nuanţate în perioada interbelică. Eu am argumentat că este vorba de o atitudine ambivalentă şi în schimbare la nivelul elitelor intelectuale masculine. Eugen Lovinescu, de exemplu, afirmă că „literatura nu e în genere o vocaţie feminină, ci bărbătească“. Aceasta însă nu l-a oprit să încurajeze scrisul feminin şi chiar să marcheze carierele celor mai importante scriitoare din România interbelică: Hortensia Papadat-Bengescu, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius, Elena Farago, Cella Serghi sau Sorana Gurian.
Şase ani de cercetare
Spuneţi în „Mulţumiri“ că aţi reflectat de multe ori, în procesul de cercetare pentru lucrarea „Viaţa femeilor în România interbelică“, asupra afirmaţiei profesorului Armin Heinen: „istoricul nu este un judecător al trecutului“. Aţi avut momente în care aţi simţit impulsul de a fi judecător?
Este dificil să cercetezi viaţa femeilor în România ca femeie, fără să empatizezi cu acestea şi fără a le eroiza meritele celor care au depăşit rolurile consacrate tradiţional. Atunci când faci ştiinţă, nu te faci apărătorul unora împotriva altora, nu faci polemică cu epoca în procesul misoginismului în numele feminismului. Istoricul are rolul de a înţelege şi de a explica, nu acela de a lăuda ori condamna.
Cât de lungă şi de laborioasă a fost activitatea de cercetare pentru „Viaţa femeilor în România interbelică“?
Am început să studiez această temă în septembrie 2008, când m-am înscris la programul studiilor doctorale în Istorie de la Universitatea de Vest din Timişoara, sub coordonarea profesorului universitar doctor Victor Neumann. Am susţinut teza de doctorat în iulie 2013, după care am urmat un program de aprofundare în cercetarea ştiinţifică calitativă cu doamna profesor universitar doctor Elisabeta Stănciulescu. În cele din urmă, mulţumită Editurii Oscar Print, în principal doamnei Angelica Moldovan, această muncă s-a concretizat în volumul de faţă, apărut în condiţii grafice deosebite. Cât de lungă a fost cercetarea? Timp de mai bine de şase ani am studiat un volum substanţial de cărţi, jurnale, articole, colecţii întregi de ziare, reviste şi alte înscrisuri din perioada interbelică, documente din Arhivele Centrale şi Judeţene – Arad, Timisoara, Cluj, Constanţa, Sibiu, Suceava, Vâlcea –, lucrări de specialitate de la Biblioteca Academiei şi de la Biblioteca Centrală Universitară Timişoara, respectiv Cluj, studii sociologice şi cărţi de specialitate din istoriografia europeană. Studiind din plăcere şi descoperind atâtea lucruri noi despre România interbelică, perioadă intens investigată de istorici, sociologi, critici literari – munca de cercetare a devenit pentru mine o pasiune.
Cât de important credeţi că este spiritul critic în consultarea surselor privind istoria femeii?
Interpretarea critică a surselor este o cerinţă a discursului ştiinţific, indiferent dacă este vorba de istorie politică sau de celelalte istorii – economică, socială, conceptuală, a femeilor şi a genului. În cartea mea, am căutat mai ales acele mărturii ale contemporanilor care au jucat un rol relevant pentru tema studiată şi au participat direct la evenimentele relatate. Chiar şi aşa, gradul de subiectivitate poate fi doar micşorat, nu eliminat complet. Studii aprofundate de psihologie socială vorbesc despre mărturiile oamenilor citaţi ca martori în procese şi despre felul în care aceştia s-au înşelat, fiind uneori de bună credinţă.
De ce credeţi că istoria femeilor este un domeniu atât de recent în istoriografia mondială?
Istoria femeilor devine disciplină ştiinţifică în SUA şi în Europa de Vest, în anii ’70 ai secolului trecut, iar la mijlocul anilor ’80 s-a afirmat istoria de gen. În România, ce s-a scris despre femei înainte de 1989 a avut o pregnantă încărcătură ideologică, supralicitând aportul socialiştilor la mişcarea de emancipare. Istoria femeilor şi istoria de gen nu au atins gradul de recunoaştere câştigat în ţările occidentale, deoarece aceste abordări au evoluat în contextul celui de-al doilea val al mişcării feministe, absent în Europa Centrală şi de Est.
Se încarcă comentariile...
